Abusiveness of credit granting and administration commissions under EU consumer directive: necessity to detail services and verify clear intelligibility

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti la data de 8 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamantii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A., D.., E. S.A., solicitând să se constate nulitatea absoluta a clauzei de la art. 5.1 lit. b) din condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi garanţie nr. x/11.02.2008 şi să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare la care se adaugă dobânda legală. Acest capăt de cerere a fost cuantificat la suma de 3.091,66 CHF, respectiv 12.686,94 RON, această sumă fiind valoarea comisionului de acordare perceput conform clauzei contestate.

Totodată, au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei de la art. 5.1 lit. c) din condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi garanţie nr. x/11.02.2008 şi să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestor sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte. Valoarea acestui capăt de cerere este de 17.967,26 CHF, respectiv 73.730,45 RON, această valoare fiind obţinută prin adunarea sumelor achitate lunar cu titlu de comision de administrare de la data semnării contractului, până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată.

Au mai solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 6.1 şi art. 6.1.3 din condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/11.02.2008, să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar LEU-CHF pentru efectuarea tuturor plăţilor efectuate în temeiul contractului la valoarea din data de 11.02.2008, respectiv 2,2871 RON/chf, şi să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii efective a debitului principal. Valoarea capătului 3 al cererii a fost evaluat la suma de 120.000 RON.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 992, art. 994, art. 998 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 5521 din 17 iunie 2016, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, raportat la capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei 6.3 şi 6.3.1, referitoare la îngheţarea cursului valutar la data acordării creditului, în privinţa cărora instanţa a reţinut că nu sunt evaluabile în bani.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub dosarul nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7728 din 8 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse ca neîntemeiate excepţia prescripţiei extinctive şi excepţia lipsei de interes.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D. prin C. S.A. şi E. S.A..

Au fost obligaţi reclamanţii la plata către pârâta E. S.A. a sumei de 3.225,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că excepţia prescripţiei extinctive şi excepţiei lipsei de interes, invocate de pârâte, sunt neîntemeiate.

În privinţa clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului, tribunalul a reţinut că modalitatea de redactare a clauzei este neechivocă fiind menţionată expres suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligaţiei este cunoscută clar chiar din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate.

În privinţa comisionului de administrare lunar, prima instanţă a argumentat că, din întreaga economie a contractului se putea stabili în urma unui calcul matematic care este cuantumul sumei pretinse cu acest titlu şi faptul ca acest comision se determina prin raportare la valoarea soldului, întrucât contractul cuprinde toate informaţiile referitoare la cuantumul creditului, la dobânda, care de asemenea este exprimată într-un procent matematic, precum şi la perioada pe care consumatorul o are la dispoziţie pentru a-şi îndeplini obligaţiile.

Tribunalul a reţinut că nu pot fi încadrate cele două tipuri de comisioane în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la legea nr. 193/2000, consumatorii nefiind obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea de a lua cunoştinţă efectiv la data încheierii contractului, astfel ca nu se poate retine susţinerea conform căreia banca nu şi-ar fi executat obligaţia de informare şi de asigurare a transparentei în etapa precontractuala. Dimpotrivă, clauzele contestate au fost redactate în mod clar fie prin individualizarea sumei globale, în cazul comisionului de acordare, fie prin exprimarea unui procent matematic, în cazul comisionului de administrare, a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorii să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.

Tribunalul a argumentat că natura juridică a contractului de credit este una complexă, întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care indiscutabil fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât şi în privinţa acestora ele pot fi considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al contractului.

În aprecierea faptului că aceste două comisioane fac parte din obiectul contractului, tribunalul a reţinut că legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul naţional Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Însă nici Legea 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, cu condiţia exprimării în mod clar şi inteligibil a clauzei referitoare la preţ. Cele două clauze sunt exprimate însă într-un mod clar şi inteligibil, astfel încât consumatorii au fost în măsură a cunoaşte chiar de la data încheierii contractului întinderea obligaţiei asumate.

Tribunalul a reţinut că din cuprinsul denumirii celor două comisioane rezultă clar contraprestaţia băncii, chiar dacă aceste noţiuni, acordare a creditului şi, respectiv administrare nu au fost definite expres în cuprinsul convenţiei.

Din chiar uzitarea acestor noţiuni rezultă care este scopul pentru care au fost percepute comisioanele, cu atât mai mult cu cât acestea au fost redactate în mod neechivoc printr-un limbaj uşor accesibil chiar şi unui neprofesionist. Comisionul de acordare vizează demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului pentru verificarea bonităţii clienţilor, iar comisionul de administrare priveşte efectuarea de operaţiuni de cont bancar efectuate de către creditor în scopul utilizării sau eventual a rambursării creditului.

Prima instanţă a reţinut că nu ar putea sancţiona cu nulitatea absolută a clauzei pentru caracterul său abuziv împrejurarea că prestaţia efectuată de către bancă nu este corespunzătoare preţului stabilit, întrucât conform art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzei nu se asociază cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de-o parte şi nici cu serviciile sau produsele oferite în schimb.

Prin urmare, tribunalul a motivat că cele două tipuri de comisioane fac parte din obiectul principal al contractului, fiind prevăzute în mod clar şi inteligibil, astfel că nu există nici un argument pentru a considera că acestea au caracter abuziv.

A reţinut tribunalul că, într-adevăr, art. 15 din legea nr. 190/1999 prevede ca în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecilor şi garanţiilor aferente, însă nu înseamnă că această prestaţie a băncii poate fi evaluata, în câtimea sa, de instanţa, care ar încălca principiul libertăţii contractuale daca ar aprecia asupra caracterului excesiv sau adecvat al sumei percepute de banca pentru prestaţia oferita clientului sau.

În al doilea rând, a argumentat prima instanţă, norma legala citată nu poate fi înţeleasă a include doar costurile operaţiunilor materiale de "întocmire a documentaţiei de credit şi constituire a ipotecilor şi garanţiilor aferente", întrucât, pe lângă acestea, procesul de întocmire a documentaţiei mai presupune şi operaţiuni nematerializabile în realitatea fizica.

În plus, a motivat tribunalul, chiar şi în măsura în care s-ar considera că acestea nu fac parte din obiectul contractului, nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din legea nr. 193/2000, întrucât nu se poate reţine existenţa niciunui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, constând în procurarea unui avantaj excesiv pentru profesionist în detrimentul consumatorului prin perceperea comisionului bancar.

Prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 6.1 din contract, rambursarea ratelor se va efectua în valuta în care a fost acordat creditul şi că împrumutaţii nu au avut posibilitatea sau banca nu a dovedit acest lucru, de a negocia clauze individuale ale contractului de credit.

Tribunalul a argumentat că mecanismul de funcţionare a riscului valutar era cunoscut consumatorilor, nefiind necesar ca banca parata sa întreprindă măsuri de informare suplimentare a consumatorilor în privinţa riscului valutar privit în abstract. Acest risc valutar era sau ar fi trebuit sa fie cunoscut reclamanţilor intr-o măsura suficienta, el derivând din faptul evident ca francul elveţian este o moneda diferita fata de leul romanesc.

A mai reţinut prima instanţă că nu se poate imputa băncii evoluţia ulterioara a cursului de schimb, aceasta fiind o împrejurare exterioara ariei de influenta a băncii şi chiar în condiţiile devalorizării monedei naţionale, echivalenta prestaţiilor nu a fost în nici un mod influenţata. Astfel, banca a acordat reclamanţilor un împrumut intr-o anumita moneda şi este îndreptăţită la restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă, neputând fi comparate decât lucrurile din aceeaşi categorie, iar nu lucruri din categorii diferite. Împrejurarea ca pentru reclamanţi costurile de procurare a francilor elveţieni au crescut nu poate fi imputata băncii, care nu a avut vreo putere de influenta în aceasta privinţa.

Tribunalul a motivat că nu poate fi vorba despre un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor pe care clauza contestata sa îl provoace, întrucât dezechilibrul se analizează prin raportare la momentul încheierii contractului, iar nu prin luarea în considerare a unor împrejurări ulterioare aflate în afara ariei de influenta a vreuneia dintre părţi.

A argumentat tribunalul că restituirea creditului în moneda în care a fost acordat tine de esenta contractului, nefiind o modalitate de garantare a castigului bancii. Partile au stabilit că prestatia bancii de a pune la dispozitia imprumutatilor suma de bani se executa în franci elvetieni, iar prestatia imprumutatilor de a restitui suma care le-a fost acordata se executa în franci elvetieni. Partile şi-au exprimat acordul de vointa asupra unui credit în franci elvetieni, care implica anumite costuri, avute în vedere la data incheierii contractului. Interventia instantei în raportul contractual în sensul stabilirii obligatiei de restituire într-o alta moneda ar avea semnificatia modificarii contractului în datele sale esentiale. Pe langa aceasta, efectul ar fi acela al transformarii unui contract de credit acordat initial în franci elvetieni într-un contract de credit în RON, moneda solicitata de reclamanti, dar cu mentinerea costurilor aferente creditului în franci. O astfel de interventie a instantei ar fi în flagranta contradictie cu principiul libertăţii de vointa şi cu cel al libertatii contractuale, a reţinut prima instanţă.

Nu poate fi vorba despre o îmbogăţire fără justă cauză în condiţiile în care banca nu primeşte decât o sumă exprimată în franci elveţieni, la care se adaugă costurile creditului, îndreptăţirea băncii de a primi aceste sume de bani avându-şi cauza în chiar contractul intervenit între părţi.

3. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B., care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 490 din 5 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul admiterii, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi s-a constatat caracterul abuziv, precum şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 lit. b), comision de acordare, şi art. 5.1 lit. c), comision de administrare.

S-a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor încasate în temeiul celor două clauze abuzive precum şi la plata dobânzii legale aferentă, de la data înregistrării acţiunii şi până la plata efectivă.

Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată şi a fost obligată intimata la 3000 RON cheltuieli de judecată către apelantă.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei atacate pentru celelalte clauze.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a analizat clauzele contestate de reclamanţi în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori reţinând că pentru a se constata existenţa unei clauze abuzive este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată, prin ea însăşi o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei credinţe.

Contractul de credit dedus judecăţii, a motivat instanţa de apel, reprezintă un contract standard preformulat, prezumându-se astfel în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 caracterul nenegociat al clauzelor contestate, dovada contrară nerezultând din probele administrate în cauză.

Clauza contractuală referitoare la comisionul de acordare prevăzută la art. 5.1 lit. b) este abuzivă, a reţinut instanţa de apel, deoarece pârâta a încasat de la reclamanţi un comision autonom de acordare a creditului în cuantum de 9.360,00 CHF, fără a explica tipul de servicii care au justificat perceperea comisionului, totodată, acest comision a fost perceput de bancă din valoarea creditului acordat.

A argumentat instanţa de apel că perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului de activitate, într-un cuantum ridicat de 2% din valoarea totală a creditului, reprezintă un cost nejustificat, fără o contraprestaţie obiectivă din partea băncii şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contra bunei credinţe.

Clauza contractuala stipulata la art. 5.1 lit. c) din contract care prevede în favoarea pârâtei dreptul de a percepe comisionul de administrare de 0,15 % lunar, aplicat la valoarea soldului, plătibil lunar la scadenţă, a reţinut instanţa de apel, este abuzivă, deoarece nu este clară, neechivoc exprimată, iar acest comision nu este definit lipsind transparenţa în edictarea clauzei privind comisionul de administrare deoarece banca nu a detaliat serviciile de administrare a creditului în contrapartida cărora percepe comisionul în valoare de 0,25% raportat la soldul creditului. De asemenea, respectiva clauză nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, în condiţiile în care din contract nu reies activităţile prestate în schimbul perceperii acestui comision de administrate. Neexistând precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţia lui, a motivat instanţa de prim control judiciar, este evidentă starea de constrângere în care s-au aflat reclamanţii şi dezechilibrul semnificativ pe care îl produce această clauză în detrimentul acestora.

Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credinţe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor banci care acţionau pe aceeaşi piaţa relevanta cu banca respectiva, dar care, în realitate, datorita adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase, şi, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor.

Prin urmare, a reţinut instanţa de apel, clauza privind comisionul de administrare este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 republicată.

Cu privire la celelalte clauze pretins abuzive instanţa de prim control judiciar a respins criticile apelanţilor-reclamanţi ca nefondate, pentru considerentul că tribunalul a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a dat relevanţă în mod judicios normelor de drept aplicabile speţei, analizând şi cenzurând argumentele şi apărările invocate de părţi în prezenta cauză, cu trimiteri la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevantă.

Instanţa de apel a argumentat că, din verificarea clauzelor contractuale, tribunalul a reţinut în mod corect că reclamanţii au cunoscut că plata ratelor pe întreaga durată a contractului urma a se efectua în moneda creditului, CHF, iar valoarea acestuia putea fi influenţată de cursul valutar. Posibilitatea modificării cursului unei monede străine în raport cu leul în cursul derulării contractului nu poate fi considerată o situaţie imprevizibilă la nivelul anului 2007, fiecare persoană, chiar cu un nivel mediu de cunoştinţe financiare, cunoscând efectele fluctuaţiilor valutare.

A mai reţinut instanţa de apel că dispoziţiile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu erau aplicabile în cauză şi că posibilitatea modificării pe viitor a cursului valutar a fost asumată implicit de reclamaţi la momentul contractării creditului într-o monedă străină, iar aceasta nu poate fi considerată de plano abuzivă, generatoare de dezechilibru semnificativ în defavoarea uneia dintre părţi, deoarece fluctuaţiile ar fi putut opera în mod variat, în favoarea sau defavoarea oricăreia dintre părţi, într-un grad mai mare sau mai mic.

Instanţa de apel a motivat că obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale, dar nu nerezonabilă.

Astfel, nu i s-ar putea impune băncii, în condiţii de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF - leu în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

În continuare, a reţinut instanţa de apel, dezechilibrul apărut ulterior semnării contractului din cauza unor factori externi, modificarea cursului CHF-Leu, depăşeşte cadrul regimului nulităţii care priveşte încălcarea cerinţelor legale la data încheierii actului juridic.

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 75,76 şi 77 din Legea nr. 296/2004, art. 966 şi 970 C. civ., instanţa de apel a argumentat că aceste temeiuri de drept nu pot reprezenta fundamentul legal pentru modificarea contractului în sensul revizuirii efectelor acestuia. Astfel cum s-a arătat de către instanţa de fond, teoria impreviziunii nu poate fi valorificată în raport de momentul încheierii convenţiei de creditare.

4. La data de 16 mai 2018, pârâtele E. S.A., C. S.A. şi D. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 490 din 5 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentele-pârâte au învederat că, în cauză, criticile invocate în recurs se referă exclusiv la soluţia instanţei de apel prin care a fost schimbată în parte sentinţa tribunalului, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. b), privind perceperea unui comision de acordare şi art. 5.1 lit. c) privind perceperea unui comision de administrare, precum şi restituirea sumelor de bani percepute de bancă în temeiul acestor clauze contractuale.

Prin urmare, s-a subliniat că soluţia instanţei de apel prin care a fost menţinută legalitatea sentinţei tribunalului în ceea ce priveşte legalitatea clauzei contractuale prevăzute la art. 6.1 din contract, privind modalitatea de restituire a împrumutului este corectă.

Recurentele-pârâte au susţinut că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, această critică încadrându-se în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurentele-pârâte au susţinut că decizia atacată este criticabilă în sensul că instanţa de apel a prezentat o motivare contradictorie a soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) si c) din contract, în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În plus, instanţa de apel a reţinut că cele două clauze analizate se circumscriu excepţiei prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar ulterior instanţa a revenit şi a reţinut, în mod contradictoriu, că cele două clauze pot face obiectul analizei instanţei de judecată deoarece nu se circumscriu excepţiei prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, instanţa de apel a prezentat motive contradictorii sub aspectul apartenenţei comisioanelor de acordare şi administrare la obiectul principal al contractului sau la contravaloarea, respectiv remuneraţia aferentă unui serviciu prestata de bancă.

O altă critică invocată de recurente se referă la faptul că decizia instanţei de apel a fost pronunţata cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a învederat că, în mod eronat instanţa de apel a considerat că banca nu şi-ar fi respectat obligaţia de a asigura negocierea prevederilor contractuale, fiind astfel aplicate greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Au susţinut recurentele că, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale nu se face în raport de negocierea efectivă, ci de oferirea de către bancă a posibilităţii consumatorului de a influenţa conţinutul sau natura clauzei, obligaţia de a oferi negocierea fiind una de diligenţă şi nu de rezultat.

In raport de aceste prevederi legale, au arătat recurentele-pârâte, raţionamentul instanţei de apel este greşit, întrucât nu se poale susţine caracterul de adeziune a convenţiei de credit şi faptul ca banca nu ar fi permis negocierea prevederilor contractuale, in contextul in care banca a prezentat oferta sa contractuala, ce avea o perioada de valabilitate de 30 de zile, aspect ce rezida in oferta semnata de către intimaţi.

Totodată, s-a arătat că, în mod eronat instanţa de apel a considerat că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale ce reglementează perceperea comisionului de acordare şi a comisionului de administrare.

Recurentele-pârâte au susţinut că raţionamentul instanţei de apel a avut la bază împrejurarea că nu ar fi menţionate în contract motivele pentru care ar fi fost percepute respectivele comisioane şi ca s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor in raport de valoarea mult prea mare a sumelor încasate in temeiul acestor clauze.

Sub un prim aspect, contrar susţinerilor instanţei de apel, recurentele-pârâte au arătat că nu există nicio prevedere legala din care rezultă obligaţia băncii de a prezenta, enumera, detalia serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor. Din însăşi denumirea data clauzelor si comisioanelor percepute rezulta in mod clar natura serviciilor pe care banca le prestează, care au fost înţelese şi acceptate de către intimaţi prin încheierea contractului de credit.

Din interpretarea art. 93 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, nu rezultă că banca ar fi avut obligaţia de a enumera în cuprinsul contractului serviciile pe care le prestează, mai cu seamă că prin încheierea actelor adiţionale succesive intimaţii au cunoscut motivul şi scopul perceperii acestor comisioane.

Recurentele-pârâte au solicitat a se observa că respectivele comisioane făceau parte din obiectul contractului, reprezentând contravaloarea unor servicii prestate de bancă şi care trebuie să fie remunerate. Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei în raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze să fie clare şi inteligibil exprimate.

Sub un al doilea aspect, recurentele-pârâte au susţinut că modalitatea de redactare şi de implementare a clauzelor contestate nu ar fi putut să pună probleme sub aspectul echilibrului contractual, comisionul de acordare şi cel de administrare fiind percepute pentru amortizarea cheltuielilor pe care banca le suportă prin acordarea creditului.

Având în vedere că aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizata independent de aprecierea individuala, in fiecare caz in parte, a drepturilor si obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar in cauză, raportat la obligaţiile ce incumba băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziţia intimatului sunt semnificative si intervalul de timp acordat acestuia pentru restituirea împrumutului este îndelungat, dispoziţiile inserate in convenţia de credit nu sunt de natura să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, şi, în consecinţă, nu pot fi considerate abuzive, au arătat recurentele-pârâte.

Nu în ultimul rând, cele doua clauze contractuale nu creează niciun dezechilibru in raport de cele reţinute în hotărârea pronunţată, în cauza C-143/13 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât în această cauză instanţa europeană a recomandat o transparenţă în ceea ce priveşte motivele sau scopul perceperii anumitor comisioane, însă nu instituie obligaţia definirii şi enumerării serviciilor prestate efectiv.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au mai susţinut că, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel nu oferă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind respectarea obligaţiei de informare şi de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului şi, de asemenea, instanţa de apel nu prezintă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind enumerarea activităţilor pe care aceasta le întreprinde în legătură cu perceperea comisionului de administrare.

Astfel, au susţinut recurentele, deşi pârâtele au arătat instanţei de apel că la data încheierii contractului, cât şi în perioada precontractuală, au fost respectate prevederile legale în vigoare la momentul semnării acordului juridic, instanţa de apel nu a avut în vedere aceste apărări, dar nici nu a menţionat că le-a înlăturat şi pentru ce motive.

5. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurentele-pârâte au înţeles să îşi exercite acest drept, depunând la dosar punct de vedere la raportul întocmit asupra recursului.

La 11 aprilie 2019, recurentele-pârâte au formulat cerere de întoarcere a executării silite prin care au solicitat admiterea cererii şi, in temeiul art. 500 alin. (2) si art. 724 C. proc. civ., repunerea părţilor in situaţia anterioara, în sensul obligării intimaţilor la restituirea sumelor rambursate de pârâte in temeiul deciziei instanţei de apel şi a sumelor reprezentând comision de administrare calculate de la data pronunţării deciziei, comision de administrare pe care pârâta a încetat să îl mai perceapă.

Recurentele-pârâte au susţinut că au restituit intimaţilor suma de 14.906,39 CHF, reprezentând comision de administrare, suma de 4.278,5 RON, reprezentând dobânda legală aferentă comisionului de administrare şi suma de 3.000 RON, reprezentând contravaloare cheltuieli de judecată. În dovedirea cererii de restituire au fost ataşate extrasul de cont din 21.03.2018 pentru suma de 14.906,39 CHF şi ordinul de plată nr. x din 20.03.2018, în valoare de 7.278,5 RON.

Ca efect al admiterii recursului şi desfiinţării deciziei atacate, recurentele-pârâte au arătat că devin incidente dispoziţiile art. 500 alin. (2) şi art. 723 C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul declarat de pârâtele E. S.A., C. S.A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 490 din 5 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a stabilit termen de judecată la 28 ianuarie 2020.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de pârâtele E. S.A., C. S.A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 490 din 5 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea dosarului nr. x/2020, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin decizia nr. 10 din 6 aprilie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 611 din 13 iulie 2020, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii asupra următoarelor probleme de drept: a) interpretarea sintagmelor "obiect al contractului" şi "preţul contractului", prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi a sintagmei "preţul total al contractului" prezentă în conţinutul unor hotărâri judecătoreşti, respectiv dacă o clauză care reglementează valoarea unui comision de întocmire sau analiză dosar sau de gestionare sau administrare a creditului este inclusă în noţiunile menţionate anterior, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv în măsura în care este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil; b) în aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la noţiunea de clauze "exprimate într-un limbaj uşor inteligibil", să se clarifice necesitatea menţionării prestaţiilor băncii ce urmează a fi efectuate în contrapartida comisioanelor, chiar şi atunci când scopul perceperii comisioanelor poate fi uşor dedus din denumirea acestora sau din dispoziţiile legale sau contractuale incidente, pentru a se considera că acele clauze sunt redactate într-un limbaj uşor inteligibil; c) în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se stabilească în ce măsură lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării prestaţiilor/activităţilor efectuate de Bancă în contrapartida comisioanelor percepute creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului; d) în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se clarifice în ce măsură valoarea (cuantumul) comisioanelor poate fi un element în funcţie de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în defavoarea consumatorului.

Cauza a fost repusă pe rol, în şedinţa din 16 martie 2021, potrivit celor reţinute în practicaua prezentei decizii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtele învederând că, în cauză, criticile invocate în prin cererea de recurs se referă exclusiv la soluţia instanţei de apel prin care a fost schimbată în parte sentinţa tribunalului, în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. b) privind perceperea unui comision de acordare credit şi art. 5.1 lit. c) privind perceperea unui comision de administrare credit, precum şi restituirea sumelor de bani percepute de bancă în temeiul acestor clauze contractuale.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că obiectul analizei recursului este limitat la aceste critici.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentele au susţinut că instanţa de apel a prezentat o motivare contradictorie a soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) si c) din contract, în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Au subliniat recurentele că instanţa de apel a prezentat motive contradictorii sub aspectul apartenenţei comisioanelor de acordare şi administrare la obiectul principal al contractului sau la contravaloarea, respectiv remuneraţia aferentă unui serviciu prestata de bancă.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest motiv de casare poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisioane, că acestea intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar aceste clauze nu se pot încadra în noţiunea de obiect principal al contractului, dat fiind că prestaţia nu are caracter esenţial, comisioanele de acordare şi de administrare, nu definesc însăşi esenţa raportului contractual de împrumut, obligaţia de plată a acestora nefiind stabilită în sarcina consumatorului ca o prestaţie caracteristică a acestui raport juridic, ci cu caracter accesoriu prin raportare la obligaţia principală de rambursare a creditului, împreună cu dobânda aferentă. În acelaşi timp, instanţa de apel a reţinut că, deoarece obligaţia de plată a acestor comisioane urmăreşte să asigure, astfel cum rezultă din chiar denumirea lor, anumite activităţi în legătură cu împrumutul acordat, acestea se includ în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preţ în schimbul unor servicii prestate de bancă.

În aprecierea apartenentei comisioanelor la obiectul contractului, Înalta Curte reţine că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul naţional Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Înalta Curte constată că, în speţă, în raport cu textul legal evocat, pentru clauzele inserate la art. 5.1 lit. b) si c) din contractul de credit încheiat de părţi, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiţii, examenul caracterului abuziv al clauzelor menţionate este posibil în speţă, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit, suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului, ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului, însă, aceste comisioane se includ în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preţ în schimbul unor servicii prestate de bancă, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Înalta Curte constată că decizia recurată nu conţine motive contradictorii în sensul arătat de recurente, instanţa de apel prezentând în mod logic argumentele în temeiul cărora a reţinut în ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisioane, că acestea intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar aceste clauze nu se pot încadra în noţiunea de obiect principal al contractului, în acelaşi timp, argumentând că, întrucât obligaţia de plată a acestor comisioane urmăreşte să asigure anumite activităţi în legătură cu împrumutul acordat, acestea se includ în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preţ în schimbul unor servicii prestate de bancă.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au mai susţinut că, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel nu oferă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind respectarea obligaţiei de informare şi de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului şi, de asemenea, instanţa de apel nu prezintă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind enumerarea activităţilor pe care aceasta le întreprinde în legătură cu perceperea comisionului de administrare.

Faptul că recurentele nu sunt de acord cu soluţia pronunţată de instanţa de apel, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte constată că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În speţă, nu poate fi primită susţinerea recurentelor în sensul că, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel nu oferă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind respectarea obligaţiei de informare şi de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului. Totodată, afirmaţia recurenţilor, potrivit căreia, instanţa de apel nu prezintă nici o motivare cu privire la apărările formulate de bancă privind enumerarea activităţilor pe care aceasta le întreprinde în legătură cu perceperea comisionului de administrare, nu este întemeiată. Aceasta, întrucât, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelante în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind în realitate argumente în susţinerea motivelor de apel analizate.

Împrejurarea că recurentele nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe acest temei vor fi respinse.

În plus, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conţinutul hotărârii recurate.

În cadrul recursului formulat, recurentele-pârâte au invocat nelegalitatea deciziei atacate şi în temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, s-a susţinut, mai întâi, că hotărârea atacată este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, arătându-se, în esenţă, că în mod eronat instanţa de apel a considerat că banca nu şi-ar fi respectat obligaţia de a asigura negocierea prevederilor contractuale. Astfel, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, raţionamentul instanţei de apel este greşit, întrucât nu se poale susţine caracterul de adeziune a convenţiei de credit şi faptul ca banca nu ar fi permis negocierea prevederilor contractuale, in contextul in care banca a prezentat oferta sa contractuala, ce avea o perioada de valabilitate de 30 de zile, aspect ce rezida in oferta semnata de către intimaţi.

În legătură cu susţinerea că banca nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a negocia prevederile contractuale contestate, Înalta Curte reţine că textul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 defineşte clauza nenegociată cu consumatorul ca fiind acea clauză stabilită fără a da posibilitatea consumatorului de a influenţa natura ei, cum ar fi cele din contractele standard, preformulate sau condiţiile generale practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Se mai reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale anterior menţionate rezultă că legiuitorul acordă preferinţă modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

Instanţa de apel a reţinut că, în cauză, contractul de credit dedus judecăţii reprezintă un contract standard preformulat, prezumându-se în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 caracterul nenegociat al clauzelor contestate, dovada contrară nerezultând din probele administrate în cauză.

A mai reţinut instanţa de apel că "negocierea presupune purtarea unor minime discuţii între părţi în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală pentru partea contractantă de a influenţa poziţia celeilalte părţi în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta acesteia din urmă. Pârâta nu a probat că în raporturile cu reclamanţii a avut loc o negociere, faptul semnării contractului subsumându-se cerinţei încheierii valabile a actului din punctul de vedere al acordului de voinţă necesar chiar pentru formarea contractului. Nu echivalează cu negocierea nici alegerea de către reclamanţi a unui tip de credit dintre cele existente în oferta băncii, acest drept de opţiune exprimat de către consumator fiind limitat de politica de creditare a fiecărei instituţii de credit, în funcţie de veniturile consumatorului şi bonitatea acestuia".

Prin urmare, instanţa de apel a stabilit, sub aspectul stării de fapt, a cărei reevaluare nu este posibilă în recurs, că recurentele-pârâte nu au dovedit existenţa modificării vreunei clauze la iniţiativa sau solicitarea intimaţilor-reclamanţi, astfel încât recurentele-pârâte nu au răsturnat prezumţia relativă instituită de textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, a lipsei de negociere cu consumatorul.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că nu echivalează cu negocierea nici alegerea de către reclamanţi a unui tip de credit dintre cele existente în oferta băncii, acest drept de opţiune exprimat de către consumator fiind limitat de politica de creditare a fiecărei instituţii de credit, în funcţie de veniturile consumatorului şi bonitatea acestuia.

Se constată, în plus, că această critică privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte respectarea obligaţiei de a oferi posibilitatea de negociere a clauzelor contractului, este în realitate, o solicitare de reanalizare a situaţiei de fapt conturate în cauză, în cadrul căreia s-a stabilit că banca nu a dovedit îndeplinirea obligaţiei de a negocia prevederile contractuale contestate cu intimaţii-reclamanţi.

Având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., critica menţionată anterior nu poate fi primită, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea, prin prisma probelor administrate, a modului în care instanţa de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Cât priveşte critica privind legalitatea aprecierii instanţei de apel asupra iniţiativei negocierii, Înalta Curte o va respinge, având în vedere că jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene arată că Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte pe o poziţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

În raport cu poziţia de superioritate a băncii în procesul de negociere, dar şi cu obligaţiile impuse profesioniştilor, oferta scrisă pusă la dispoziţia consumatorului, care cuprinde condiţiile contractului, deschide drumul unei eventuale negocieri a contractului de credit, care, în speţă, s-a reţinut că nu a avut loc.

Împrejurarea constatată de instanţa de apel, potrivit căreia părţile au semnat un contract de credit standard, preformulat de bancă, constituie un element caracteristic situaţiei de fapt, care nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Or, în raport cu aceste reţineri de fapt, sub aspect legalităţii caracterizării contractului de credit, Înalta Curte constată justificată concluzia instanţei de apel, care a stabilit că acordul dintre părţi dedus judecăţii întruneşte toate caracteristicile unui contract standard preformulat.

Într-o altă critică recurentele au arătat că, în mod eronat instanţa de apel a considerat că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale ce reglementează perceperea comisionului de acordare şi a comisionului de administrare.

În acest sens, recurentele-pârâte au susţinut că raţionamentul instanţei de apel a avut la bază împrejurarea că nu ar fi menţionate în contract motivele pentru care ar fi fost percepute comisioanele şi ca s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor in raport de valoarea mult prea mare a sumelor încasate in temeiul acestor clauze.

În privinţa clauzelor, contestate în recurs, conţinute de art. 5.1 lit. b) şi 5.1. lit. c) din contractul de credit, care instituie comisionul de acordare şi comisionul de administrare credit, Înalta Curte reţine că în cauză, instanţa de apel a efectuat o dezlegare greşită din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Se constată, în acest sens, că decizia instanţei de apel reţine, în privinţa clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare că aceasta este abuzivă, deoarece pârâta a încasat de la reclamanţi un comision autonom fără a explica tipul de servicii care au justificat perceperea comisionului şi, totodată, acest comision a fost perceput de bancă din valoarea creditului acordat. De asemenea, a mai reţinut instanţa de apel că perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, într-un cuantum ridicat, reprezintă un cost nejustificat, fără o contraprestaţie obiectivă din partea băncii şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contra bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte clauza contractuală privind comisionul de administrare credit instanţa de apel a reţinut că este abuzivă, deoarece nu este clară, neechivoc exprimată, iar comisionul nu este definit. Astfel, lipseşte transparenta în edictarea clauzei întrucât banca nu a detaliat serviciile de administrare a creditului în contrapartida cărora percepe comisionul în valoare de 0,25% raportat la soldul creditului, respectiva clauză nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, în condiţiile în care din contract nu reies activităţile prestate în schimbul perceperii acestui comision de administrare. A concluzionat instanţa de apel că neexistând precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţia lui, este evidentă starea de constrângere în care s-a aflat reclamantul şi dezechilibrul semnificativ pe care îl produce această clauză în detrimentul acestuia.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, aşa cum prevede art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii.

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, analiza realizată de instanţa de apel cu privire la caracterul abuziv al comisionului de acordare credit s-a limitat la constatarea că pârâta a încasat de la reclamanţi un comision autonom fără a explica tipul de servicii care au justificat perceperea comisionului şi, totodată, acest comision a fost perceput de bancă din valoarea creditului acordat.

În ceea ce priveşte analiza realizată de instanţa de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare, aceasta s-a limitat la constatarea faptului că nu este definit comisionul, la constatarea lipsei transparenţei în edictarea clauzei, întrucât banca nu a detaliat serviciile de administrare a creditului, iar din contract nu reies activităţile prestate în schimbul perceperii acestui comision de administrare, la existenţa stării de constrângere în care s-a aflat reclamantul şi la dezechilibrul semnificativ pe care îl produce această clauză.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.

În cauză, instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată tuturor acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care prevăd comisionul de acordare şi comisionul de administrare, reţinând, totuşi, caracterul abuziv al acestora.

Se constată că instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează aceste comisioane şi, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestora, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor-consumatori, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. b) şi 5.1. lit. c) din contractul de credit privind comisionul de acordare, respectiv comisionul de administrare credit, astfel încât, reţinând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. b) şi 5.1. lit. c) din contractul de credit dedus judecăţii privind comisionul de acordare, respectiv comisionul de administrare credit, urmând a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioanele de acordare şi de administrare credit. De asemenea, instanţa de apel urmează a ţine seama şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor care conţin reglementarea comisioanelor de acordare a creditului.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

În ceea ce priveşte cererea accesorie vizând plata cheltuielilor de judecată, acestea vor fi avute în vedere cu prilejul rejudecării litigiului.

Totodată, faţă de cererea de întoarcere a executării silite formulată de recurentele-pârâte şi, având în vedere dispoziţiile art. 500 C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Hotărârea casată nu are nicio putere. (2) Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. Instanţa va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare", Înalta Curte reţine următoarele:

Decizia civilă nr. 490 din 5 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care formează obiectul recursului, a fost pusă în executare, conform înscrisurilor doveditoare depuse de recurentele-pârâte în faţa instanţei de recurs, respectiv extrasul de cont din 21.03.2018 pentru suma de 14.906,39 CHF, reprezentând comision de administrare, şi ordinul de plată nr. x din 20.03.2018, în valoare totală de 7.278,5 RON, din care suma de 4.278,5 RON reprezintă dobânda legală aferentă comisionului de administrare şi suma de 3.000 RON, reprezintă contravaloare cheltuieli de judecată.

În calea extraordinară de atac a recursului, ca efect al admiterii acestuia decizia civilă nr. 490 din 5 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost casată, astfel încât făcând aplicarea dispoziţiilor art. 500 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata desfiinţarea de drept a actelor de executare efectuate în temeiul deciziei casate şi va dispune restabilirea situaţiei anterioare executării în sensul că va obliga intimaţii-reclamanţi B. şi A. la restituirea către recurenta-pârâtă E. S.A. a sumei de 14.906,39 CHF, echivalentul în RON de la data plăţii, şi a sumei de 7.278,5 RON.

Cât priveşte cererea recurentelor în sensul obligării intimaţilor la restituirea sumelor reprezentând comision de administrare, calculate de la data pronunţării deciziei din apel, comision de administrare pe care pârâta a încetat să îl mai perceapă, se constată că nu au fost depuse înscrisuri doveditoare în susţinerea acestei solicitări, astfel încât aceasta nu poate fi primită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtele E. S.A., C. S.A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 490 din 5 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Constată desfiinţarea de drept a actelor de executare efectuate în temeiul deciziei casate.

Dispune restabilirea situaţiei anterioare executării în sensul că obligă intimaţii-reclamanţi B. şi A. la restituirea către recurenta-pârâtă E. S.A. a sumei de 14.906,39 CHF (echivalentul în RON de la data plăţii) şi a sumei de 7.278,5 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.