Exclusion of currency repayment clauses from unfair contract terms review under nominalism principle and suppletive law

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 20.05.2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate abuzive şi nule clauzele din convenţia de credit nr. x/25.03.2008 prevăzute la art. 3.14, referitoare la comisionul de administrare, şi să se dispună înlăturarea din convenţie a acestei clauze, art. 3.12, referitoare la comisionul de procesare, şi să se dispună înlăturarea din convenţie a acestei clauze, art. 3.1 pct. 2 lit. a), b) şi c), referitoare la dobânda aniversară fixă pentru un an de creditare, dobânda aniversară fixă pentru trei ani de creditare, dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare şi a clauzelor prevăzute la art. 3.3 şi art. 3.7, referitoare la dobânda aniversară va fi cea în vigoare la momentul exercitării opţiunii dobânzii aniversare şi la posibilitatea băncii de a modifica dobânda în vigoare în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, precum şi cele care completează aceste clauze, respectiv art. 3.2, art. 3.8, art. 3.9, art. 3.10 şi să se dispună înlăturarea din convenţie a acestor clauze. Totodată, au solicitat să se interpreteze clauza prevăzută la art. 3.6 din convenţia de credit nr. x/25.03.2008 în favoarea reclamanţilor, în sensul de a stabili că rata anuală a dobânzii este de 5,5% pe an, pentru toată perioada de derulare a contractului, obligarea pârâtei să restituie sumele achitate cu titlu de comision de administrare, începând cu data semnării convenţiei şi până la data introducerii acţiunii, în cuantum de 9.965,46 CHF şi în continuare până la restituirea efectivă a acestora.

De asemenea, solicită să se dispună obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data introducerii acţiunii şi până la restituirea efectivă, obligarea pârâtei să restituie sumele achitate cu titlu de comision de procesare, în cuantum de 1.892 CHF. Totodată, solicită să se dispună obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data introducerii acţiunii şi până la restituirea efectivă.

Au mai solicitat să se constate abuzive şi nule clauzele din convenţia de credit nr. x/25.03.2008 prevăzute la art. 4.1 şi art. 4.6 teza a doua, privind efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar şi să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a contractului, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform dispoziţiilor art. 451, art. 453, art. 455 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 17977/07.10.2015, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

2. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1890 din 28 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea astfel cum a fost formulată, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 3.3, în art. 3.7 şi în art. 3.12 din contractul de credit nr. x/25.03.2008 şi s-a dispus restituirea de către pârâtă către reclamanţi a sumelor achitate cu titlu de comision de procesare. A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă sumei încasate cu titlu de comision de procesare, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, 19.05.2015, şi până la achitarea integrală a debitului. S-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că Legea nr. 190/1999 şi prevederile art. 93 lit. g) pct. 1 şi 3 din O.G. nr. 21/1992 O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile în cauză.

În ce priveşte clauzele referitoare la dobândă, a reţinut tribunalul că prin contractul de credit, în general, şi prin clauzele contestate, în special, nu se indică în mod clar şi inteligibil mecanismul după care se formează, după primul an de contract, dobânda, care, în condiţiile art. 3.1 pct. 2 şi art. 3.2 din contract, urma să se modifice, criteriile după care devenea variabilă fiind prevăzute la art. 3.3 şi la art. 3.7.

A argumentat prima instanţă că, din felul în care sunt redactate clauzele de la art. 3.3 şi art. 3.7, nu se poate deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a dobânzii pe care reclamanţii trebuie să o plătească pârâtei, modul de redactare dând posibilitatea băncii să aprecieze, în mod unilateral şi discreţionar, criteriile în funcţie de care va stabili valoarea dobânzii, creându-se astfel un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, rezultând totodată reaua-credinţă a băncii la redactarea acestor clauze, care conduce la un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamanţilor.

Astfel, nici în clauzele contestate, nici în altă clauză contractuală nu este explicată semnificaţia sintagmelor dobânda "în vigoare la momentul exercitării opţiunii" şi "evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii", expunându-i, în consecinţă, pe reclamanţi voinţei discreţionare şi arbitrare a pârâtei. În lipsa indicării înţelesului acestor sintagme, tribunalul a reţinut că mecanismul de formare a dobânzii creditului este unul netransparent, reclamanţii neputând să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din acestea în ceea ce îi priveşte.

Relativ la clauzele conţinute de art. 3.1 pct. 2 lit. a), b) şi c) şi art. 3.2 din contract, tribunalul a reţinut că acestea sunt clare şi inteligibile, astfel încât consumatorii pot prevedea consecinţele economice ale contractului semnat. Aceste clauze stabilesc numai datele la care reclamanţii trebuie să opteze pentru modificarea dobânzii contractuale şi consecinţele lipsei opţiunii acestora. În privinţa acestor consecinţe, art. 3.2 teza finală prevede că, în lipsa opţiunii reclamanţilor, se vor aplica prevederile art. 3.1 pct. 2 lit. c).

În ceea ce priveşte clauzele conţinute de art. 3.8, art. 3.9 şi art. 3.10 din contractul de credit nr. x/25.03.2008, tribunalul a motivat că acestea conţin numai definiţii ale unor termeni contractuali, astfel încât, întrucât nu stabilesc nici drepturi şi nu instituie nici obligaţii pentru părţile contractuale, nu pot fi prin ele însele abuzive.

Cu privire la comisionul de procesare, prima instanţă a reţinut că acesta nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, fiind perceput în mod abuziv. Prin urmare, a dispus şi restituirea sumelor încasate cu acest titlu, cu dobânda legală de la data încasării acestora.

În ce priveşte comisionul de administrare, a argumentat prima instanţă că modul în care este reglementat acesta apare a fi clar şi inteligibil, motiv pentru care nu se poate considera că vatămă dreptul de informare a consumatorului.

În ce priveşte cererea de "interpretare" a clauzei privind dobânda în favoarea reclamanţilor, adică stabilindu-se o dobândă fixă identică celei din primul an de creditare valabilă pentru întreaga perioadă a creditului, tribunalul a motivat că nu s-ar putea stabili de către instanţă această valoare a dobânzii, întrucât, în acest mod, ar interveni, cu încălcarea principiului libertăţii contractuale, în contractul părţilor. Clauza contractuală este clară, în sensul că dobânda de 5,5 % pe an se aplică numai până la data primei aniversări a creditului, adică numai în primul an, potrivit art. 3.8 coroborat cu art. 3.1 pct. 1 din contract.

Tribunalul a motivat că riscul valutar este în sarcina ambelor părţi, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda naţională, iar faptul că, în concret, pentru o perioadă de timp din durata contractului, fluctuaţia cursului valutar a fost defavorabilă reclamanţilor, nu este de natură a atrage dezechilibrul avut în vedere de textul legal, întrucât raportarea nu se poate realiza la situaţiile concrete ivite la un moment dat, ci la conţinutul juridic al drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidenţiată şi de faptul că acestea, stipulând restituirea creditelor în moneda acordată, nu pun consumatorii într-o situaţie inferioară celei care ar rezulta din dispoziţiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contract şi chiar dacă s-ar face abstracţie de ele, prevederile incidente din C. civ. din anul 1864, respectiv art. 1578, impun restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă.

Cât priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, tribunalul a reţinut că prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzii, acestea fiind indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi moneda. Prin urmare, sunt aplicabile în cauză prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă, a motivat tribunalul, clauzele contractuale nu presupun dificultăţi de înţelegere, fiind clare şi inteligibile. Cel mai puţin avizat consumator putea să înţeleagă că are obligaţia de a achita, lunar, sumele în franci elveţieni.

Cât priveşte variaţia cursului valutar, prima instanţă a reţinut că fluctuaţia cursului valutar nu este de natură a afecta caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate şi al monedei creditelor, întrucât profesionistul nu putea să prevadă modalitatea concretă în care cursul va varia.

Tribunalul a motivat că nu îşi găseşte temei în prevederile Legii nr. 193/2000 conversia solicitată de reclamanţi şi, mai mult, îngheţarea cursului de schimb valutar ar presupune introducerea unei noi clauze în contract, aspect nepermis de lege judecătorului, acesta neputând reforma contractul peste voinţa părţilor, ci doar înlătura eventualele clauze abuzive.

3. Împotriva sentinţei primei instanţe, au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 523/2018 din 7 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta pârâtă C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1890 din 28 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins şi cererea privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 3.12 din contractul de credit, precum şi cererile accesorii acesteia ca neîntemeiate, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Totodată, a respins apelul promovat de apelanţii reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat şi i-a obligat pe apelanţii-reclamanţi la 249,26 RON cheltuieli de judecată către apelanta pârâtă.

În fundamentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada negocierii directe cu reclamanţii, în calitatea lor de împrumutaţi şi codebitori ai clauzelor contestate, contrar susţinerilor apelantei pârâte. Niciuna dintre prevederile contractuale analizate nu a fost negociată direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, având în vedere că acest contract este standard, preformulat.

Constatând, aşadar, lipsa caracterului negociat al clauzelor contestate, instanţa de apel a analizat îndeplinirea celorlalte condiţii impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 raportat la fiecare clauză contractuală la care părţile s-au referit în cadrul cererilor de apel.

Astfel, în ceea ce priveşte primul motiv de apel, prin care apelanţii reclamanţi critică soluţia tribunalului referitoare la clauza care reglementează comisionul de administrare, art. 3.14 din contractul de credit, instanţa de apel l-a respins ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ şi relei-credinţe. Pe cale de consecinţă, a fost respinsă şi cererea accesorie de restituire a sumei percepute cu titlu de comision de administrare, cu dobânda legală aferentă.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, prin care apelanţii reclamanţi se referă la clauzele care reglementează dobânda, instanţa de apel a reţinut că, raportat la clauzele cuprinse în art. 3.3 şi art. 3.7 din contract, constatate de prima instanţă ca fiind abuzive, o dispoziţie expresă în sensul înlăturării clauzelor din convenţie nu se impune, efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale fiind prevăzut expres de art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi producându-se de drept.

Referitor la celelalte clauze care reglementează dobânda şi care nu au fost considerate abuzive de prima instanţă, cuprinse în art. 3.1 pct. 2 lit. a), b) şi c), art. 3.2, art. 3.8, art. 3.9, art. 3.10, instanţa de apel a reţinut că nu sunt fondate criticile apelanţilor reclamanţi, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ şi relei-credinţe.

Astfel, pentru perceperea dobânzii, există o contraprestaţie a apelantei pârâte, respectiv aceasta a pus la dispoziţia împrumutatului un credit în valoare de 87.892 CHF. Ca atare, dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, neputându-se susţine că ar exista un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor prin încasarea dobânzii de către bancă.

Referitor la instituirea unui mecanism de opţiune pentru determinarea dobânzii, instanţa de apel a argumentat că nu a fost afectată situaţia juridică a apelanţilor reclamanţi, aceştia nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică stipularea unui astfel de mecanism de stabilire a dobânzii.

Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 3.1 pct. 2 şi art. 3.2 din contract, cei care exercită dreptul de opţiune sunt apelanţii reclamanţi, care au posibilitatea de a alege între trei tipuri de dobândă aniversară.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente întrucât prin dispoziţiile art. 3.1 pct. 2 din contract nu este stabilit dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, iar împrejurarea că aceştia trebuie să exercite un drept de opţiune la diferite intervale de timp nu poate conduce la concluzia că banca ar modifica unilateral rata dobânzii.

Totodată, aşa cum rezultă din art. 3.1 pct. 1 din contract, părţile au convenit ca dobânda să fie fixă doar în primul an, ulterior fiind necesară participarea apelanţilor reclamanţi la stabilirea unuia dintre cele trei tipuri de dobândă aniversară, astfel că nu se poate susţine că banca ar modifica unilateral rata dobânzii în baza acestor dispoziţii contractuale.

Instanţa de apel a reţinut şi că nu există un raport de accesorialitate a acestor clauze faţă de cele cuprinse în art. 3.3 şi art. 3.7, aşa încât constatarea nulităţii celor din urmă să determine şi nulitatea primelor, stabilirea caracterului variabil al dobânzii şi a mecanismului de opţiune fiind aspecte distincte de modalitatea concretă de determinare a valorii dobânzii în fiecare caz în parte, criticile concrete ale apelanţilor reclamanţi vizând în realitate conţinutul art. 3.3 şi art. 3.7, motiv pentru care au fost analizate în cadrul apelului pârâtei.

Instanţa de apel a motivat că prin clauzele analizate nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi, totodată, că nu este îndeplinită nici condiţia relei-credinţe întrucât, raportat la toate circumstanţele prezentei cauze, existau premise ca apelanta pârâtă să considere că apelanţii reclamanţi ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele referitoare la instituirea unui mecanism de opţiune pentru determinarea dobânzii, astfel cum este prevăzut la art. 3.1 pct. 2 şi art. 3.2.

În concluzie, instanţa de apel a motivat că în mod corect a reţinut tribunalul că nu au caracter abuziv clauzele prevăzute la art. 3.1 pct. 2 lit. a), b) şi c), art. 3.2, art. 3.8, art. 3.9, art. 3.10 din contractul de credit, având în vedere şi faptul că ultimele trei clauze cuprind doar definiţii care explică termenii folosiţi şi care trebuie analizate în mod coroborat cu primele articole, definiţiile prin ele însele necuprinzând nicio dispoziţie abuzivă.

Referitor la solicitarea apelanţilor reclamanţi de stabilire a ratei dobânzii de 5,5% pe an, pentru toată perioada de derulare a contractului, instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că nu a fost reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, în integralitatea lor, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi reţinut acest caracter abuziv, instanţa de judecată nu poate constata caracterul fix al dobânzii potrivit modalităţii de determinare arătate de apelanţii reclamanţi.

Astfel, instanţa de apel a motivat că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, nicio clauză abuzivă nu produce efecte asupra consumatorului, contractul derulându-se în continuare, cu acordul consumatorului, iar dacă după eliminarea acestor clauze abuzive contractul nu mai poate continua, sau, dacă contractul nu mai poate produce efecte, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului cu daune-interese, după cum prevede art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 este transpunerea în dreptul intern a art. 6 din Directiva 93/13/CEE, care prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Evidenţiind aspectele relevante reţinute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Banco Espanol de Crédito şi în cauza Kásler în referire la articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, instanţa de apel a motivat că nu există o normă naţională care să permită judecătorului să înlocuiască, cu o altă dispoziţie supletivă de drept naţional, clauzele referitoare la posibilitatea băncii de a stabili dobânda şi de a modifica rata dobânzii curente "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii".

Nu există o normă naţională care să permită instanţei de judecată să înlocuiască clauzele în litigiu şi nu există nicio dispoziţie supletivă care să aibă conţinutul în sensul indicat de apelanţii reclamanţi, respectiv banca să fie obligată să perceapă dobânda fixă convenită doar pentru primul an de creditare pe o perioadă de timp pe care nu a agreat-o cu clientul.

Instanţa de apel a reţinut că, la momentul încheierii contractului, s-a convenit o dobândă fixă în primul an contractual şi o dobândă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare, fiind evident că prin acceptarea modalităţii de calcul a dobânzii propuse de reclamanţi s-ar nesocoti acordul de voinţă al părţilor.

În ceea ce priveşte problema riscului valutar, a îngheţării cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, precum şi a faptului că majorarea cursului de schimb CHF-leu este suportată exclusiv de către consumator, instanţa de apel a reţinut că prin aceste capete de cerere reclamanţii solicită intervenţia instanţei de judecată în contractul de credit încheiat între părţi, în sensul stabilirii obligaţiei de rambursare a sumei împrumutate prin raportare la cursul de schimb existent la data încheierii convenţiei de credit.

Instanţa de apel a argumentat că împrumutul a fost acordat şi primit în moneda CHF şi, în consecinţă, în mod corect tribunalul a reţinut că obligaţia apelanţilor împrumutaţi, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care au obţinut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar, consacrat de legiuitor, prin art. 1578 din C. civ. de la 1864, în materia contractului de împrumut de consumaţie, a cărui varietate o constituie şi contractul de credit bancar, fără ca evoluţiile cursului valutar să influenţeze obligaţiile asumate de împrumutaţi.

Astfel, obligaţia reclamanţilor de a restitui suma împrumutată în CHF are atât suport legal cât şi temei contractual, art. 4.1 din contract, fluctuaţia monetară fiind integrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate.

Normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată. Dimpotrivă, s-a prevăzut expres în contract, la art. 4.1, că orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în aceeaşi valută.

Deşi apelanţii reclamanţi au susţinut incidenţa în speţă a concluziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza Kasler vs OTP, C-26/13, instanţa de apel a reţinut că, spre deosebire de cauza indicată, în litigiul de faţă nu se pune în discuţie suportarea vreunei diferenţe de curs valutar dintre cel valabil la cumpărare şi cel valabil la vânzare, creditul fiind acordat în CHF, obligaţia de a rambursa ratele de credit fiind stipulată în aceeaşi monedă, situaţie faţă de care nu se pune problema efectuării unei operaţiuni valutare speculative de către bancă în detrimentul împrumutaţilor.

Instanţa de apel a reţinut că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

În cauză, a motivat instanţa de apel, clauza contestată de apelanţii reclamanţi transpune o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că este exceptată din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000. Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată potrivit ordinii instituite de CJUE prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare. Consecutiv, din perspectiva Legii nr. 193/2000, a reţinut instanţa de apel, sunt lipsite de relevanţă toate celelalte argumente ale apelanţilor reclamanţi legate de lipsa de informare sau lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ori a cerinţei bunei-credinţe sau încălcarea de către bancă a altor obligaţii specifice.

Sub acest aspect, instanţa de apel a argumentat că nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanţii reclamanţi, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, apelanţii reclamanţi nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea apelantei pârâte, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.

Referitor la clauza cuprinsă în art. 4.6 teza finală din contractul de credit, care este distinctă de problematica riscului valutar, instanţa de apel a reţinut, contrar susţinerilor apelanţilor reclamanţi, că aceasta nu are caracter abuziv.

Astfel, a motivat instanţa de apel, incidenţa clauzei 4.6 are loc doar în cazul unei neexecutări culpabile a obligaţiilor de către consumator, iar aceasta prevede în mod clar şi fără echivoc că un eventual schimb valutar, în această ipoteză de neexecutare, are loc la data scadenţei obligaţiei de plată a ratei, banca utilizând cotaţia proprie de la acea dată, cotaţie ce este cea utilizată pentru efectuarea unei astfel de operaţiuni de către orice persoană interesată, totodată, împrumutatul avea posibilitatea de a-şi procura liber, prin mijloace proprii, valuta pentru plata ratelor. În ipoteza neexecutării culpabile de către împrumutat a obligaţiei de a avea în contul curent, la data scadenţei, suma aferentă plăţii ratei, banca doar efectuează un serviciu de schimb valutar, fără a se percepe nicio sumă de bani aferentă acestui serviciu, astfel încât prin clauza cuprinsă la art. 4.6 teza finală nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Prin această clauză nu a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, aceştia nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, neexistând nicio dispoziţie legală care să interzică băncii efectuarea operaţiunii de schimb valutar la propriile cotaţii, cu suportarea de către împrumutatul culpabil a eventualelor diferenţe de curs valutar rezultate din aplicarea acestei cotaţii proprii, a mai reţinut instanţa de apel.

Totodată, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislaţia naţională şi al cărui conţinut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzei referitoare la efectuarea schimbului valutar de către bancă în ipoteza şi condiţiile cuprinse în clauza 4.6 din contractul încheiat de părţi.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei, instanţa de prim control judiciar a reţinut că sunt fondate criticile acesteia cu privire la greşita admitere a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de procesare.

Referitor la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege, reţinând lipsa caracterului negociat al clauzei, instanţa de apel a motivat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare nu produc un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum susţin apelanţii reclamanţi şi cum a reţinut prima instanţă.

Astfel, din chiar denumirea sa reiese că acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit, demersuri ce constau în informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit, acordarea efectivă a creditului. Toate aceste activităţi sunt desfăşurate de către bancă în vederea acordării creditelor solicitate, iar ele nu ar fi fost executate dacă apelanţii reclamanţi nu ar fi formulat cererea de creditare.

A mai reţinut instanţa de apel că nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate pe eventuale argumente prin care se pune în discuţie o inadecvare a preţului faţă de serviciile furnizate, o considerare a comisionului de procesare ca fiind prea mare valoric, deoarece dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru, referindu-se la un dezechilibru juridic iar nu valoric.

Instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că prin inserarea acestor clauze referitoare la comisionul de procesare, apelanţii reclamanţi nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, căci la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, astfel că nu a fost impusă împrumutatului nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională.

Cât priveşte transparenţa clauzelor referitoare la comisionul de procesare, instanţa de apel a argumentat că acestea sunt clare şi inteligibile, considerentele arătate în cazul comisionului de administrare fiind incidente şi în situaţia comisionului de procesare.

Instanţa de apel a conchis că apelanţii reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de procesare în valoare de 1.892 CHF, reprezentând 2,2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data tragerii creditului.

Valoarea comisionului de procesare, metoda de calcul şi data scadenţei au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă din denumirea sa, a mai reţinut instanţa de apel.

Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că există o contraprestaţie din partea băncii pentru comisionul de procesare iar apelanţii reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea acestui comision, astfel că nu există un dezechilibru semnificativ care să afecteze situaţia juridică şi economică a consumatorului.

Nu este îndeplinită nici condiţia relei-credinţe întrucât, raportat la toate circumstanţele prezentei cauze, instanţa de apel a motivat că existau premise ca apelanta pârâtă să considere că apelanţii reclamanţi ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauzele referitoare la comisionul de procesare, banca acţionând corect şi echitabil în stabilirea acestor clauze contractuale, fără să urmărească perceperea comisionului fără a presta vreun serviciu.

În ceea ce priveşte criticile apelantei-pârâte referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în art. 3.3 şi art. 3.7, ce reglementează dreptul băncii de a stabili şi modifica rata dobânzii "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii", instanţa de apel a reţinut că susţinerile pârâtei nu sunt fondate, prima instanţă constatând în mod corect caracterul abuziv al acestor dispoziţii contractuale.

Astfel, instanţa de apel a argumentat că, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, fără ca prin aceasta să atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze. Cu toate acestea, lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiţionează această operaţiune de existenţa unei motivaţii întemeiate, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

În consecinţă, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii stabilirea şi modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente convenite prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv, clar şi previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, făcând loc arbitrariului şi creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe apelanţii reclamanţi, a concluzionat instanţa de apel.

Instanţa de apel a reţinut că este îndeplinită şi condiţia inserării în contract a clauzelor referitoare la revizuirea dobânzii contrar cerinţelor bunei-credinţe, în condiţiile în care obligaţia formulării unor clauze contractuale clare, fără echivoc, a fost nesocotită de către pârâtă, iar posibilitatea pe care banca şi-a rezervat-o de a se raporta discreţionar, fără consultarea prealabilă a împrumutatului şi fără acordul acestuia, la oricare dintre indicii financiari, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă acesteia.

Nu se poate reţine, a argumentat instanţa de apel, că reclamanţii au acceptat tacit actul adiţional care modifica prevederile contractului de credit conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, în condiţiile în care din nicio probă aflată la dosar nu rezultă că banca a depus toate diligenţele pentru informarea reclamanţilor cu privire la semnarea actului adiţional, conform obligaţiei instituite de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, neexistând o confirmare de primire a notificării depuse de pârâtă la dosar. Mai mult, nu rezultă că un asemenea act adiţional a fost adus la cunoştinţa reclamanţilor, astfel încât nu se poate considera că acesta a fost acceptat tacit şi că produce efecte juridice.

4. La 3 august 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 523/2018 din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi, în principal, reţinerea cauzei spre rejudecare şi rejudecând cauza în fond, să fie admis apelul reclamanţilor şi să se respingă apelul formulat de pârâtă, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Prin cererea de recurs, recurenţii au arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi consideră că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi, totodată, aceasta cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Arată că instanţa de apel nu face referire în motivarea deciziei recurate la decizia CJUE C-186/16 şi nici la înscrisurile probatorii care au fost administrate în apel.

Astfel, din analiza deciziei recurate se poate observa ca aceasta cuprinde o motivare abstractă, fără a se raporta, în concret, la cauza dedusă judecăţii, la probele administrate şi la argumentele expuse de reclamanţi, care au fundamentat motivele constatării caracterului abuziv şi nul al clauzelor contestate.

În esenţă, consideră că întreaga motivare a instanţei se raportează la faptul că această clauză contractuală reprezintă transpunerea unei norme legale, principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Apreciază că instanţa de apel nu a examinat în mod concret criticile privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la restituirea ratelor în moneda în care a fost acordat împrumutul, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Referitorul la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au susţinut cu privire la clauzele prevăzute la art. 3.12 si art. 3.14 din convenţia de credit nr. x/25.03.2008, referitoare la comisionul de administrare si comisionul de procesare, că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv şi nul al acestor clauze, contrar celor reţinute de instanţă de apel.

Comisionul de administrare a fost prevăzut în contractul de credit cu o explicaţie improprie şi echivocă, susţin recurenţii, întrucât nu se specifică în mod clar în ce constă monitorizarea de către banca a utilizării sau rambursării creditului, precum şi în ce constau obligaţiile asumate de client.

De asemenea, comisionul de procesare a fost prevăzut în contractul de credit fără să se specifice ce reprezintă.

De aceea, clauzele din convenţia de credit sunt abuzive şi au o cauză ilicită, pentru faptul că banca le-a pus la dispoziţie un formular tipizat de contract, ale cărui clauze nu au putut fi negociate, întregul act juridic fiindu-le impus în forma respectivă de bancă.

Prin urmare, banca a transformat tacit contractul de credit într-unul de adeziune, context în care aceste clauze sunt abuzive deoarece nu au putut fi negociate şi au creat în detrimentul recurenţilor şi contrar cerinţei bunei-credinţe un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale.

Consideră că şi prin prisma destinaţiei, clauzele referitoare la comisionul de administrare şi comisionul de procesare sunt abuzive, având în vedere că aceste clauze nu au fost negociate cu recurenţii, iar convenţia nu conţine nicio clauză prin care să li se dea o explicaţie clară cu privire la ce înseamnă această administrare şi procesare şi nici nu este justificată perceperea acestora. Raportat la art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, susţin că sunt întrunite cerinţele legii pentru a constata abuzive clauzele care stabilesc comisionul de administrare şi comisionul de procesare.

Prin urmare, apreciază că, în fapt, comisionul de administrare şi comisionul de procesare, reprezintă o dobândă ascunsă, iar faţă de dispoziţiile art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000, aceste clauze sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare şi echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate şi creează, în detrimentul recurenţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Consideră că menţionarea unui număr excesiv de comisioane încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă şi corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, fiind, totodată, şi o practică comercială incorectă, care are drept scop şi ca efect deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor.

Potrivit definiţiei reglementate la art. 2 lit. e) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii, deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.

Au arătat recurenţii că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Acest text de lege reprezintă transpunerea efectelor nulităţii absolute în Legea nr. 193/2000, deoarece nulitatea reprezintă o sancţiune care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Deoarece art. 14 din Legea nr. 193/2000 face trimitere la C. civ. şi la C. proc. civ., consideră că este vorba de un caz de nulitate absolută parţială, care este dat de caracterul abuziv al unor clauze contractuale, ce se sancţionează cu desfiinţarea acelor clauze şi restituirea prestaţiilor efectuate.

Invocă interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiţie a Uniunii Europene articolului 6 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art. 6 din Legea nr. 193/2000, cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva Erzsebet Sustikne Gyorfi şi cauza Murciano Quintero, C-240/98.

Chiar şi dacă aceste comisioane ar face parte din preţ, ele nu sunt supuse excepţiei de la art. 4 al Directivei 93/13/CEE, în condiţiile în care nu sunt prevăzute în mod clar şi inteligibil, şi mai mult decât atât, nu se menţionează criteriile în funcţie de care s-a stabilit procentul acestora.

Într-o altă critică, recurenţii au susţinut că, potrivit art. 3.1 pct. 2 lit. a), b) şi c) şi art. 3.7, împrumutatul va datora o dobândă fie fixă, fie variabilă, în funcţie de opţiunea sa, însă oricare din aceste tipuri de dobândă vor fi cele "în vigoare" la data exercitării opţiunii, conform art. 3.3 din convenţie. Din aceste clauze contractuale rezultă că împrumutatul, la data încheierii convenţiei, avea posibilitatea să cunoască care va fi cuantumul dobânzii doar până la data primei aniversari, ulterior, banca rezervându-şi dreptul să stabilească în mod unilateral care va fi "dobânda în vigoare".

Prin acordarea posibilităţii împrumutatului de a opta între tipurile de dobândă, fixă sau variabilă, ce urmează a fi percepută, în concret, au arătat recurenţii, cuantumul dobânzii "în vigoare" la data exercitării opţiunii depinde exclusiv de voinţa Băncii.

Mai mult decât atât, clauzele prevăzute la art. 3.1 pct. 2) lit. a), b) si c, art. 3.2, art. 3.8, art. 3.9, art. 3.10 din Convenţie, denumite clauze accesorii, sunt clauze care nu au fost negociate cu reclamanţii, au un caracter echivoc şi creează, în detrimentul acestora şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

In materia protecţiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusa in legislaţia naţionala prin Legea 193/2000, legiuitorul a dat instanţei de judecata posibilitatea de analiza a clauzelor din contractele încheiate intre consumatori si profesionişti, iar în măsura in care aceste clauze sunt abuzive, intervenţia instanţei nu incalca principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 din C. civ.

Conform art. 1 lit. a) din Anexa Legii 193/2000, in principiu, o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii in mod unilateral nu este abuziva, cu condiţia ca acest lucru sa se facă in baza unui motiv întemeiat, conform legii, prevăzut in contract pentru a oferi clientului posibilitatea de a cunoaşte de la condiţiile in care cuantumul dobânzii va fi modificat.

Recurenţii au arătat că, pe lângă clauzele prevăzute la art. 3.3 şi art. 3.7, se impunea ca instanţa de control judiciar să reţină că sunt abuzive şi nule şi clauzele prevăzute la art. 3.1 pct. 2) lit. a), b) si c, art. 3.2, art. 3.8, art. 3.9, art. 3.10 din Convenţie.

Referitor la interpretarea clauzei de la art. 3.6. din convenţie, în favoarea recurenţilor, în sensul de a stabili ca rata anuala a dobânzii este de 5.5 % pe an pentru toată perioada de derulare a contractului, apreciază că refuzul instanţei de control judiciar, de a face aplicarea art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000, reprezintă o încălcare a acestui text de lege, care contrar susţinerilor curţii de apel, permite instanţei să interpreteze clauzele în favoarea acestora.

Consideră că întrucât clauzele privind "dobânda aniversară în vigoare" şi "modificarea dobânzii în vigoare în funcţie de politica de credite a Băncii sau de evoluţia pieţei financiare" sunt lovite de nulitate absolută, clauza prevăzută la pct. 3.6 trebuie interpretată în favoarea consumatorului în sensul că "La data semnării prezentului contract, rata anuală dobânzii este de 5.5% pe an, rată care va fi menţinută pentru toată perioada de derulare a contractului."

Clauza de la art. 3.6 nu face parte din preţul contractului, întrucât se contestă doar procentul de dobândă care depăşeşte procentul 5.5% pe an.

Chiar şi dacă această clauză ar face parte din preţ, ea nu este supusă excepţiei prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, din moment ce nu sunt prevăzute în mod clar şi inteligibil, şi mai mult decât atât, nu se menţionează criteriile în funcţie de care s-a stabilit procentul acestora.

Contrar opiniei instanţei de apel, consideră că, în speţă, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv şi nul al clauzei prevăzute la art. 4.1 din contract prin care se stipulează ca "orice plata efectuata de imprumutat sau codebitor in baza acestui contract se va face in moneda in care a fost acordat creditul", precum şi al clauzei prevăzute la art. 4.6-teza a doua, potrivit căreia "Banca este mandatata de împrumutat prin prezentul contract sa efectueze daca este cazul, si schimbul valutar, in numele si pentru acesta, utilizând propriile cotaţii si completând documentele aferente acestei operaţiuni. Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat".

Totodată, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea incidenţei teoriei impreviziunii, stabilite la art. 966-970 C. civ. de la 1864.

In ceea ce priveşte clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plaţi in moneda creditului si suportarea de către consumator a diferentelor de schimb valutar la data incheierii convenţiilor, raportat la circumstanţele economice din anul 2008, precum si la posibilităţile de a cunoaşte efectele unor astfel de credite si implicaţiile clauzelor contractuale pe termen lung, contractarea creditului in franci elveţieni s-a prefigurat a fi mai avantajoasa fata de alte oferte de creditare in RON sau in euro.

Aşadar s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel că în prezent, recurenţii sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta. Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului cu suportarea de către consumator a diferentelor de curs valutar.

Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda în care a fost acordat creditul, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către imprumutati nu au fost negociate direct cu recurenţii, având în vedere caracterul prestabilit şi impus acestora prin contractul de credit.

Recurenţii au susţinut că banca nu a acţionat cu bună-credinţă, întrucât aceasta nu a inclus în contract clauze de diminuare a riscului valutar şi nici nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare corectă a clientului.

În mod eronat instanţa de apel a reţinut că nu există un dezechilibru contractual în detrimentul recurenţilor, generat de aceste clauze. Arată că dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune consta în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul recurenţilor, apreciază că se impunea restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proportionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Astfel, la art. 77 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului se prevede ca, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. De asemenea, prin art. 4 din Regulamentul nr. 3 din 12 martie 2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.

Recurenţii-reclamanţi susţin că în mod greşit instanţa de control judiciar a reţinut că, în speţă, nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii.

Aplicarea efectelor teoriei impreviziunii nu este exclusă de reglementarea din C. civ. privind principiului nominalismului monetar, iar instituţia teoriei impreviziunii a fost concepută pentru a proteja părţile contractante, de bună credinţă, pentru care, pe parcursul derulării contractului obligaţia ce trebuie executată a devenit excesiv de oneroasă.

Având în vedere prevederile art. 966-970 C. civ., în vigoare la momentul încheierii contractului, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

5. Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare la 17 octombrie 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 20 mai 2019, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 523/2018 din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din 17 noiembrie 2020, reţinându-se că nu mai subzistă motivul suspendării, întrucât cauza C-81/19 a fost soluţionată la 9 iulie 2020.

Ulterior, prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a pus, din oficiu, în discuţia părţilor incidenţa suspendării judecării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a dispus luarea acestei măsuri.

Prin rezoluţia din 10 decembrie 2020 s-a stabilit termen la 16 martie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi, totodată, conţine motive contradictorii. Au arătat că instanţa de apel nu face referire în motivarea hotărârii recurate la decizia CJUE C-186/16 şi nici la înscrisurile probatorii care au fost administrate în apel, decizia recurată nu cuprinde o motivare specifică particularităţilor cauzei, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, instanţa de apel a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanţi, analizând clauzele contractuale contestate în lumina dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, făcând, totodată, referire şi la principiul nominalismului monetar.

Nu se poate reţine nemotivarea sau motivarea contradictorie, aşa cum susţin recurenţii, în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la o analiză corespunzătoare a condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aşa cum acestea sunt reglementate de legislaţia privind protecţia consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, verificările ce se impun a fi realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza a fost sau nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi dacă a fost sau nu a fost respectată cerinţa bunei-credinţe, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aşa cum a procedat instanţa de apel.

În ceea ce priveşte clauza privind restituirea ratelor în moneda în care a fost acordat împrumutul, s-a reţinut în motivarea deciziei atacate, că aceasta transpune o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că este exceptată din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000. Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată potrivit ordinii instituite de CJUE prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., găsindu-se justificat cazul de excludere, instanţa de apel a motivat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Aşadar, nu se poate susţine cu temei că, procedând la analizarea cererii reclamanţilor prin prisma dispoziţiilor legale incidente, cu referire specială la art. 1578 din C. civ. de la 1864 ce reflectă principiul nominalismului monetar, instanţa de apel a procedat la o motivare abstractă, ci, dimpotrivă, aceasta printr-un raţionament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererilor formulate, arătând pentru ce motiv nu mai poate cerceta condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei menţionate.

Cât priveşte critica prin care recurenţii susţin că instanţa de apel nu face referire în motivarea deciziei recurate despre înscrisurile probatorii care au fost administrate în apel, Înalta Curte constată că aceştia nu au prezentat argumente concrete în susţinerea acestei afirmaţii, formulând aprecieri cu caracter general relativ la omisiunea analizării probelor de către instanţa de apel.

Considerentele deciziei recurate relevă raţionamentul instanţei de apel cu privire la aplicarea Legii nr. 193/2000 şi a principului nominalismului monetar, neputându-se susţine ipoteza nemotivării hotărârii sau existenţa unor motive contradictorii, care să determine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cauză, instanţa de prim control judiciar a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de apel invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate invoca nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Referitorul la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au susţinut cu privire la clauzele prevăzute la art. 3.12 si art. 3.14 din convenţia de credit nr. x/25.03.2008, referitoare la comisionul de procesare si comisionul de administrare, că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv şi nul al acestor clauze, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Astfel, comisionul de administrare a fost prevăzut în contractul de credit cu o explicaţie improprie şi echivocă, întrucât nu se specifică în mod clar în ce constă monitorizarea de către banca a utilizării sau rambursării creditului, precum şi în ce constau obligaţiile asumate de client şi, de asemenea, comisionul de procesare a fost prevăzut în contractul de credit fără să se specifice ce reprezintă.

Consideră că şi prin prisma destinaţiei, clauzele referitoare la comisionul de administrare şi comisionul de procesare sunt abuzive, având în vedere că aceste clauze nu au fost negociate cu recurenţii, iar convenţia nu conţine nicio clauză prin care să li se dea o explicaţie clară cu privire la ce înseamnă această administrare şi procesare şi nici nu este justificată perceperea acestora. Raportat la art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, susţin că sunt întrunite cerinţele legii pentru a constata abuzive clauzele care stabilesc comisionul de administrare şi comisionul de procesare.

Apreciază că, în fapt, comisionul de administrare şi comisionul de procesare, reprezintă o dobândă ascunsă, iar faţă de dispoziţiile art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000, aceste clauze sunt abuzive, întrucât, pe de-o parte sunt neclare şi echivoce, iar pe de altă parte, nu au fost negociate şi creează, în detrimentul recurenţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aceste critici nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de dispoziţiile legale menţionate în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/200, care transpune art. 4 alin. (2) cuprinse în Directiva nr. 93/13/CEE, "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil."

Înalta Curte constată că prin decizia recurată instanţa de apel a argumentat că nu s-a făcut dovada negocierii directe cu reclamanţii a clauzelor contestate, iar în ceea ce priveşte clauza care reglementează comisionul de administrare, prevăzută la art. 3.14 din contractul de credit, s-a reţinut că aceste prevederi contractuale nu produc un dezechilibru juridic între părţi, banca desfăşurând o serie de prestaţii în schimbul acestui comision, prin această clauză nu a fost afectată situaţia juridică a apelanţilor reclamanţi, aceştia nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional. A mai reţinut instanţa de apel că este fără echivoc, clară şi inteligibilă, clauza care reglementează comisionul de administrare, iar valoarea acestuia, modalitatea de calcul şi scadenţa au fost stipulate foarte clar, motivele perceperii comisionului rezultând din chiar denumirea sa, apelanţii reclamanţi fiind, de asemenea, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea acestui comision şi prin urmare nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ şi relei-credinţe.

Totodată, în ceea ce priveşte comisionul de procesare, instanţa de apel a motivat că această clauză contractuală nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum susţin apelanţii reclamanţi şi cum a reţinut prima instanţă.

Astfel, din chiar denumirea sa reiese că acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit, iar clauzele referitoare la comisionul de procesare sunt clare şi inteligibile. De asemenea, apelanţii reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea acestui comision. Valoarea comisionului de procesare, metoda de calcul şi data scadenţei au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestuia rezultă cu uşurinţă din denumirea sa.

Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că există o contraprestaţie din partea băncii pentru comisionul de procesare iar apelanţii reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea acestui comision, astfel că nu există un dezechilibru semnificativ care să afecteze situaţia juridică şi economică a consumatorului. Nu este îndeplinită nici condiţia relei-credinţe întrucât, raportat la toate circumstanţele cauzei, existau premise ca apelanta pârâtă să considere că apelanţii reclamanţi ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauza referitoare la comisionul de procesare, banca acţionând corect şi echitabil în stabilirea acestei clauze contractuale, fără să urmărească perceperea comisionului în lipsa prestării vreunui serviciu.

Înalta Curte constată că, în mod corect a argumentat instanţa de apel că, pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de procesare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, în condiţiile în care acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit, iar obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat şi scadenţa acestuia, nu se poate considera că împrumutaţii au fost prejudiciaţi, fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurenţilor în sensul că acesta a fost prevăzut în contractul de credit fără să se specifice ce reprezintă.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de procesare şi a comisionului de administrare, metoda de calcul şi data scadenţei rezultă din stipulaţiile contractuale, iar motivele perceperii lor rezultă cu uşurinţă din denumirea acestora, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea comisioanelor în ceea ce îi priveşte.

Nu pot fi reţinute criticile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora comisionul de procesare şi comisionul de administrare, reprezintă o dobândă ascunsă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de procesare şi comisionul de administrare sunt solicitate pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit, monitorizarea, administrarea, gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că aceste comisioane ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare şi acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează comisionul de acordare, echivalentul comisionului de procesare contestat în cauză, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.

Astfel, în cauză, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare şi procesare şi a reţinut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumator care a avut reprezentarea acestor costuri şi faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa constată că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Într-o altă critică, recurenţii au susţinut că, potrivit art. 3.1 pct. 2 lit. a), b) şi c) şi art. 3.7, împrumutatul va datora o dobândă fie fixă, fie variabilă, în funcţie de opţiunea sa, însă oricare din aceste tipuri de dobândă vor fi cele "în vigoare" la data exercitării opţiunii, conform art. 3.3 din convenţie. Astfel, banca, deşi încearcă să creeze o aparenţă de legalitate, prin acordarea posibilităţii împrumutatului de a opta între tipurile de dobândă, fixă sau variabilă, ce urmează a fi percepută, în concret, cuantumul dobânzii "în vigoare" la data exercitării opţiunii depinde exclusiv de voinţa Băncii.

Mai mult decât atât, clauzele accesorii, menţionate sunt clauze care nu au fost negociate cu reclamanţii, au un caracter echivoc şi creează, în detrimentul acestora şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De asemenea, acestea au o cauza ilicita, întrucât, deşi legiuitorul a interzis introducerea in contracte a clauzelor abuzive, banca a nesocotit aceste dispoziţii legale, amintindu-se în acest context Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusa in legislaţia naţionala prin Legea 193/2000, principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 din C. civ., precum şi art. 1 lit. a) din Anexa Legii 193/2000.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Analizând decizia recurată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ şi relei-credinţe în privinţa clauzelor accesorii contestate, acestea neavând caracter abuziv. În plus, referitor la clauzele prevăzute la art. 3.8, art. 3.9 şi art. 3.10 din contract, în mod corect, s-a motivat că acestea cuprind doar definiţii care explică termenii folosiţi şi care trebuie analizate în mod coroborat cu primele articole, definiţiile prin ele însele necuprinzând nicio dispoziţie abuzivă.

În cauză banca a pus la dispoziţia împrumutatului un credit, existând astfel o contraprestaţie pentru perceperea dobânzii, iar aceasta a fost solicitată pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, prin urmare nu se poate susţine că ar exista un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor prin încasarea dobânzii de către bancă.

Referitor la instituirea unui mecanism de opţiune pentru determinarea dobânzii, care prevede un drept de opţiune ce se exercită de reclamanţi, legal şi temeinic, a reţinut instanţa de apel că nu a fost afectată situaţia juridică a apelanţilor reclamanţi, aceştia nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, în condiţiile în care la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică stipularea unui astfel de mecanism de stabilire a dobânzii.

Dispoziţiile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu sunt incidente, întrucât, aşa cum a argumentat instanţa de prim control judiciar, prin dispoziţiile art. 3.1 pct. 2 din contract nu este stabilit dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, iar din art. 3.1 pct. 1 din contract rezultă că părţile au convenit ca dobânda să fie fixă doar în primul an, ulterior fiind necesară participarea apelanţilor reclamanţi la stabilirea unuia dintre cele trei tipuri de dobândă aniversară, astfel că nu se poate susţine că banca ar modifica unilateral rata dobânzii.

Înalta Curte reţine că stabilirea caracterului variabil al dobânzii şi a mecanismului de opţiune pentru determinarea acesteia sunt aspecte distincte de modalitatea concretă de determinare a valorii dobânzii, astfel încât, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu există un raport de accesorialitate a clauzelor contestate menţionate anterior faţă de cele cuprinse în art. 3.3 şi art. 3.7 din contract.

Referitor la interpretarea clauzei de la art. 3.6. din convenţie, în favoarea recurenţilor, în sensul de a stabili ca rata anuala a dobânzii este de 5.5 % pe an pentru toată perioada de derulare a contractului, recurenţii apreciază că neaplicarea de către instanţa de control judiciar a art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000, reprezintă o încălcare a acestui text de lege, care, contrar susţinerilor curţii de apel, permite instanţei să interpreteze clauzele în favoarea acestora.

Aceste critici nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte constată, în primul rând, că a fost reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, prevăzute la art. 3.3 şi art. 3.7 din contract, numai în ceea ce priveşte sintagmele dobânda "în vigoare la momentul exercitării opţiunii" şi "evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii", iar, în al doilea rând, chiar dacă s-ar fi reţinut acest caracter abuziv, instanţa de judecată nu poate constata caracterul fix al dobânzii potrivit modalităţii de determinare arătate de reclamanţi.

În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fíe prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

De asemenea, potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000, în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese. Prin prisma acestor dispoziţii, instanţa învestită cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate să le modifice, ci doar să le menţină sau să le elimine, după caz.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 este transpunerea în dreptul intern a art. 6 din Directiva 93/13/CEE, care prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Astfel, Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că şi dacă unele clauze contractuale au fost declarate abuzive, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă.

Referitor la remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi formulate în cuprinsul cererii de recurs cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.6 teza a doua din contract, potrivit căreia "Banca este mandatata de împrumutat prin prezentul contract sa efectueze daca este cazul, si schimbul valutar, in numele si pentru acesta, utilizând propriile cotaţii si completând documentele aferente acestei operaţiuni. Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat", Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

În considerentele deciziei recurate s-a arătat că vizează o situaţie de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către consumator clauza 4.6 din convenţia de credit, situaţie în care banca poate interveni la scadenţă prin debitarea oricărui cont al împrumutatului, în scopul efectuării plăţilor datorate. În această ipoteză, prin teza a II-a banca este mandatată de împrumutat să efectueze, dacă e cazul, şi schimbul valutar prin utilizarea propriilor cotaţii, iar teza a III-a prevede că eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat.

Înalta Curte reţine că pentru a constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Analizând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut instanţa de apel că este distinctă de problematica riscului valutar clauza cuprinsă la art. 4.6 teza finală din contract şi că prin această clauză nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, nu a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, aceştia nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, neexistând nicio dispoziţie legală care să interzică băncii efectuarea operaţiunii de schimb valutar la propriile cotaţii, cu suportarea de către împrumutatul culpabil a eventualelor diferenţe de curs valutar rezultate din aplicarea acestei cotaţii proprii, astfel încât, legal şi temeinic, s-a statuat că nu are caracter abuziv.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la incidenţa impreviziunii, la clauza de risc valutar şi la îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului, Înalta Curte reţine că şi acestea sunt nefondate.

Aceasta întrucât, pe de o parte, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., iar, pe de altă parte, soluţia instanţei de apel cu privire la criticile menţionate anterior nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, CJUE a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, instanţa europeană a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel, în acord cu tribunalul a statuat printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, că obligaţia apelanţilor împrumutaţi, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care au obţinut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar în materia contractului de împrumut de consumaţie, a cărui varietate o constituie şi contractul de credit bancar, precum şi că părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit, dimpotrivă, s-a prevăzut expres la art. 4.1 din contract, că orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în aceeaşi valută.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit ce fac obiectul cauzei, care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată. De asemenea, în mod judicios, au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanţă argumentele reclamanţilor legate de lipsa de informare sau lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ori a cerinţei bunei-credinţe sau încălcarea de către bancă a altor obligaţii specifice.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de prim control judiciar a considerat că prevederea contractuală referitoare la obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei atacate din perspectiva celor menţionate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii prin raportare la întrunirea cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Aşadar, cum, din perspectiva criticilor menţionate anterior, soluţia instanţei de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, argumentele recurenţilor-reclamanţi care vizează crearea unui dezechilibru semnificativ produs ca urmare a clauzei de risc valutar, lipsa bunei-credinţe a băncii, întrucât aceasta nu a inclus în contract clauze de diminuare a riscului valutar şi nici nu a respectat obligaţia de informare corectă a clientului, precum şi cele care vizează solicitarea de restabilire a prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la valoarea de la data semnării contractului, astfel încât să se asigure o proportionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic, nu pot fi reţinute.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu se poate face aplicarea teorei impreviziunii, deşi în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea incidenţei acesteia.

Înalta Curte constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută.

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei poate fi cercetată în cauză.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb franc elveţian-leu de la data acordării creditului, aşa cum au solicitat recurenţii-reclamanţi.

Altfel spus, cererea reclamanţilor de îngheţare a cursului de schimb leu-euro la valoarea de la data încheierii contractului nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Or, modalitatea în care a fost solicitată de către recurenţi aplicarea teoriei impreviziunii, prin convertirea creditului în RON la cursul de schimb franc elveţian-leu la data semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, ar conduce la ruperea echilibrului contractual în sens invers, banca urmând a suporta exclusiv diferenţa de curs ca urmare a aprecierii monedei francului elveţian.

Însă, raţiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, iar nu de a direcţiona consecinţele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către partea cocontractantă.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a argumentat în mod corect că nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanţii reclamanţi, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia. Şi aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Faţă de cele arătate anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 523/2018 din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.