Shareholder challenge to dual chairman-general manager role fails; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 6 noiembrie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută parţială a actului constitutiv al societăţii pârâte, în ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 29 alin. (8), cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că deţine calitatea de acţionar semnificativ al societăţii pârâte, care face parte din categoria societăţilor supuse obligaţiei legale de auditare a situaţiilor financiare, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 75/1999 privind auditul financiar, precum şi a dispoziţiilor art. 5 şi 3 din O.M.E.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme directivelor europene, referitoare la depăşirea limitelor privind evaluarea activelor societăţii, numărul mediu de salariaţi şi cifra de afaceri.

În cazul societăţilor supuse auditării situaţiilor financiare, această verificare trebuie efectuată de către profesionişti independenţi în conformitate cu dispoziţiile legale speciale în ceea ce priveşte conducerea lor, reguli care sunt diferite de cele aplicabile celorlalte societăţi, şi care impun o delimitare precisă a competenţelor între administrator sau preşedintele consiliului de administraţie şi directorul general, cele două funcţii neputând fi îndeplinite cumulativ de aceeaşi persoană.

Contrar acestor reguli speciale, arată reclamantul, prin art. 29 alin. (8) din actul constitutiv al pârâtei, s-a prevăzut că preşedintele consiliului de administraţie este şi directorul general al societăţii, calitate în care conduce şi comitetul de direcţie.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 5 din C. civ. de la 1864 şi art. 143 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 1675 din 2 aprilie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A..

2. Prin decizia civilă nr. 124/2016 din 25 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată, a fost admis apelul, a fost anulată sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 124/2016 din 25 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

3. Prin decizia nr. 80 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A..

A fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 124/2016 din 25 ianuarie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 4019 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse ca neîntemeiate excepţia lipsei de interes şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul x/2018.

5. Prin decizia civilă nr. 2148/A/2018 din 1 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 4019 din 31 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

6. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Decizia recurată este nelegală, susţine recurentul prin primul motiv de recurs, deoarece cuprinde motive contradictorii privind aplicabilitatea art. 143 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, instanţa de apel, reţine pe de o parte că dispoziţiile legale menţionate nu sunt aplicabile clauzei prevăzute la art. 29 alin. (3) din statutul societăţii pârâte, cu motivarea că nu erau în vigoare la data încheierii actului juridic. Pe de altă parte, într-o analiză subsidiară, clauza contestată este verificată prin raportare la aceleaşi dispoziţii legale, considerate anterior inaplicabile litigiului.

Procedând astfel, susţine recurentul, instanţa de apel a lăsat nesoluţionată problema regimului juridic al nulităţii absolute, analizată din două perspective contrare, fără a arăta în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia.

A doua critică vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel derivată din încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 6 alin. (3) C. civ. de la 1864, precum şi a dispoziţiilor art. 143 din Legea nr. 31/1990, ale art. 16 alin. (1) şi art. 48 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aplicând greşit dispoziţiile art. 6 alin. (3) C. civ., instanţa de apel arată că momentul în raport cu care se verifică conformitatea actului juridic contestat este acela al încheierii acestuia, ignorând faptul că dispoziţiile art. 29 alin. (8) din statut vizează organizarea şi funcţionarea societăţii, fiind supuse unui regim juridic diferit faţă de prevederile statutului care reglementează constituirea societăţii.

Contrar celor reţinute prin decizia recurată, aplicarea corectă a dispoziţiilor legale menţionate se putea realiza numai prin observarea distincţiei dintre prevederile actului constitutiv care reglementează constituirea societăţii şi care sunt supuse legii în vigoare la data încheierii acestuia şi respectiv, prevederile actului constitutiv privind funcţionarea societăţii, care produc efecte succesive, dispoziţii care trebuie să respecte prevederile legii sub imperiul căreia îşi produc efectele, adică ale art. 143 din Legea nr. 31/1990 referitoare la obligaţia delegării conducerii societăţii.

De asemenea, arată recurentul, dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 31/1990 precum şi ale art. 16 şi 48 din Legea nr. 24/2000 au fost aplicate greşit fiind eronată concluzia instanţei de apel, conform căreia singura derogare de la alin. (1) vizează obligativitatea delegării conducerii societăţii fiindu-i permis preşedintelui consiliului de administraţie să fie numit şi director general, dacă prin actul constitutiv sau printr-o hotărârea a adunării generale a acţionarilor se prevede această posibilitate.

În considerarea regimului juridic special al societăţilor supuse activităţii de control şi supraveghere - categorie din care face parte şi societatea pârâtă - precum şi al interesului protejat prin dispoziţiile art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care este unul public, rezultat din necesitatea existenţei unei delimitări precise între activitatea desfăşurată de membrii sau preşedintele consiliului de administraţie şi activitatea desfăşurată de directorul general, se impune concluzia conform căreia consiliul de administraţie era obligat să delege conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general.

Or, contrar acestor dispoziţii legale, art. 29 alin. (8) din statutul societăţii, prevede că, preşedintele consiliului de administraţie este şi directorul general al societăţii, iar instanţa de apel interpretând greşit prevederile legale anterior menţionate a pronunţat o hotărâre nelegală.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea criticilor formulate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat că sunt îndeplinite condiţiile privind admisibilitatea recursului, solicitând admiterea în principiu a recursului şi fixarea unui termen de judecată, cu citarea părţilor.

Intimata a depus punct de vedere la raport, prin care a invocat nulitatea recursului, susţinând că motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de lege.

Prin încheierea din 29 septembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis în principiu recursul şi a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, excepţia, fiind respinsă conform menţiunilor inserate în practicaua deciziei.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că reclamantul A. a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a actului constitutiv al societăţii pârâte în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 29 alin. (8), potrivit căreia preşedintele consiliului de administraţie este şi directorul general al societăţii, calitate în care conduce şi comitetul de direcţie.

Această clauză, arată reclamantul, este contrară prevederilor art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care stabileşte o delimitare clară a competenţelor între administrator, preşedintele consiliului de administraţie şi directorul general, cele două funcţii neputând fi îndeplinite în mod cumulativ de aceeaşi persoană.

Dispoziţiile art. 143 alin. (4) din lege, prevăd că în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară - categorie din care face parte şi pârâta, fiind supusă O.U.G. nr. 75/1999 privind auditul financiar - delegarea conducerii societăţii în conformitate cu alin. (1) al aceluiaşi articol, este obligatorie.

Prin urmare, susţine recurentul, dispoziţia statuară a cărei nulitate s-a solicitat a se constata, încalcă dispoziţiile art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care stabilesc delegarea obligatorie a conducerii societăţii, către directorul general, în conformitate cu alin. (1), excluzând aplicarea alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol potrivit cărora directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din afara consiliului de administraţie şi preşedintele consiliului de administraţie poate fi numit şi director general.

În considerarea importanţei acestei categorii de societăţi, recunoscute de legiuitor prin instituirea supravegherii publice a activităţii financiare, în mod evident, arată reclamantul, reglementarea referitoare la activitatea de conducere şi control a societăţii este de interes public, iar nerespectarea normei legale atrage nulitatea absolută parţială a clauzei din actul constitutiv încheiat cu nesocotirea interesului general protejat prin dispoziţiile art. 143 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, prevederile legale având caracter imperativ.

Tribunalul, în rejudecarea cauzei a reţinut că, în ceea ce priveşte legea aplicabilă raporturilor juridice ce rezultă din actul constitutiv al societăţii, în raport cu data încheierii actului, sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, însă raportat la data întocmirii actului constitutiv nu s-a identificat şi dovedit niciun motiv de nulitate absolută, nefiind arătate în mod concret dispoziţiile legale încălcate.

Totodată, art. 143 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006, nu instituia interdicţia cumulului funcţiei de preşedinte al consiliului de administraţie cu aceea de director general.

Instanţa de apel, respingând apelul declarat de reclamantul A. a reţinut în esenţă că, la data încheierii actului constitutiv, respectiv în anul 1997, Legea nr. 31/1990 nu conţinea o prevedere simulară celei cuprinse în art. 143 alin. (4) din lege, această dispoziţie fiind introdusă ulterior, prin Legea nr. 441/2006.

Cu aceste precizări, Înalta Curte, reţine în privinţa motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că recurentul a arătat că decizia instanţei de apel este nelegală deoarece cuprinde motive contradictorii privind interpretarea şi aplicarea art. 143 din Legea nr. 31/1990.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod corect a argumentat că raportat la solicitarea reclamantului de a se constata nulitatea absolută parţială a unui act juridic, cercetarea motivului de nulitate trebuie efectuată prin prisma dispoziţiilor legale, în vigoare la data încheierii actului juridic contestat, deoarece, de esenţa sancţiunii nulităţii este încălcarea normelor juridice care reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic, existente la data încheierii sale, moment în raport cu care se verifică conformitatea sa cu legea în vigoare.

Din această perspectivă s-a arătat că sunt aplicabile cauzei dispoziţiile vechiul C. civ., care deşi nu cuprind o definiţie legală a nulităţii, stabilesc principiul conform căruia nulitatea reprezintă sancţiunea de drept civil, care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Prin urmare, întrucât clauza contestată, respectiv art. 29 alin. (8) din actul constitutiv al societăţii pârâte avea acelaşi conţinut încă de la înfiinţarea sa în anul 1997, evaluarea condiţiilor de validitate trebuie efectuată prin prisma dispoziţiilor legale în vigoare la data stipulării clauzei şi nu prin raportare la modificările ulterioare ale legii.

În această din urmă ipoteză, reţine instanţa de apel, consecinţa nefiind nevalabilitatea actului sau a clauzei, ci aplicarea altor instituţii de drept substanţial, însă o atare analiză este exclusă având în vedere limitele învestirii sale.

Chiar dacă, în subsidiar, instanţa de apel a cercetat valabilitatea clauzei şi prin raportare la dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 31/19990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 441/2006, această analiză nu are semnificaţia existenţei unei motivări contradictorii, ci se circumscrie verificării criticilor şi apărărilor formulate în apel pentru lămurirea situaţiei de fapt şi de drept sub toate aspectele relevante pentru aplicarea corectă a legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În consecinţă, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat şi va fi respins ca atare.

Situaţia este identică şi în privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în încălcarea dispoziţiilor de drept material.

Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. (3) noul C. civ., Înalta Curte, observă că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate faptul că actul juridic contestat a fost încheiat sub imperiul vechiul C. civ., iar prin cererea de apel nu s-a formulat nicio critică din această perspectivă.

Prin urmare, raportat la această dezlegare cu privire la legea aplicabilă litigiului, rezultă că acest motiv de recurs fiind formulat omisso medio, este exclus analizei în această etapă procesuală.

În privinţa interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 143 din Legea nr. 31/1990, în mod corect, instanţa de apel a înlăturat ca fiind lipsite de relevanţă şi criticile privind ignorarea distincţiei dintre prevederile actului constitutiv care reglementează constituirea societăţii şi cele care vizează funcţionarea acesteia, cu motivarea că trebuie verificate doar condiţiile cerute pentru încheierea valabilă a actului contestat, prin raportare la legea în vigoare la data încheierii actului juridic.

În privinţa art. 143 din Legea nr. 31/1990, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că alin. (1) instituie posibilitatea delegării conducerii societăţii ca directori, iar alin. (2) şi (3) conţin dispoziţii privind numirea directorilor dintre administratori sau din afara consiliului de administraţie, respectiv posibilitatea ca preşedintele consiliului de administraţie să fie numit şi director general, în ipoteza în care prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor se prevede acest lucru.

Prin urmare, reiese că alin. (4) instituie o derogare de la primele 3 alineate doar în ceea ce priveşte obligativitatea delegării conducerii societăţilor supuse obligaţiei legale de auditare financiară. În consecinţă şi în această ipoteză rămân aplicabile dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 143 din lege, iar preşedintele consiliului de administraţie poate fi numit şi director general, dacă prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor se prevede acest lucru.

În egală măsură, sunt fondate apărările intimatei conform căreia printr-o interpretare literală, sistematică şi logică a art. 143 din lege, rezultă că aceste dispoziţii legale stabilesc regula conform căreia delegarea conducerii societăţii către directori este facultativă în cazul societăţilor care nu sunt supuse obligaţiei legale de auditare şi aceea potrivit căreia delegarea este obligatorie în cazul societăţilor supuse acestei obligaţii legale.

Legea, nu extinde însă aceste reguli, în sensul excluderii posibilităţii cumulului dintre funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie cu aceea de director general, în absenţa unei dispoziţii exprese în acest sens.

De altfel, aceeaşi concluzie rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 1381 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora în ipoteza în care are loc delegarea atribuţiilor de conducere către directori în condiţiile art. 143 din lege, adică atât în cazul unei delegări voluntare în conformitate cu alin. (1) al acestui articol cât şi al unei delegări obligatorii, potrivit alin. (4), majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi formată din administratori neexecutivi. În înţelesul normei legale, conform art. 1381 alin. (2) membrii neexecutivi ai consiliului de administraţie sunt cei care nu au fost numiţi directori, în conformitate cu art. 143 din lege.

În concluzie, decizia recurată este legală şi prin raportare la interpretarea şi aplicarea normelor de drept material, motiv pentru care şi această critică fiind nefondată va fi respinsă.

În consecinţă, recursul declarat de reclamantul A. este nefondat şi va fi respins conform art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2148/A/2018 din 1 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.