Exclusion of currency denomination clauses from unfair terms review under Article 1578 of the Civil Code

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, la data de 9 aprilie 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., au solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din condiţiile generale, Anexa 4, pentru încălcarea de către banca pârâtă a obligaţiilor de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit, obligaţia de a nu pune în vânzare produse sau servicii financiare defectuoase, obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, obligaţia de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit, obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1 coloana H, obligarea băncii la achitarea cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 100/C/2015 pronunţată la data de 05.02.2015 în dosarul nr. x/2014, Tribunalului - Bihor, secţia a II-a Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale invocate de pârâtă şi, în consecinţă, a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 11.03.2015 sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1777/21.03.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulata de reclamanţii A. şi B., ca nefondată. Au fost obligaţi reclamanţii la suportarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 6363 RON contravaloare onorariu de avocat şi a fost respinsă cererea de cenzurare a acestui cuantum.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, în materia contractului de împrumut având ca obiect o sumă de bani, potrivit art. 1.578 C. civ. din 1864, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii. Astfel, potrivit primului alineat, suma de rambursat urmează a fi determinată în raport cu suma efectiv împrumutată, iar cel de-al doilea alineat trimite la valoarea nominală, chiar şi în ipoteza unor eventuale modificări ale valorii monedei.

Prin urmare, a motivat prima instanţă, obligaţia de restituire ar urma să aibă loc în acelaşi număr de unităţi monetare exprimate în convenţie, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între punctul de plecare şi scadenţă.

Tribunalul a analizat nominalismul monetar şi din perspectiva art. 2.164 alin. (2) Noul C. civ. şi a reţinut că posibilitatea conversiei este o clauză ce schimbă în totalitate esenţa contractului şi este supusă negocierii de părţi, astfel cum s-a şi dispus prin voinţa acestora manifestată în art. 1.3 c din Condiţiile Speciale, potrivit căreia în cazul în care împrumutatul solicită şi banca acceptă, modificarea valutei, banca poate percepe un comision de conversie de 3% aplicat la soldul creditului. Aşadar, încă de la început s-a oferit posibilitatea împrumutaţilor să schimbe moneda de creditare din CHF în EUR sau RON, în măsura în care ar fi apreciat că această conversie le este favorabilă, caz în care banca era îndreptăţită să perceapă un comision. Niciunul dintre reclamanţi nu a exercitat însă dreptul conferit de acesta clauză, iar prin cererea de chemare în judecată reclamanţii nu indică în niciun fel în ce constă pretinsul caracter abuziv al clauzei. Ulterior, odată cu alinierea la O.U.G. nr. 50/2010 banca a renunţat şi la comisionul prevăzut pentru această situaţie, în prezent existând un comision unic pentru orice servicii. Cu privire la aceasta, instanţele au stabilit irevocabil că aceasta nu are un caracter abuziv.

Tribunalul a reţinut în ceea ce priveşte clauza de risc valutar că aceasta se deduce din contextul general al contractului, respectiv din fluctuaţiile monedei CHF, astfel încât conform argumentelor detaliate privind Secţiunea 6 şi 4, clauza nu poate crea un dezechilibru în defavoarea consumatorului, în condiţiile în care moneda asumată rămâne aceeaşi şi nu se schimbă unilateral de către niciuna dintre părţi, riscul invocat constituind, implicit, un aspect asumat al monedei şi deci al contractului.

A reţinut prima instanţă că banca nu a folosit practici comerciale înşelătoare, în condiţiile în care tocmai moneda CHF a determinat încheierea contractului, aceasta fiind cu mult favorabilă oricărei alte monede şi altor credite, realizate de alţi consumatori.

Tribunalul a argumentat că este evidentă alegerea specială a acestei monede pentru tranzacţionare, neputând fi invocată lipsa de cunoştinţe şi pregătire a consumatorului, întrucât au existat mai multe tipuri de credite pe piaţă, iar reclamanţii au ales moneda CHF tocmai pentru avantajele cunoscute, de notorietate ale acesteia.

Prima instanţă a motivat că tocmai caracterul mai avantajos al creditelor în CHF faţă de alte monede a determinat încheierea prezentului contract, astfel încât a înlăturat argumentele reclamanţilor privitoare la reaua credinţă a pârâtei şi la punerea pe piaţă a unui produs toxic, ca şi cele referitoare la încălcarea obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a reclamanţilor, reţinându-se că nu este probată susţinerea de utilizare a unor practici înşelătoare de către pârâtă.

În ceea ce priveşte critica adusă clauzelor ce conferă paratei posibilitatea băncii de a debita un alt cont deschis de consumator, la aceeaşi banca pârâtă, cu suma necesară acoperirii ratei, precum şi posibilitatea pârâtei de a debita o sumă suficientă pentru a cumpăra cantitatea necesară de CHF în vederea acoperirii ratei, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite prevederile art. 4 alin. (1) Legea 193/2000, cerinţele fiind clar exprimate în contractul părţilor şi nefiind încălcat echilibrul contractual, întrucât prin aceste clauze nu a fost afectată utilitatea contractului, conform sensului dat noţiunii de dezechilibru semnificativ de doctrina în materie. A motivat tribunalul că este vorba, în fapt, doar de măsuri prin care banca se pune la adăpost pentru situaţia neachitării ratei lunare de către consumator.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 73 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata către pârâta C. S.A. a sumei de 1500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu avocaţial redus.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere considerentele hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza 186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii contra Băncii Româneşti cu precădere aspectele reţinute cu referire la posibilitatea ca prevederile contractuale în discuţie să reflecte principiul nominalismului monetar consacrat de articolul 1578 din C. civ. român, astfel încât, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13 clauzele menţionate în litigiu să fie excluse din domeniul de aplicare al acesteia.

A reţinut instanţa de apel că prima verificare pe care instanţa naţională este obligată să o facă în cazul clauzelor prin care s-a instituit obligaţia împrumutatului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul este aceea de a stabili dacă respectiva clauză se încadrează în sfera articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În vederea efectuării acestei analize, instanţa de apel a reţinut că trebuie avut în vedere şi considerentul nr. 13 al Directivei 93/13, conform căruia, actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive. În consecinţă, nu este necesar ca directiva să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi. În această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

A motivat instanţa de apel că prevederile contractuale care preiau o dispoziţie din dreptul intern cu caracter supletiv sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din directivă, subliniind că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. Prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 nu numai normele imperative, ci şi normele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că aceasta este şi situaţia dispoziţiilor art. 1578 din C. civ., dispoziţii cu caracter supletiv, ceea ce înseamnă că ele se aplică în raporturile dintre părţi în lipsă de stipulaţie contrară în cadrul convenţiei. Normele supletive sunt deopotrivă obligatorii, caracterul lor supletiv neinfluenţând caracterul obligatoriu al acestora în cazul în care părţile nu au derogat în vreun fel prin acordul lor de voinţă de la conduita prescrisă prin astfel de norme.

Prin urmare, clauzele ce redau dispoziţiile art. 1578 din C. civ. sunt excluse, în baza art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acesteia, a reţinut instanţa de apel.

Ca atare, dacă părţile nu au stabilit altfel în convenţia de credit dedusă judecăţii, norma de drept naţional aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă şi obligatorie pentru părţi, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa de judecată neavând posibilitatea de a mai examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acelaşi context, instanţa de apel a avut în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar.

4. La data de 4 aprilie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 73 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel nu a analizat primele 3 motive de nulitate, respectiv obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, obligaţia de a nu pune în vânzare produse sau servicii financiare defectuoase, obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, deşi, prin motivele de apel, a fost învestită cu analiza soluţiei date de prima instanţă şi în privinţa acestora.

Astfel, instanţa de apel a analizat doar motivul privind aplicarea principiului nominalismului, verificând soluţia primei instanţe doar din perspectiva ultimului motiv de nulitate, cel al încălcării obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit.

Prin urmare, în lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind conţinutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.. În concret, instanţa nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Recurenţii invocă şi faptul că, în lipsa examinării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, o asemenea decizie neputând fi învestită cu efectele specifice ale hotărârii, mai cu seamă cu cele ale autorităţii de lucru judecat, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul de acces la justiţie.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că analiza clauzelor contestate din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită din moment ce acestea ar transpune principiul nominalismului.

În accepţiunea reclamanţilor, excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a considerat în mod greşit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluţie impusă de principiul nominalismului monetar, o regula din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi. Riscul valutar nu este descris în contractele de credit şi nu este legat de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea creanţei într-o monedă care nu asigură protecţie consumatorului faţă de acest risc. Nominalismul monetar nu este o clauza prevăzută în contract, ci o norma supletiva care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora.

Instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv al clauzelor, aplicând excepţia instituită la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13. Însă, aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare.

Prin urmare, recurenţii critică modul şi condiţiile acordării împrumutului, plasarea întregului risc valutar în sarcina consumatorului, încălcarea obligaţiei de informare, practicile comerciale înşelătoare, serviciul defectuos. Or, aceste condiţii fac obiectul unor reglementări speciale.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului.

În decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, au arătat recurenţii-reclamanţi, fundamentală este cerinţa ca respectivele clauze să fie clar şi inteligibil exprimate, iar exprimarea într-un limbaj prolix şi echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepţie.

Cu alte cuvinte, caracterul clar şi inteligibil, aşa cum a fost explicat de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în numeroase speţe, inclusiv în cauza Andriciuc, trebuie să însoţească o clauză întotdeauna, chiar şi atunci când transpune o normă supletivă din dreptul naţional, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înţelege consecinţele economice şi potenţialele efecte ale unei asemenea clauze.

Faptul că în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scuteşte pe profesionist de obligaţia de a-1 informa pe consumator despre consecinţele economice ale clauzei.

Totodată, s-a mai învederat că, în cazul în care modalitatea de exprimare folosită în contractul tipizat face ca o clauză să fie interpretată doar în favoarea comerciantului, având în vedere doar interesele acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă o majorare a preţului contractului este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţionala scopului urmărit, este încălcat principiul bunei-credinţe, creându-se în detrimentul consumatorilor un dezechilibru semnificativ.

5. Intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca inadmisibil, raportat la data introducerii acţiunii şi valoarea litigiului, sub 1.000.000 RON, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, iar la 5 noiembrie 2018, recurenţii-reclamanţi au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă pentru motivele reţinute în cuprinsul acelei încheieri. Totodată, a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. şi a stabilit termen de judecată la data de 14 mai 2019.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 73 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-269/19 şi C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 20 decembrie 2020 s-a stabilit termen pentru astăzi, 16 martie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenţii au arătat că, deşi, prin motivele de apel, instanţa de apel a fost învestită cu analiza soluţiei primei instanţe, în privinţa motivelor de nulitate referitoare la încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse sau servicii financiare defectuoase, precum şi a obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, instanţa de apel nu le-a analizat.

Acest motiv de casare nu este fondat, deoarece verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în analiza efectuată, instanţa de apel a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanţi, cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformităţii unei clauze contractuale dintre profesionist şi consumator în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, aşa cum au fost explicate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 cu referire la principiul nominalismului monetar. S-a reţinut în motivarea deciziei atacate că, în cazul în care părţile nu au stabilit altfel în convenţia de credit dedusă judecăţii, norma de drept naţional aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, este incidentă şi obligatorie pentru părţi. Această clauză ce preia principiul instituit de prevederea legală arătată este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa de judecată nu are posibilitatea de a mai examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, nu se poate susţine cu temei că, procedând la analizarea apelului reclamanţilor cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformităţii unei clauze contractuale dintre profesionist şi consumator în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, aşa cum au fost explicate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, instanţa de apel nu a examinat toate motivele de nulitate invocate, ci, dimpotrivă, aceasta printr-un raţionament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererilor formulate, arătând pentru ce motiv nu mai poate cerceta condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv.

În cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţa de judecată din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, instanţa de control judiciar a reţinut că nu mai are posibilitatea de a examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv, inclusiv din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, avându-se, totodată, în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/07.02.2017 cu referire la principiul nominalismului monetar.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Critica recurenţilor prin care se susţine că instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, eronat nu a continuat analiza caracterului abuziv, aplicând excepţia instituită la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în condiţiile în care excepţia este de strictă interpretare, după cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, nu este fondată.

Şi aceasta, întrucât, potrivit considerentelor arătate, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 73 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 73 din 17 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.