Borrowers' appeal against rejection of CHF-clause abuse claims fails; repayment-of-commissions ruling upheld.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată, la data de 8 iunie 2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa:

I. Să constate caracterul abuziv al clauzelor indicate la punctele I.1 - I.5. ce se regăsesc în Convenţia de credit nr. x/31.07.2008 şi Actele Adiţionale nr. 1/29.10.2010 şi nr. 2/01.11.2010 încheiate între reclamanţi şi pârâtă, privind:

I.1. Clauzele referitoare la dobândă, respectiv I.1.1. clauzele care permit pârâtei modificarea ratei dobânzii în mod unilateral; I.1.2. clauzele din actele adiţionale care au modificat rata dobânzii sau tipul acesteia din fixă în variabilă; I.2.3. clauzele referitoare la calculul dobânzii anuale raportată la o perioada de 360 de zile.

I.2. Clauzele referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare si restituirea către reclamanţi a sumelor plătite cu titlu de comision de risc sau comision de administrare, după redenumire, la care se adaugă dobânda legală actualizată cu indicele de inflaţie.

I.3. Clauzele referitoare la alte comisioane abuzive: I.3.1. comision de rambursare în avans; I.3.2. comision de administrare garanţii;

I.4. Clauzele referitoare la: I.4.1. alegerea societăţii de asigurări; I.4.2. debitarea automată a conturilor reclamanţilor; I.4.3. DAE; I.4.4. declararea scadenţei anticipate a creditului în cazul încălcării oricărei alte obligaţii din convenţia de credit în afara celei de rambursare a creditului; I.4.5. modificarea costurilor creditului potrivit Secţiunii 10 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit.

I.5. Clauzele referitoare la suportarea diferenţelor de curs valutar - Secţiunea 4 din Condiţii generale.

II. Să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei de credit la valoarea de la data încheierii convenţiei, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, fără a se înţelege că se solicită o conversie în RON a creditului, şi restituirea către reclamanţi a sumelor plătite în plus, la care se adaugă dobânda legală actualizată cu indicele de inflaţie.

III. Ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv a clauzelor indicate la I.1. - I.5. să se constatate nulitatea absolută a acestora.

IV. Să fie obligată pârâta la rambursarea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule abuzive plătite în plus la care se adaugă dobânda legală actualizată cu indicele de inflaţie.

V. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată reclamanţii îşi manifestă acordul în ceea ce priveşte Convenţie de credit nr. x/31.07.2008, încheiată între aceştia şi pârâta S.C. C. S.A., ca aceasta să se deruleze în continuare, după înlăturarea clauzelor abuzive menţionate mai sus.

Prin sentinţa civilă nr. 12460/17.11.2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Cauza a fost înregistrată, la data de 27 ianuarie 2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub dosar nr. x/2016.

La solicitarea instanţei, la data de 12.04.2016 reclamanţii şi-au precizat cererea de chemare în judecată în sensul indicării clauzelor a căror nulitate o solicită.

Astfel, au fost indicate clauzele referitoare la dobânda ce sunt prevăzute la pct. 3 lit. d) - Data ajustării dobânzii din Condiţii speciale din Convenţia de credit, art. 1 lit. d) din Actul adiţional nr. x/29.10.2010 punctul 3 "Dobânda" din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, art. 1 lit. d) din Actul adiţional nr. x/02.11.2010 punctul 3 "Dobânda" lit. a), d), c), f) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, pct. 6 alin. (2) - Rambursare din Condiţii speciale din Convenţia de credit, pct. 6 alin. (3) - Rambursare din Condiţii speciale din Convenţia de credit, art. 5 din Actul Adiţional nr. 1/29.10.2010 punctul 6 "Rambursări si plaţi" din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, pct. 3.1.2 lit. c) - Dobânda curenta din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Conventia de credit, art. 1 lit. a) din Actul adiţional nr. x/29.10.2010 punctul 3 "Dobânda" din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, art. 1 lit. a) din Actul adiţional nr. 2/02.1l.2010 punctul 3 "Dobânda" lit. a), d), c), f) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, art. 1 lit. f) din Actul adiţional nr. x/29.10.2010 punctul 3 "Dobânda" din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, art. 1 lit. f) din Actul adiţional nr. x/02.11.2010 punctul 3 "Dobânda" lit. a), d), c), f) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei şi pct. 3.1.2 lit. a) - Dobânda curenta din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Convenţia de credit.

Reclamanţii au indicat şi clauzele referitoare la comisioane in legătura cu acordarea si utilizarea creditului ce sunt prevăzute la pct. 5.1 lit. a) - Comision de risc din art. 5 - Comisioane din Condiţii speciale din Convenţia de credit, pct. 3.5 - Comision de risc din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Convenţia de credit, pct. 3.6 - Comision de administrare din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Convenţia de credit, art. 3 lit. a) - Comision de administrare credit din Actul Adiţional nr. 1/29.10.2010 punctul 5 din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, pct. 5.1 lit. c) - Comision de rambursare in avans din art. 5 - Comisioane din Condiţii speciale din Convenţia de credit, pct. 3.7 - Comision de rambursare in avans din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Convenţia de credit, pct. 5.1 lit. d) - Comision administrare garantii din art. 5 - Comisioane din Condiţii speciale din Convenţia de credit şi pct. 3.10 - Comision de administrare garantii din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Convenţia de credit.

De asemenea, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii clauzelor referitoare la societatea de asigurări ce sunt prevăzute la pct. 7 lit. b) teza a II a - Garantii din Condiţii speciale din Convenţiei de credit şi pct. 7.1 lit. d) din art. 7 Secţiunea 7 - Obligaţiile împrumutaţilor din Condiţii generale din Convenţia de credit, precum şi clauza referitoare la debitarea automata a conturilor reclamanţilor, ce este prevăzuta la pct. 9.1 lit. a) teza finala din Secţiunea 9 - Garantii din Condiţii generale din Convenţia de credit.

În continuare, au fost indicate şi clauzele referitoare la Dobânda Anuala Efectiva ce sunt prevăzute la pct. 3.11 DAE din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Convenţia de credit, art. 1 lit. e) - Dobânda Anuala Efectiva din Actul adiţional nr. x/29.10.2010 punctul 3 "Dobânda" din Condiţiile Speciale ale Convenţiei, art. 1 lit. c) - Dobânda Anuala Efectiva din Actul adiţional nr. x/02.11.2010 punctul 3 "Dobânda" lit. a), d), c), f) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei.

Reclamanţii au mai solicitat şi nulitatea clauzelor referitoare la declararea scadentei anticipate a creditului, ce sunt prevăzute la pct. 8.1 din Secţiunea 8 - Scadenta anticipata din Condiţii generale din Convenţia de credit lit. c) şi lit. d), clauzele referitoare la costuri suplimentare, ce sunt prevăzute la pct. 10.1 din Secţiunea 10 - Costuri suplimentare din Condiţii generale din Convenţia de credit, la pct. 10.2 din Secţiunea 10 - Costuri suplimentare din Condiţii generale din Convenţia de credit.

În final au fost indicate şi clauzele referitoare la suportarea de către reclamanţi a diferenţelor de curs valutar, ce sunt prevăzute la Secţiunea 1 - Definiţii "Riscul Valutar" din Condiţii generale ale convenţiei de credit "Riscul Valutar, pct. 4.5 din Secţiunea 4 - Plaţi din Condiţii generale din Convenţia de credit.

Prin sentinţa civilă nr. 4101/30.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., a fost constatată nulitatea absolută a clauzei abuzive prevăzută în convenţia de credit nr. x/31.07.2008 la art. 5 lit. a) din Condiţii speciale şi 3.5. din Condiţiile generale, referitoare la comisionul de risc, a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele percepute cu titlu de comision de risc, precum şi la plata dobânzii legale aferente de la data încasării şi până la data plăţii, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale, referitoare la dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară şi a clauzelor prevăzute la art. 8.1 lit. c) şi d) şi art. 10 pct. 1 şi 2 din Condiţiile generale, a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de dobândă în baza clauzei lovite de nulitate - art. 3 lit. d) din condiţiile speciale - superioară valorii de 3,99%/an prevăzută de art. 3 lit. a) din contractul de credit, începând cu data de 31.07.2008 şi până la momentul încheierii actului adiţional nr. x/29.10.2010, precum şi la plata dobânzii legale aferente de la data încasării şi până la momentul efectiv al restituirii, a fost respins restul pretenţiilor formulate ca neîntemeiate, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 561,25 RON.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate.

Prin decizia civilă nr. 2216/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

4. La 6 iunie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2216/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Cu titlu prealabil, recurenţii-reclamanţi au arătat că hotărârea recurată nu este semnată de nici un membru al completului de judecata şi nici de grefierul de şedinţa, astfel că in cauza sunt aplicabile dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. motivul de casare fiind de ordine publica. A solicitat ca instanţa de recurs să dispună cu privire la sancţiunea nulităţii deciziei recurate, ce intervine in cazul nesemnarii hotărârii. Au susţinut recurenţii că vătămarea produsă constă in aceea că nu este posibilă verificarea legalei compuneri a instanţei, iar lipsa semnăturii echivalează cu lipsa hotărârii, prevedere înscrisă la art. 426 alin. (3) C. proc. civ. având caracterul unei dispoziţii imperative raportat la dispoziţiile art. 178 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel este pronunţata cu greşita aplicare a legii.

Astfel, în ceea ce priveşte actele adiţionale nr. x/29.10.2010 si nr. y/01.11.2010, recurenţii au considerat că este nelegală aprecierea instanţei de apel, prin care s-a reţinut că "in mod corect prima instanţa a respins aceste cereri, având in vedere caracterul negociat al clauzelor celor doua acte adiţionale încheiate de părţi", deoarece însăşi instanţa de fond a motivat în sentinţa pronunţată că "instanţa a reţinut ca prima condiţie prevăzuta de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, este intrunita in privinţa tuturor clauzelor si in legătura cu toate contractele analizate, astfel ca nu va mai reveni asupra acestui aspect".

Recurenţii au susţinut că nelegal reţine instanţa de apel faptul că, în mod corect, prima instanţa a respins cererile de constatare a nulităţii clauzelor din actele adiţionale, având in vedere caracterul negociat al acestora. Au arătat recurenţii că nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu au avut în vedere că şi actele adiţionale au un conţinut preformulat si clauze stabilite in totalitate de către pârâtă, precum şi că, în ceea ce le priveşte sunt aplicabile dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

De altfel, au menţionat recurenţii, intimata-parata nu a făcut dovada negocierii clauzelor nici din convenţia de credit şi nici din actele adiţionale, deşi, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, banca avea datoria sa prezinte probe in acest sens. Or, intimata-parata nu a prezentat nicio dovada din care să se fi reţinut că a existat o negociere a clauzelor convenţiei de credit sau a actelor adiţionale, astfel ca hotărârile sunt nelegale, fiind date încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenţii au mai arătat că prin cele doua acte adiţionale nu au fost modificate clauzele contractuale in favoarea acestora, cum nelegal susţine instanţa de apel, ci in defavoarea lor, întrucât deşi au achitat pana la momentul incheierii actelor adiţionale suma de 20.526,48 CHF, aceasta suma nu mai apare ca fiind achitata.

In aceste condiţii clauza de la art. 1 lit. f), valoarea totala platibila de către imprumutat din Actul adiţional nr. x/02.11.2010 este abuziva si se circumscrie dispoziţiilor art. 4 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 193/2000, prevederi pe care instanţa de apel le-a aplicat greşit, intrucat este evident dezechilibrul produs, in detrimentul lor, clauza fiind, in mod clar, inserata cu incalcarea bunei credinţe.

Drept urmare, au susţinut recurenţii, este nelegală reţinerea de către instanţa de apel a faptului ca cele doua acte adiţionale presupune exprimarea unor manifestări de voinţa a părţilor in urma negocierilor purtate, deoarece nu se poate accepta ca aceştia ar fi fost de acord sa piardă toate cele 28 de rate pe care le achitaseră pana in acel moment.

Clauzele din actele adiţionale prevăzute la art. 1 lit. d), referitor data ajustări dobânzii din Actul adiţional nr. x/29.10.2010, art. 1 lit. d), referitore la data ajustării ratei dobânzii curente din Actul adiţional nr. x/02.11.2010 sunt abuzive, au susţinut recurenţii, hotărârea instanţei de apel fiind dată cu aplicarea greşita a art. 4 alin. (1), alin. (2), alin. (3) şi alin. (6) din din Legea nr. 193/2000, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a considerat abuziva clauza de la pct. 3 lit. d), referitoare la data ajustării dobânzii din condiţiile speciale din convenţia de credit şi a constatat nulitatea absoluta a acesteia.

Clauzele arătate, au susţinut recurenţii, nu sunt redactate intr-un limbaj clar şi inteligibil având un conţinut exprimat în formule matematice, astfel încât nu şi-au putut da seama ce consecinţe au asupra condiţiilor convenţiei de credit, neavând posibilitatea de a evalua pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice în ceea ce îi priveşte.

Or, sub acest aspect, modul de redactare al clauzelor din actele adiţionale prevăzute la art. 1 lit. d), referitor data ajustări dobânzii din Actul adiţional nr. x/29.10.2010, art. 1 lit. d), referitor la data ajustării ratei dobânzii curente din Actul adiţional nr. x/02.11.2010 se înscrie in prevederile alin. (1) lit. a), lit. b) si lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi în prevederile art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din aceeaşi lege.

De asemenea, recurenţii au susţinut că, şi in ceea ce priveşte clauzele ce cuprind dobânda curentă la pct. 3.1.2 lit. a) şi dobânda curentă din secţiunea costuri generale din convenţia de credit, hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece, deşi instanţa de apel stabileşte ca aceasta clauză nu a fost negociată, consideră că nu creează un dezechlibru între drepturile si obligaţiile părţilor, fără a avea in vedere că acest mecanism al calculării dobânzii lunare in funcţie de numărul actual de zile raportat la o perioada 360 de zile duce la încasarea de către intimata-parata a unei dobânzi mai mari, in mod nedatorat, cu atât mai mult cu cât este raportată la o dobândă fixă sau variabilă.

Astfel, ţinând cont de caracterul nenegociat al acestora, clauzele sunt de natura sa creeze, în detrimentul recurenţilor şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile obligaţiile părţilor, in defavoarea reclamanţilor.

Prin constatarea instanţei de apel în sensul că prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte clauza de la pct. 3.1 lit. c), referitoare la dobânda curenta din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Convenţia de credit, că aceasta exprimă tipurile dobânzii şi că nu este susceptibila de a perturba armonia contractuala, fără a face o analiză a clauzei prin prisma dezechilibrului contractual şi a bunei credinţe, deoarece clauza prevede că "rata dobânzii curente este fixa sau variabila exprimată in forma procentuala", se creează un dezechilibru contractual, întrucât lasă la libera apreciere a intimatei-parate felul dobânzii la care calculează ratele, nefiind astfel clar exprimata şi fără echivoc şi fiind in măsura sa producă dezechilibru financiar in ceea ce îi priveşte.

Clauzele de la art. 1 lit. a), referitoare la rata variabila a dobânzii curente din Actul adiţional nr. x/29.10.2010 şi art. 1 lit. a), referitoare la rata dobânzii curente din Actul adiţional nr. x/02.11.2010 nu au fost analizate de instanţa de ape1, au susţinut recurenţii, hotărârea fiind nelegală, deoarece instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor motivele de apel, mergând pe premiza că acele clauze cuprinse in actele adiţionale nu mai trebuie analizate, ceea ce face ca hotărârea să fie nelegala, sancţiunea fiind casarea cu trimitere spre rejudecare.

In ceea ce priveşte comisionul de rambursare în avans, recurenţii au arătat că instanţa de apel, în mod nelegal, reţine că "in cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie echitabila" fără a avea in vedere ca intimata-parata nu are nicio contraprestatie pentru "compensaţia" pe care o primeşte, făcând o greşita aplicare a art. 4 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele privind societatea de asigurări, prevăzute la pct. 7 lit. b) teza a II a - Garanţii din Condiţii speciale din Convenţia de credit si pct. 7.1 lit. d) din art. 7 Secţiunea 7- Obligaţiile imprumutatilor din Condiţii generale din Convenţia de credit, în privinţa cărora instanţa de apel a menţinut hotărârea tribunalului, recurenţii au susţinut că ambele instanţe fac o greşita aplicare a art. 18 din Legea nr. 190/1999 considerând ca nu sunt aplicabile în cauză aceste dispoziţii, deşi sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000, respectiv existenţa unei clauze impuse fara a fi negociată si care creează pentru reclamanţi costuri mai mari.

In mod nelegal instanţa de apel a retinut că nu le este impusa o anumită societate de asigurare consumatorilor, ci aceştia au un drept de opţiune dintre cele aflate pe lista, fara ca intimata-parata sa susţină acest aspect si fara ca la dosarul cauzei sa fie depusa o astfel de lista cu societăţi de asigurări.

Recurenţii au mai susţinut că şi cu privire la clauzele vizând debitarea automata a conturilor acestora a fost făcută o greşita aplicare a Legii nr. 193/2000 prin prisma lipsei negocierii, a creării unei dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părţilor, precum si a inserării clauzee cu rea credinţa, deoarece da dreptul intimatei-parate să debiteze toate conturile acestora, deşi, poate nu va fi nevoie de toţi banii ce se vor afla in toate conturile. Pentru acest fapt, in mod nelegal, instanţa de apel motivează ca nu este dovedit caracterul abuziv al cauzelor "nefiind dovedita existenta unui dezechilibru intre dreptuile si obligaţiile părtilor", deşi acesta este evident. Caracterul abuziv este relevat si prin faptul ca intimata-parata isi rezerva un drept exclusiv asupra tuturor conturilor acestora, indiferent de suma pe care o mai au de achitat.

Cu privire la comisionul de administrare prevazul la pct. 3.6 din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Convenţia de credit si art. 3 lit. a) din Actul aditional nr. 1/29.10.2010, in mod nelegal, instanţa de apel retine ca nu are caracter abuziv deşi nu a fost negociat, astfel se face o greşita aplicare a Legii nr. 193/2000 deoarece incalca principiul bunei credinţe.

Referitor la comisionul de administrare garanţii instanţa de apel face o aplidare greşita a legii, intrucat considera ca nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000, deşi clauza nu a fost negociata, creează un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părtilor, cu atât mai mult cu cat intimata-parata încasează comison fara a avea in schimb o contraprestatie.

In ceea ce priveşte clauzele referitoare la rambursări şi plăţi de la pct. 6 alin. (2) - Rambursare Condiţii speciale din Convenţia de credit, pct. 6 alin. (3) - Rambursare din Condiţii speciale din Convenţia credit si art. 5- Rambursări si plaţi din Actul adiţional nr. x/29.10.2010, recurenţii au susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a confirmat cele reţinute de tribunal în sensul că acestea nu au caracter abuziv si ca nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, fara a avea in vedere ca aceste clauze sunt in legătura cu art. 3 lit. d) din Condiţii speciale, referitoare la dreptul intimatei-parate de a revizui rata dobânzii curente in cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetara, pentru care prima instanţă a constatat caracterul abuziv si nulitatea absoluta.

In aceste condiţii, au susţinut recurenţii, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1963/2000, deoarece clauzele de la pct. 6 alin. (2) si pct. 6 alin. (3) - Rambursare din Condiţii speciale din Convenţia de credit, clauze care impreuna cu clauza de la art. 3 lit. d) din Condiţii speciale, creează un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părtilor, au fost inserate cu rea credinţa si in detrimentul acestora, pe lângă faptul ca nu au fost negociate.

In ceea ce priveşte clauzele ce prevăd dobânda anuală efectivă, recurenţii au considerat ca in mod nelegal instanţa de apel nu retine ca sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000, intrucat acestea nu au fost negociate, sunt in dezavantajul reclamanţilor si in avantajul paratei, fiind, totodată, inserate cu rea credinţa, astfel încât sunt îndeplinite dispoziţiile art. 4 alin. (1) si 2 din legea menţionată.

Receurenţii-reclamanţi au mai susuţinut că intimata-parata are obligaţia de transparenta, de negociere si de a nu stipula clauze abuzive, iar instanţa de apel nu a avut in vedere ca pe langa negocierea efectiva, clauzele trebuie sa fie exprimate intr-un limbaj clar şi uşor inteligibil.

In ceea ce priveşte suportarea de către reclamanţi a diferentelor de curs valutar, recurenţii au susţinut că instanţele sunt in eroare cu privire la solicitarea acestora, arătând că nu au pretins achitarea ratei in RON, cum greşit au reţinut instanţele, ci achitarea ratelor tot în franci elveţieni dar la cursul de la data incheierii convenţiei de credit.

Instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurata cu aplicarea greşita a prevederilor alin. (4) din Legea nr. 193/2000, art. 75, 76, 77 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970 C. civ., in ceea ce priveşte clauzele ce prevăd suportarea de către recurenţi a diferenţelor de curs valutar, cu atât mai mult cu cât acestea sunt prevăzute in convenţia de credit.

In ceea ce priveşte informarea, recurenţii, redând dispoziţiile art. 3 lit. b) şi art. 9 ind.l din Capitolul III al O.U.G. nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşita aplicare a acestora.

Recurenţii au arătat că, in mod nelegal si cu incalcarea dispoziilor Legii nr. 193/2000, instanţa de apel reţine că se solicită o modificare a clauzelor de risc valutar, şi nu constatarea caracterului abuziv al acestora. Recurenţii consideră că sunt îndeplinite condiţiile art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000, clauzele fiind nenegociate, creând un dezechilibru clar intre drepturile si obligaţiile părtilor si fiind inserate de către intimata-parata cu rea credinţa, in detrimentrul acestora, fara ca banca sa aibă vreo obligaţie sau sa isi asume riscul valutar.

In mod nelegal retine instanţa de apel că părţile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamanţi la un anumit curs de schimb, deoarece, au menţionat recurenţii, daca ar fi beneficiat de o informare corecta cu privire la fluctuaţia cursului valutar nu ar fi contractat, iar aceasta obligaţie de informare ii incumba băncii.

Recurenţii au mai susţinut că, deşi la data incheierii coventiei de credit au convenit pentru un curs al francului elveţian de 2,26/leu, şi nu de 4,03 cat este in prezent, instanţa de apel nu consideră că achitarea unei rate de doua ori mai mari decât cea pentru care s-au angajat la incheierea convenţiei, din cauza diferentelor de risc valutar, se circumscrie conditilor impreviziunii, cu toate că această clauză a devenit excesiv de onoroasă.

5. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu valoarea obiectului acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenţii-reclamanţi au înţeles să îşi exercite acest drept, depunând la dosar punct de vedere la raportul întocmit asupra recursului.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru motivele reţinute în cuprinsul acelei încheieri şi a admis în principiu recursul.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-269/19 şi C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol, în şedinţa din 16 martie 2021, potrivit celor reţinute în practicaua prezentei decizii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Într-o primă critică recurenţii au susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu este semnată de nici un membru al completului de judecata şi nici de grefierul de şedinţa. Prin urmare, au solicitat aplicarea sancţiunii nulităţii deciziei recurate, ce intervine in cazul nesemnarii hotărârii, vătămarea produsă constând in imposibilitatea verificării legalei compuneri a instanţei, lipsa semnăturii echivalând cu lipsa hotărârii. Această prevedere este înscrisă la art. 426 alin. (3) C. proc. civ., ce are caracterul unei dispoziţii imperative raportat la dispoziţiile art. 178 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa casării şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Înalta Curte reţine că, primul motiv de recurs invocat, încadrat de instanţă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind faptul că se invocă încălcarea prevederilor art. 426 alin. (3) C. proc. civ., este nefondat.

Astfel, se constată că hotărârea recurată, respectiv decizia civilă nr. 2216/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, este semnată de cei doi judecători, membri ai completului de judecată, precum şi de grefier, în cauză fiind îndeplinite cerinţele art. 426 alin. (3) C. proc. civ., aplicabil în cauză raportat la actul de procedură în legătură cu care se invocă lipsa semnăturii, respectiv:

"Hotărârea va fi semnată de membru completului de judecată şi de către grefier".

Înalta Curte reţine ca această condiţie, a semnării hotărârilor judecătoreşti se limitează numai la originalul acestora, aflat la dosarul instanţei de judecata, iar nu şi la copiile care se trimit părţilor în copie conformă.

Potrivit dispoziţiilor art. 426 alin. (6) din C. proc. civ.,:

"Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei."

În plus, potrivit dispoziţiilor art. 427 alin. (1) C. proc. civ.: (1) Hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii."

Totodată, în temeiul art. 131 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Suprem al Magistraturii nr. 1375/2015:

"Grefierul de şedinţă comunică părţilor, sau după caz, altor persoane prevăzute de lege hotărârea, în copie, în cel mult 3 zile de ia data la care a fost redactata şi semnată".

În consecinţa, numai cele două originale ale deciziei pronunţate sunt semnate de toţi membrii completului, copii ale acestora fiind comunicate către părţi, cu menţiunea de conformitate cu originalul aplicată de grefa instanţei.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, motivul de recurs invocat.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel este pronunţata cu greşita aplicare a legii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenţii au susţinut, în ceea ce priveşte actele adiţionale nr. x/29.10.2010 si nr. y/01.11.2010, că este nelegală statuarea instanţei de apel, prin care s-a reţinut că "in mod corect prima instanţa a respins aceste cereri, având in vedere caracterul negociat al clauzelor celor doua acte adiţionale încheiate de părţi", deoarece însăşi tribunalul a motivat în sentinţa pronunţată că "instanţa a reţinut ca prima condiţie prevăzuta de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, este intrunita in privinţa tuturor clauzelor si in legătura cu toate contractele analizate, astfel ca nu va mai reveni asupra acestui aspect".

Această critică nu este fondată, în condiţiile în care instanţa de apel a confirmat hotărârea tribunalului, reţinând caracterul negociat al clauzelor celor doua acte adiţionale încheiate de părţi. Din această perspectivă, a argumentat prima instanţă, "nu se poate reţine că aceste modificări ale convenţiei iniţiale au fost realizată fără acordul reclamanţilor, câtă vreme prin semnarea actelor adiţionale împrumutaţii-reclamanţi şi-au exprimat consimţământul cu privire la reamenajarea unor dispoziţii contractuale cuprinse iniţial în contractul de creditare, tribunalul dând deplină eficienţă principiului conform căruia convenţia reprezintă legea părţilor, consacrat de dispoziţiile art. 969 din C. civ.."

Instanţa de apel a argumentat că tribunalul nu a reţinut în mod nelegal şi fără nicio probă că părţile au convenit încheierea actelor adiţionale, ci a avut în vedere cuprinsul acestor acte, în care se menţionează expres că "părţile au convenit" modificarea sau completarea convenţiei.

Totodată, Înalta Curte reţine că argumentele recurenţilor cu privire la lipsa caracterului negociat al actelor adiţionale, la dovada negocierilor, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, excedând limitelor analizei instanţei de recurs.

Susţinerea recurenţilor în sensul că parata nu a prezentat nicio dovada din care instanţele sa fi reţinut că a existat o negociere a clauzelor convenţiei de credit sau a actelor adiţionale, astfel ca hotărârile sunt nelegale, fiind date cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., urmează a fi înlăturată, în condiţiile în care aceasta este o critică de netemeinicie, ce nu poate fi analizată în calea extraordinară de atac a recursului.

Aşadar, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., criticile menţionate anterior nu pot fi examinate, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care instanţa de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Clauzele de la art. 1 lit. a), referitoare la rata variabila a dobânzii curente din Actul adiţional nr. x/29.10.2010 şi art. 1 lit. a), referitoare la rata dobânzii curente din Actul adiţional nr. x/02.11.2010 nu au fost analizate de instanţa de ape1, au susţinut recurenţii, hotărârea fiind nelegală, deoarece instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor motivele de apel, reţinând că acele clauze cuprinse in actele adiţionale nu mai trebuie analizate.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta-pârâtă nu invocă în mod explicit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din modul în care au fost dezvoltate argumentele în cadrul cererii de recurs rezultă incidenţa şi a acestui motiv de recurs.

Această critică nu este fondată, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că nici una din clauzele actelor adiţionale contestate nu poate fi considerată a avea caracter abuziv, deoarece nu este întrunită una dintre condiţiile cumulative cerute de lege, respectiv aceea a absenţei negocierii.

De altfel, instanţa de apel a reţinut că nici condiţia relei-credinţe a intimatei nu este îndeplinită, întrucât din cuprinsul actelor adiţionale încheiate rezultă că o parte din clauze le sunt mai favorabile apelanţilor, iar prevederile actelor adiţionale urmăresc să pună în acord contractul încheiat de părţi cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010. Prevederile contractuale privind dobânda şi comisioanele au caracter clar şi inteligibil, clauzele privind dobânda stabilesc criterii de variaţie clare şi obiective, consumatorii având posibilitatea de a prefigura consecinţele economice ale obligaţiilor asumate.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită şi, prin urmare, nu se poate reţine că ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, având în vedere că a fost examinată problema de fond supusă judecaţii, analizând-se în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

Mai mult, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conţinutul hotărârii recurate, criticile recurenţilor relevând, în realitate, dezacordul acestora cu privire la motivarea instanţei de apel.

Nici criticile recurenţilor în sensul că modul de redactare al clauzelor din actele adiţionale prevăzute la art. 1 lit. d), referitor la data ajustări dobânzii din Actul adiţional nr. x/29.10.2010, art. 1 lit. d), referitor la data ajustării ratei dobânzii curente din Actul adiţional nr. x/02.11.2010 se înscrie in prevederile alin. (1) lit. a), lit. b) si lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi în prevederile art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din aceeaşi lege, nu sunt fondate, instanţa de apel reţinând în mod corect că dispoziţiile contractuale contestate de reclamanţi, cuprinse în actele adiţionale nr. x/15.11.2010 şi nr. y/15.11.2010 încheiate de părţi, nu au caracter abuziv, iar, pe cale de consecinţă, şi cererile accesorii privind aceste clauze au caracter neîntemeiat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.

Astfel, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

În cauză, însă, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a reţinut în mod temeinic şi legal că nu este întrunită una dintre condiţiile cumulative cerute de lege, respectiv aceea a absenţei negocierii, astfel încât nici una din clauzele actelor adiţionale contestate nu poate fi considerată a avea caracter abuziv.

Într-o altă critică, recurenţii au susţinut că, şi in ceea ce priveşte clauzele ce cuprind dobânda curentă la pct. 3.1.2 lit. a) şi dobânda curentă din secţiunea costuri generale din convenţia de credit, hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece, deşi instanţa de apel stabileşte ca această clauză nu a fost negociată, reţine că nu creează un dezechilibru între drepturile si obligaţiile părţilor, fără a avea in vedere că acest mecanism al calculării dobânzii lunare in funcţie de numărul actual de zile raportat la o perioada 360 de zile duce la încasarea de către bancă a unei dobânzi mai mari.

Prin constatarea instanţei de apel în sensul că prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte clauza de la pct. 3.1 lit. c), referitoare la dobânda curenta din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Convenţia de credit, că aceasta exprimă tipurile dobânzii şi că nu este susceptibila de a perturba armonia contractuala, fără a face o analiză a clauzei prin prisma dezechilibrului contractual şi a bunei credinţe, deoarece clauza prevede că "rata dobânzii curente este fixa sau variabila exprimată in forma procentuala", se creează un dezechilibru contractual, întrucât lasă la libera apreciere a băncii felul dobânzii la care calculează ratele, nefiind astfel clar exprimata şi fără echivoc şi fiind in măsura sa producă dezechilibru financiar in ceea ce îi priveşte.

Acest critici nu sunt fondate, în mod corect reţinând instanţa de apel că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Clauza prevăzută de pct. 3.1.2 lit. a), a) reţinut în mod corect instanţa de apel, deşi nu a fost negociată, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care aceasta stabileşte în mod clar şi fără echivoc modul de calcul al dobânzii, dobânda determinându-se, aşadar, în baza unor coordonate clar exprimate, reclamanţii având posibilitatea reală să previzioneze preţul creditului la încheierea contractului.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută de pct. 3.1.2 lit. c), Înalta Curte constată că dispoziţiile cuprinse în aceasta, care exprimă tipurile dobânzii, nu pot fi prin ele însele abuzive, întrucât nu stabilesc nici drepturi şi nu instituie nici obligaţii pentru părţile contractuale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel în ceea ce priveşte clauza prevăzută de pct. 3.1.2 lit. c) că aceasta are caracterul unei dispoziţii cadru în cuprinsul căreia se exprimă tipurile dobânzii şi nu este susceptibilă de a perturba armonia contractuală.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

In ceea ce priveşte comisionul de rambursare în avans, recurenţii au arătat că instanţa de apel, în mod nelegal, reţine că "in cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie echitabila" fără a avea in vedere ca intimata-parata nu are nicio contraprestatie pentru "compensaţia" pe care o primeşte, făcând o greşita aplicare a art. 4 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Această critică nu este fondată.

Înalta Curte reţine că nu se poate susţine greşita aplicare a art. 4 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care instanţa de apel a motivat că nu este întrunită una dintre condiţiile cumulative cerute de lege, respectiv aceea a absenţei negocierii, astfel încât nici una din clauzele actelor adiţionale contestate nu poate fi considerată a avea caracter abuziv.

În plus, până la data intrării în vigoare a prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 prevederile din contract privind comisionul de rambursare anticipată nu au produs efecte, iar, ulterior acesteia, au fost aplicabile prevederile art. 66-68 din O.U.G. nr. 50/2010, dispoziţii legale ce au fost preluate în actele adiţionale încheiate de părţi privind acest comision.

Cu privire la clauzele privind societatea de asigurări, prevăzute la pct. 7 lit. b) teza a II a - Garanţii din Condiţii speciale din Convenţia de credit si pct. 7.1 lit. d) din art. 7 Secţiunea 7- Obligaţiile imprumutatilor din Condiţii generale din Convenţia de credit, în privinţa cărora instanţa de apel este de acord cu tribunalul, recurenţii au susţinut că ambele instanţe fac o greşita aplicare a art. 18 din Legea nr. 190/1999 considerând ca nu sunt aplicabile în cauză aceste dispoziţii, deşi ne aflam in situaţia prevăzuta de art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000, a unei clauze impuse fara a fi negociată si care creează pentru reclamanţi costuri mai mari.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, "(1) Prezenta lege reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare. (2) Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare poate fi acordat exclusiv de către instituţiile autorizate, cu respectarea condiţiilor prezentei legi şi a legilor speciale de constituire şi funcţionare a acestora.

Înalta Curte constată că prin această lege este reglementat regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, iar contractul încheiat de părţi nu este un contract de credit ipotecar.

Aşadar, în mod corect au reţinut ambele instanţe devolutive că dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 190/1999 nu sunt aplicabile în cauză.

Referitor la modul de interpretare a clauzelor privind societatea de asigurări, caracterul abuziv al acestor clauze nu poate fi examinat din perspectiva faptului că instanţa de apel a reţinut că nu le este impusa consumatorilor o anumită societate de asigurare, ci aceştia au un drept de opţiune dintre cele aflate pe lista, poliţele de asigurare fiind cesionate în favoarea băncii pentru acoperirea sumei împrumutate în cazul producerii riscului asigurat.

Înalta Curte constată că acest aspect factual asupra căruia a statuat instanţa de apel nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenţii au mai susţinut că şi cu privire la clauzele vizând debitarea automata a conturilor acestora a fost făcută o greşita aplicare a Legii nr. 193/2000 prin prisma lipsei negocierii, a creării unei dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părţilor, precum si a inserării clauzei cu rea-credinţă, deoarece da dreptul intimatei-parate să debiteze toate conturile acestora, deşi, este posibil să nu fie nevoie de toţi banii ce se vor afla in toate conturile. Pentru acest fapt, in mod nelegal, instanţa de apel motivează ca nu este dovedit caracterul abuziv al cauzelor "nefiind dovedita existenta unui dezechilibru intre dreptuile si obligaţiile părtilor", deşi acesta este evident. Caracterul abuziv este relevat si prin faptul ca intimata-parata isi rezerva un drept exclusiv asupra tuturor conturilor acestora, indiferent de suma pe care o mai au de achitat.

Cât priveşte clauzele referitoare la debitarea conturilor prevăzute la pct. 9.1 lit. a) teza finală din Secţiunea 9-Garanţii din Condiţii generale din contractul de credit, Înalta Curte reţine că în mod corect a statuat instanţa de apel neîndeplinirea condiţiilor privind caracterul abuziv.

Astfel, din prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe.

Având în vedere aceste prevederi, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal şi temeinic a statuat în sensul că această clauză nu creează în detrimentul reclamanţilor un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece neîndeplinirea obligaţiilor de către împrumutat nu poate rămâne fără sancţiune, cu consecinţa păgubirii patrimoniului împrumutătorului. De asemenea, clauza exprimă în termeni clari şi neechivoci situaţia şi limitele în care banca este mandatată să debiteze conturile şi să efectueze schimbul valutar, neputându-se reţine nici existenţa unui dezechilibru semnificativ, în condiţiile în care nimic nu îi împiedică pe împrumutaţi să asigure în contul curent sumele în CHF necesare plăţii ratelor scadente.

Astfel, se constată că aceste clauze sunt aplicabile doar în situaţia de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către consumator, respectiv atunci când împrumutatul nu alimentează, la timp, contul curent deschis pentru achitarea ratelor. Nimic nu îl împiedică pe împrumutaţi să alimenteze la scadenţă contul curent în moneda stabilită în vederea efectuării plăţii.

Clauza exprimă în termeni clari şi neechivoci situaţia şi limitele în care banca este mandatată să debiteze conturile şi să efectueze schimbul valutar, având în vedere că părţile au stipulat în mod evident condiţiile în care devine operant acest mandat al băncii, clauza cuprinzând o măsură de prevedere, rezonabilă şi justificată pentru a se asigura restituirea împrumutului, consumatorii având posibilitatea de a alege aplicarea ei, prin alimentarea contului cu suma datorată, la scadenţă.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi considerată abuzivă această clauză.

Cu privire la comisionul de administrare prevazul la pct. 3.6 din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Convenţia de credit si art. 3 lit. a) din Actul aditional nr. 1/29.10.2010, instanţa de apel, in mod nelegal, au susţinut recurenţii, a reţinut că nu are caracter abuziv, deşi acesta nu a fost negociat, realizându-se o greşită aplicare a Legii nr. 193/2000, deoarece se încalcă principiul bunei credinţe.

Înalta Curte constată că aceste critici nu sunt fondate, prin decizia recurată, instanţa de apel a argumentat în mod corect că, neexistând vreun dezechilibru contractual sau reaua-credinţă a băncii, în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut, clauza prevăzută la pct. 3.6 din Secţiunea 3 - Costuri din Condiţii generale din Convenţia de credit, care cuprinde prevederi generale referitoare la dreptul băncii de a percepe un comision de administrare, stipulează că modul de calcul şi scadenţa plăţii acestuia se stabilesc prin condiţiile speciale, iar în cuprinsul acestora, în forma de până la data încheierii actului adiţional nr. x/29.10.2010 nu este cuprins un astfel de comision de administrare.

De asemenea, instanţa de apel, în acord cu tribunalul, au reţinut, în mod corect, că singurul comision de administrare stabilit în condiţiile speciale este cel de administrare garanţii.

Criticile recurenţilor referitoare la comisionul de administrare, prevăzut la art. 3 lit. a) din Actul aditional nr. 1/29.10.2010, nu au legătură cu considerentele instanţei de apel, care a reţinut în motivarea deciziei recurate că actele adiţionale au fost negociate, astfel încât clauzele acestora nu au caracter abuziv.

Referitor la comisionul de administrare garanţii, au arătat recurenţii, instanţa de apel face o aplicare greşită a legii, întrucât considera ca nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000, deşi clauza nu a fost negociata, creează un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părţilor, cu atât mai mult cu cat intimata-parata încasează comision fara a avea in schimb o contraprestaţie.

În raport de această critică, instanţa de apel a motivat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte comisionul de administrare garanţii prevăzut de pct. 5.1 lit. d) din condiţiile speciale din convenţia de credit, întrucât motivele invocate de apelanţi vizează executarea contractului, or cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau concomitente încheierii contractului, şi nu ulterioare.

Înalta Curte reţine că nulitatea este sancţiunea civilă care intervine, în cazul încheierii unor acte juridice, cu nerespectarea condiţiilor de validitate cerute de lege. Aşadar, cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau contemporane momentului încheierii contractului, motivele care vizează executarea acestuia nefiind de natură să afecteze valabilitatea convenţiei.

Astfel, Înalta Curte constată că recurenţii nu au formulat critici de nelegalitate care să vizeze considerentele deciziei atacate referitoare la comisionul de administrare garanţii, ci au realizat o motivare sub aspectul îndeplinirii condiţiilor privind caracterul abuziv al unei clauze contractuale, deşi instanţa de apel a reţinut că motivele invocate de apelanţi vizează executarea contractului, sens în care această critică va fi înlăturată.

In ceea ce priveşte clauzele referitoare la rambursări şi plăţi de la pct. 6 alin. (2) - Rambursare Condiţii speciale din Convenţia de credit, pct. 6 alin. (3) - Rambursare din Condiţii speciale din Convenţia credit si art. 5- Rambursări si plaţi din Actul adiţional nr. x/29.10.2010, recurenţii au susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că acestea nu au caracter abuziv şi că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, fără a avea in vedere ca aceste clauze sunt in legătura cu art. 3 lit. d) din Condiţii speciale, referitoare la dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente in cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetara, pentru care prima instanţă a constatat caracterul abuziv si nulitatea absoluta. In aceste condiţii, instanţa de apel a dat o interpretare greşita dispoziilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 1963/2000.

Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile referitoare la clauzele prevăzute de pct. 6 alin. (2) şi alin. (3) din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a constata că acestea au caracter abuziv.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că apelanţii nu au invocat cu privire la aceste clauze motive legate de condiţiile legale ce trebuie îndeplinite pentru a se reţine caracterul abuziv, ci doar legătura cu clauza prevăzută de art. 3 lit. d). din Condiţii speciale, iar, în lipsa îndeplinirii cerinţelor prevăzute de Legea nr. 193/2000, ce nu au fost dovedite de apelanţii reclamanţi, această legătură nu determină, în mod direct nulitatea acestor clauze.

Criticile recurenţilor referitoare la art. 5 - Rambursări si plaţi din Actul adiţional nr. x/29.10.2010 nu au legătură cu considerentele instanţei de apel, care a statuat că actele adiţionale au fost negociate şi, prin urmare, clauzele contestate nu au caracter abuziv.

In ceea ce priveşte suportarea de către reclamanţi a diferentelor de curs valutar, recurenţii au susţinut că instanţele sunt in eroare cu privire la solicitarea acestora, arătând că nu au pretins achitarea ratei in RON, cum greşit au reţinut instanţele, ci achitarea ratelor tot în franci elveţieni dar la cursul de la data încheierii convenţiei de credit. De asemenea, instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurata cu aplicarea greşita a prevederilor alin. (4) din Legea nr. 193/2000, art. 75, 76, 77 din Legea nr. 296/2004, art. 966-970 C. civ., in ceea ce priveşte clauzele ce prevăd suportarea de către recurenţi a diferenţelor de curs valutar, cu atât mai mult cu cât acestea sunt prevăzute in convenţia de credit.

Recurenţii au mai susţinut că, deşi la data încheierii contractului de credit au convenit pentru un curs al francului elveţian de 2,26/leu, şi nu de 4,03 cat este in prezent, instanţa de apel nu consideră că achitarea unei rate de doua ori mai mari decât cea pentru care s-au angajat la incheierea convenţiei, din cauza diferentelor de risc valutar, se circumscrie conditilor impreviziunii, cu toate că această clauză a devenit excesiv de onoroasă.

În ceea ce priveşte critica adusă deciziei atacate care se referă la soluţia dată clauzei privind riscul valutar, prin care se invocă greşita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

În cadrul memoriului de recurs, recurenţii au expus exhaustiv argumentele care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa negocierii contractului.

Toate aceste argumente prin care recurenţii tind la demonstrarea aplicării eronate a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi reţinerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar nu pot fi analizate, în condiţiile în care decizia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor reglementate de textul de lege evocat.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că această clauză, referitoare la riscul valutar, ce prevede moneda creditului, transpune o normă supletivă din dreptul naţional, aşa încât există un impediment legal de analiză a condiţiilor instituite de art. 4 din Legea nr. 193/2000. În condiţiile în care această verificare este prima care trebuie să fie efectuată potrivit ordinii instituite de CJUE prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., instanţa de apel a reţinut existenţa cazului de excludere, fiind de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a dat eficienţă în mod corect principiului nominalismului monetar.

Astfel, Înalta Curte reţine că decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Totodată, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Înalta Curte reţine că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, instanţa de control judiciar a reţinut că nu mai are posibilitatea de a examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Înalta Curte reţine că, potrivit considerentelor arătate, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Pentru considerentele arătate anterior nici criticile recurenţilor privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 75-77 din Legea nr. 296/2004 în ceea ce priveşte clauzele care prevăd suportarea de către aceştia a diferenţelor de curs valutar şi a dispoziţiilor din O.G. nr. 21/1992 privind obligaţia de informare a consumatorilor nu sunt fondate, în condiţiile în care acestea cuprind prevederi similare celor din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor, prin care aceştia susţin că în mod greşit nu a fost reţinută teoria impreviziunii, Înalta Curte constată, în primul rând, că aceştia nu au formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico-juridic pe baza căruia instanţa de apel a argumentat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în executarea contractului de credit perfectat de părţi nu a intervenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul formulat.

Astfel, simpla invocare a nelegalităţii soluţiei date asupra clauzei de risc valutar şi reluarea aspectelor invocate în faţa instanţelor de fond nu echivalează cu o critică de nelegalitate.

Înalta Curte mai subliniază că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţa de fond cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare sau concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb franc elveţian-leu de la data acordării creditului, aşa cum au solicitat recurenţii-reclamanţi.

Altfel spus, cererea reclamanţilor de îngheţare a cursului de schimb leu-euro la valoarea de la data încheierii contractului nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2216/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2216/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.