Abusiveness of unilateral interest rate modification clauses and exclusion of currency risk provisions under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 12 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor din contractul x/24.04.2007 prevăzute la art. 4 pct. 4.1. "...După aceasta perioada, dobânda curenta se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Banca pentru creditele ipotecare acordate în CHF", art. 4 pct. 4.3 "Pe parcursul derulării creditului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Banca", art. 2.2 din actul adiţional nr. x din data de 17.09.2009 prin care Banca stabileşte o marjă fixă de 8 p.p, art. 2.2 din actul adiţional nr. x din data de 24.11.2010 prin care Banca stabileşte o marjă fixă de 8 p.p., art. 2.2 din actul adiţional nr. x din data de 08.11.2012 prin care Banca stabileşte o marjă fixă de 8 p.p., art. 2.2 din actul adiţional nr. x din data de 14.03.2014 prin care Banca stabileşte o marjă fixă de 8 p.p., art. 4 pct. 4.11 Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti următoarele comisioane: i) lit. a) «comision de acordare a creditului de 1%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată la acordarea creditului», ii) lit. b) «comision de administrare lunară a creditului de 0.10%, aplicat la valoarea soldului creditului»

Au mai solicitat obligarea pârâtei la întregirea art. 4.1 lit. a) al Convenţiei de credit nr. x/24.04.2007 şi actelor adiţionale 1, 2, 3 şi 4, în sensul menţionării faptului că dobânda este formată din marjă fixă de 3,02 % şi LIBOR la 3 luni, restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, şi anume restituirea sumelor încasate în excedent cu titlu de dobândă, peste marja fixă de 3,02 puncte procentuale, a sumei încasate cu titlu de comision de acordare în cuantum de 567 CHF echivalent în moneda naţională raportat la valoarea cursului de schimb valutar aplicabil la data formulării acţiunii, de 4.0741 RON/CHF=2.310,01 RON, perceput o singură dată la data încheierii contractului de credit, a sumei încasate cu titlu de comision de administrare în cuantum de 1.625,06 CHF, echivalent în moneda naţională raportat la valoarea cursului de schimb valutar aplicabil la data acţiunii, de 4.0741 RON/CHF=6.620,65 RON, perceput de către pârâtă pentru perioada 25.05.2007 - 25.09.2009, sume la care se vor adăuga dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispoziţiilor contractuale şi legale.

De asemenea, reclamanţii au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit la art. 5.1 şi eliminarea acesteia, stabilizarea sau îngheţarea cursului de schimb CHF- leu la valoarea de la momentul semnării contractului, de 2.0384 RON/CHF, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. Noul C. proc. civ., art. 480 şi 992 C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

La data de 6 iunie 2016, reclamanţii au formulat cerere precizatoare prin care au solicitat modificarea numelui reclamantei în sensul că acesta este B., nu cum din eroare s-a menţionat B.. Totodată, au fost indicate valorile patrimoniale aferente clauzelor contestate.

2. Prin sentinţa civilă nr. 7316 din 18 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea reclamanţilor A. şi B., s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/24.04.2007, în varianta sa iniţială, art. 4.1 şi 4.3 în ceea ce priveşte sintagma "în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă". A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 5,35% pe an, iniţial convenită de la data încheierii contractului şi până la data de 17.09.2009.

S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că este îndeplinită condiţia privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, apoi a analizat în ce măsură sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv.

În ceea ce priveşte clauzele privind dobânda, tribunalul a argumentat că, prin acţiunea formulată, reclamanţii au contestat, în primul rând, clauzele stipulate la art. 4.1 şi 4.3 din contract, referitoare la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii, reţinând că acestea îndeplinesc condiţiile pentru a fi considerate abuzive, întrucât, prin clauzele contractuale contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, creându-se astfel, contrar exigenţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Tribunalul a motivat că relevante sunt şi dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, text normativ care prevede necesitatea unei motivaţii întemeiate. Or, criteriile stipulate în contract, respectiv evoluţia pieţei financiar, bancare şi a costului finanţării gestionării creditului, nu sunt clare, verificabile, ci generale.

Având în vedere constatarea nulităţii acestor clauze contractuale, instanţa a reţinut că se justifică obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate în temeiul ei, prin prisma efectului retroactiv al nulităţii absolute şi al atingerii scopului legislaţiei consumatorului, respectiv asigurarea reparării prejudiciului suferit de consumator şi prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte.

În ceea ce priveşte art. 2.2 din actele adiţionale privind stabilirea unei marje fixe, tribunalul a argumentat că această clauză nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată abuzivă, nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, aceasta având un caracter clar, inteligibil, reclamanţii însuşindu-şi actele adiţionale prin semnătură.

Prima instanţă a reţinut că este neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la aplicarea unei formule de calcul în funcţie de LIBOR la 3 luni şi o marjă fixă, determinată prin scăderea din cuantumul dobânzii curente aplicabile la data încheierii contractului a valorii indicelui Libor la aceeaşi dată.

Din cuprinsul contractelor de credit, a reţinut prima instanţă, nu rezultă că, la momentul la care au fost încheiate, banca a avut în vedere o anumită formulă de calcul a dobânzii, în contracte fiind stipulată dobânda la nivelul 5,35%, fără a fi indicată vreo formulă de calcul, astfel încât instanţa nu se poate substitui voinţei părţilor şi nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de părţi la momentul încheierii sale.

Tribunalul a motivat că sunt legale clauzele stipulate la art. 4.11 lit. a) şi b), referitoare la comisioanele de acordare şi de administrare, în condiţiile în care rezultă din chiar denumirea lor raţiunea perceperii, fără a fi utilizaţi termeni tehnici, ci uzuali, iar cuantumul sumelor percepute a fost fără echivoc determinat, astfel încât reclamanţii au putut aprecia, încă de la momentul încheierii contractului, care sunt consecinţele economice pe care aceste clauze le produc asupra patrimoniului lor. Prin urmare, nu s-a reţinut incidenţa lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, clauzele contestate neacordând doar pârâtei dreptul exclusiv de interpretare a lor. Dimpotrivă, ele au caracter clar şi inteligibil. Nu s-a reţinut, deci, existenţa vreunui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, având în vedere că sumele sunt echivalentul unor servicii sau costuri, sunt clar determinate în contract şi însuşite de reclamanţi în deplină cunoştinţă de cauză.

Prima instanţă a reţinut că este nefondată şi cererea de stabilire sau îngheţare a cursului valutar la momentul semnării contractului, motivând că, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată, CHF, indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită. Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Tribunalul a mai reţinut că a avut loc o informare suficientă a reclamanţilor prin stipularea în contract a clauzelor conform cărora orice plată se va face în moneda creditului.

Cât priveşte aplicarea teoriei impreviziunii în cauza de faţă, instanţa a reţinut că nu se poate da curs solicitării reclamanţilor de aplicare a efectelor acestei teorii, pentru că aceasta ar veni în contradicţie cu principiul nominalismului monetar, consacrat în mod legal, precum şi pentru că reclamanţii au fost pe deplin informaţi în legătură cu posibilitatea creşterii gradului de îndatorare în cazul fluctuaţiilor ratelor de schimb valutar, reieşind astfel că şi-au asumat, în mod liber şi conştient, acest risc.

Nu în ultimul rând, instanţa a reţinut că nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de reclamant, respectiv stabilizarea sau îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, reclamantul nu tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau o clauză contractuală nu îl legitimează în acest sens.

Cât priveşte cererea de denominare în monedă naţională a plăţilor, instanţa a reţinut că este neîntemeiată.

Astfel, tribunalul a motivat că posibilitatea acordării creditelor în valută şi chiar noţiunea de risc valutar, ceea ce implică restituirea creditelor în valuta acordată, a fost şi este reglementată în mod expres, printr-o serie de acte normative succesive, respectiv Regulamentul BNR nr. 3/2007, art. 2, art. 4 alin. (2), art. 44, Regulamentul BNR nr. 24/2011, art. 4, art. 6 alin. (3), art. 11, art. 14, art. 15 şi Regulamentul BNR nr. 17/2012, art. 2, art. 7, art. 12 alin. (3), art. 16.

Prin urmare, atât timp cât dispoziţii legale exprese prevăd posibilitatea acordării creditelor în valută şi reglementează riscul valutar, ceea ce implică restituirea creditelor şi achitarea costurilor aferente contractului în aceeaşi monedă, nu se poate reţine aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 7316 din 18 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apeluri reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2232 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A..

În ceea ce priveşte apelul reclamanţilor, instanţa de prim control judiciar a constatat că acesta este nemotivat, astfel încât a aplicat dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la comisionul de administrare şi acordare, instanţa de apel a reţinut că modalitatea de redactare a clauzelor contestate este neechivocă, fiind menţionat expres modul de determinare a sumelor datorate cu acest titlu, întinderea obligaţiei fiind, prin urmare, cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate.

De aceea, clauzele contestate nu se pot încadra în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la legea nr. 193/2000, consumatorii nefiind obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea de-a lua cunoştinţă efectiv la data încheierii contractului. Dimpotrivă, clauzele contestate au fost redactate în mod clar prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorii să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.

În aprecierea apartenenţei comisioanelor la obiectul contractului, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul naţional Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

A motivat instanţa de apel că nu ar putea sancţiona cu nulitatea absolută a clauzei pentru caracterul său abuziv împrejurarea că prestaţia efectuată de către bancă nu este corespunzătoare preţului stabilit, întrucât conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzei nu se asociază cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de-o parte şi nici cu serviciile sau produsele oferite în schimb.

Prin urmare, constatând apartenenta la preţul contractului a comisioanelor contestate, care au fost prevăzute în mod clar şi inteligibil, a reţinut instanţa de apel, nu există nici un argument pentru a considera că acestea au caracter abuziv.

Cu privire la clauza de risc valutar, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au decis sa angajeze un credit în franci elveţieni, pe care s-au obligat să îl returneze în aceeaşi monedă în care creditul le fusese acordat, astfel că nu se poate spune că nu ar exista acordul parţilor pentru ca operaţiunile să se realizeze într-o alta moneda decât cea naţionala, potrivit art. 3 alin. (3) din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

A argumentat instanţa de apel că restituirea creditului în moneda în care a fost acordat tine de esenta contractului, nefiind o modalitate de garantare a castigului bancii. Partile au stabilit că prestatia bancii de a pune la dispozitia imprumutatilor suma de bani se executa în franci elvetieni, iar prestatia imprumutatilor de a restitui suma care le-a fost acordata se executa în franci elvetieni. Partile şi-au exprimat acordul de vointa asupra unui credit în franci elvetieni, care implica anumite costuri, avute în vedere la data incheierii contractului. Interventia instantei în raportul contractual în sensul stabilirii obligatiei de restituire într-o alta moneda ar avea semnificatia modificarii contractului în datele sale esentiale.

Modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la afirmaţia susţinută de reclamanţi în sensul că doar ei suportă riscul valutar, întrucât riscul este în sarcina ambelor părţi, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda naţională.

Aplicând în acest context criteriile de stabilire a dezechilibrului semnificativ, indicate de CJUE în cauza C-414/11 Mohamed Aziz vs Caixa D’Estalvis de Catalunya, respectiv dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale, instanţa de apel a reţinut că, având în vedere contractarea unui credit în CHF, virarea sumei în această monedă de către bancă, este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanţii ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român şi pe piaţa financiară.

Lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidenţiată şi de faptul că acestea, stipulând restituirea creditului în moneda acordată, nu pun consumatorii într-o situaţie inferioară celei care ar rezulta din dispoziţiile legale supletive din dreptul intern. Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contracte şi chiar dacă s-ar face abstracţie de ele, prevederile incidente din C. civ. de la 1864, respectiv art. 1578, impun restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă.

Mai mult decât atât, a argumentat instanţa de apel, în cazul contractului de credit, prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzii, care reprezintă preţul creditului. Or, acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi moneda, astfel încât sunt aplicabile în cauză prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

A argumentat, totodată, instanţa de apel, că, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Aşadar, a reţinut instanţa de apel, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată, CHF, indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite susţinerile reclamanţilor privind incidenţa normelor speciale din materia drepturilor consumatorilor.

Nici legislaţia specială din materia drepturilor consumatorului şi nici jurisprudenţa comunitară nu conţin elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu.

Prevederile art. 1578 alin. (2) C. civ. reglementează tocmai scăderea sau creşterea valorii monedei, cum este cazul în speţă, când francul elveţian s-a apreciat în raport de leu. Rezultă cu evidenţă din interpretarea logico-juridică a conţinutului textului de lege că această fluctuaţie nu are importanţă, iar împrumutatul trebuie să restituie suma numerică împrumutată.

Contractele de credit, a motivat instanţa de apel, indiferent de moneda în care sunt contractate, nu au caracter aleatoriu, ci comutativ, întrucât întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor a fost clar determinată, şi, de asemenea, nicio prevedere legală nu consacră dreptul unei persoane împrumutate de a restitui împrumutul cu încălcarea principiului nominalismului monetar.

Cu privire la apelul pârâtei S.C. C. S.A., instanţa de apel a reţinut că, prin convenţia încheiată, partile au stipulat în mod explicit ca dobanda este variabila, însă calificarea expresa a dobanzii ca fiind variabila nu era de natura a permite băncii sa modifice rata dobanzii decat prin raportare la un mecanism care sa fi fost stipulat în contract, care sa contina criterii clare şi previzibile şi care sa permita imprumutatilor sa determine întinderea obligaţiilor lor.

Clauza referitoare la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii, a argumentat instanţa de apel, consacră o stare de inferioritate a consumatorilor în relaţia lor cu banca, din modul de redactare a clauzei deducându-se ca banca îşi rezervă un drept, însă acesta nu a fost rezervat şi consumatorilor.

Modul de redactare a clauzei face imposibila verificarea modalităţii în care banca putea uza de dreptul pe care şi l-a rezervat, motivat de faptul că domeniul de aplicabilitate al acestei clauze nu este precis delimitat.

Curtea de apel a reţinut că, deşi dobânda, ca parte a preţului contractului, nu poate fi cenzurată de către instanţă, aceasta poate verifica daca un pret stabilit în cuprinsul unei conventii este corect, justificat, echitabil faţă de natura şi intinderea prestatiei pe care pretul are menirea sa o recompenseze.

Instanţa de apel a argumentat că dezechilibrul a existat încă de la data încheierii contractului, cauza acestuia reieşind din posibilitatea băncii de a schimba în mod unilateral conditiile de rambursare în lipsa unor criterii expres individualizate în cuprinsul contractului. O asemenea clauza nu este fireasca intr-un contract comutativ, în care drepturile şi obligatiile partilor sunt cunoscute inca de la incheierea contractului, iar inserarea ei în mod unilateral, fara a li se recunoaste şi consumatorilor dreptul de a modifica costurile contractului a fost facuta contrar cerintelor bunei credinte.

Calificarea expresa a dobanzii ca fiind variabila nu era de natura a permite băncii sa modifice rata dobanzii decat prin raportare la un mecanism care sa fi fost stipulat în contract, care sa contina criterii clare şi previzibile şi care sa permita imprumutatilor sa determine intinderea obligatiilor asumate, a reţinut instanţa de apel.

4. La 20 martie 2018, împotriva deciziei civile nr. 2232 din 13 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs pârâta C. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În cuprinsul cererii de recurs, cu privire la clauzele privind aspectele dobânzii variabile si dreptul băncii de a modifica dobânda si comisioanele pe parcursul derulării contractului, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa a reţinut caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea ca acest element al contractului produce un dezechilibru in detrimentul consumatorului, ca nu au fost negociate, acestea fiind abuzive in conformitate cu art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a arătat că nu poate fi considerată abuzivă această clauză întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că această clauză privind dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între C. S.A. şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă şi clienţi săi.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa ar fi trebuit sa aperecieze ca motivele cuprinse in convenţia de credit, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, sunt redactate in termeni clari si neechivoci, astfel incat nu se poate considera ca acestea reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Terminologia folosita pentru dobânda de referinţa nu este confuza, iar in contract s-a prevăzut in mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referinţa variabile, element esenţial intr-un contract de credit, a mai arătat recurenta-pârâtă.

A susţinut recurenta-pârâtă că nu sunt abuzive clauzele, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înţeles să reglementeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau refuza oferta băncii. În cazul dobânzii variabile, banca are iniţiativa modificării acesteia, in condiţiile variaţiei indicilor de referinţa, dobânda fiind unul dintre elementele esenţiale ale contractului de credit, in lipsa căruia banca nu ar fi incheiat contractul, reprezentând practic "fructul civil" al sumei imprumutate.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale acestei dispoziţii legale.

De esenţa dobânzii variabile este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări, fie în sensul creşterii, fie în sensul reducerii, aspect care a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi la momentul încheierii contractului, care are în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, recurenta-pârâtă a susţinut că aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice, respectiv Euribor, Libor, Robor sau în funcţie de indicele de referinţă al băncii influenţat de mai mulţi factori, iar, în concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor băncii.

Precizează recurenta-pârâtă că nu exista nicio dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, a mai arătat recurenta-pârâtă, întrucât sunt permise de dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficienţă juridică.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că, potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă preţul contractului de credit.

Dobânda contractuală este o parte semnificativă din preţul contractului, astfel că devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a susţinut recurenta-pârâtă.

Este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, având în vedere că graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală.

Astfel, pentru motivele arătate, recurenta-pârâtă a conchis că soluţia prin care instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică şi nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

In primul rând, a susţinut recurenta-pârâtă, atât dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, cat si art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/12/CEE exclud de la orice analiza clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestaţiei principale a convenţiei. Astfel, daca instanţei de judecată nu îi este permis a aprecia caracterul abuziv al preţului unui contract prin analiza proportionalitatii intre cele doua contraprestatii strict sub aspectul cuantumului, in egala măsura, nu ii este permis instanţei a înlocui un preţ cu altul acolo unde legea nu ii permite, iar legislaţia romaneasca nu permite intervenţia instanţei în contract prin stabilirea unui cost cum este dobânda contractuala.

In al doilea rând, a susţinut recurenta-pârâtă, nu exista niciun fel de criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuala.

In al treilea rând, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 193/2000 sunt foarte clare: "In măsura in care contractul nu isi mai produce efectele după 'înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit sa ceara rezilierea contractului, putând solicita, după caz si daune-interese".

Aşadar, Legea nr. 193/2000 ii acorda in acest caz doar consumatorului prejudiciat posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, după cum părţile sunt libere sa ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri.

În final, recurenta-pârâtă a apreciat ca se impune admiterea recursului cu privire la acest capăt de cerere, având in vedere ca, in cauză, soluţia instanţei reprezintă o modificare a contractului de credit, fiind data cu incalcarea jurisprudentei CJUE in materia clauzelor abuzive.

5. Reclamanţii A. şi B. au formulat, printr-un înscris unic, atât întâmpinare, cât şi recurs incident, prin care au solicitat respingerea recursului pârâtei, soluţia pronunţată asupra apelului pârâtei fiind legală şi temeinică, admiterea recursului incident, casarea, în parte, a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţa, admiterea apelului pe care l-au formulat.

Cu privire la dobânda variabilă recurenţii-reclamanţi au arătat că banca îşi rezerva dreptul de a modifica tranşele de plată deoarece rata dobânzii este variabila, această clauză fiind cuprinsa intr-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat şi creând un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părtilor, contrar cerinţelor bunei-credinte, astfel încât este nula absolut.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că soluţia de respingere a apelului propriu a avut la bază un raţionament greşit si o aplicare eronată a normelor de drept.

Cu privire la comisionul de acordare, recurenţii-reclamanţi au arătat că este un contract standard, preformulat, convenţia de credit, iar la data încheierii acesteia nu au avut posibilitatea de a negocia vreo clauza, prin modul în care a fost redactat si a fost pus în aplicare acest tip de contract urmărindu-se prejudicierea, cu ştiinţa, din partea băncii a debitorului, în calitate de client.

Dezechilibrul contractual şi lipsa bunei-credinţe a băncii trebuie analizate in funcţie de justeţea acestui comision, fata de costurile suportate de banca, in legătura cu activitatea sa de acordare a creditului, or, o astfel de justificare nu exista, acest comision nereprezentand altceva decât o dobânda mascata.

Acest comision este prohibit in mod expres de art. 15 din legea nr. 190/1999, care indica in mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie sa le suporte consumatorul la încheierea unui contract de credit imobiliar sau ipotecar, cel de acordare nefiind menţionat. Astfel, clauza care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al băncii care impune, contrar principiului bunei-credinte, la momentul semnării contractului, clauza care ii creează un avantaj in detrimentul consumatorului, fiind o clauza abuziva conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea 296/2004 si art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992. Comisionul nu este definit in contract, iar interpretarea acestuia este lăsata exclusiv la aprecierea băncii.

Chiar daca se consideră că existenta acestui comision este justa, cuantumul său ar trebui sa fie fix, iar nu proporţional cu creditul, deoarece analiza este aceeaşi pentru fiecare viitor împrumutat.

Cuantumul comisionului de acordare este în vădită disproporţie faţă de serviciile pe care parata le acorda cu ocazia încheierii unui contract de credit si nu poate fi justificat de costul imprimării unor inscrisuri si de operarea unui program informatic prin introducerea unor date, in scopul verificării bonităţii clienţilor.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, prin prisma dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea 193/2000, clauza referitoare la comisionul de acordare este o clauza abuziva, întrucât, in calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reala de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrânşi, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

Cu privire la comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în cauza, se creează un dezechilibru major intre drepturile si obligaţiile părţilor, intrucat nu se poate determina ce activităţi ale paratei sunt acoperite exact de comisionul de gestionare a creditului, atâta timp cat împrumutul este unul cu dobânda, in acest mod parata acoperindu-si eventuale pierderi si obţinând, totodată, si un castig.

De asemenea, au arătat recurenţii-reclamanţi, terminologia folosita nu este explicata in cuprinsul condiţiilor generale ale contractului, motivaţia perceperii acestor comisioane nu este detaliata in contract, consumatorul neputand avea reprezentarea eventualelor servicii de care beneficiază contra acestor comisioane si care ar justifica încasarea sumelor respective de către parata, fara ca prin aceasta sa se creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor.

Sumele reţinute cu titlu de comision de administrare, au susţinut recurenţii-reclamanţi, nu pot fi incluse in costul total al creditului asa cum este definit de art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, în condiţiile în care banca îsi acoperă acest cost prin stabilirea dobânzilor aferente creditului acordat.

Deoarece comisionul de administrare nu poate fi justificat de existenta unei contraprestatii efectuate de banca pe parcursul derulării contractului, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile reciproce ale părtilor, recurenţii-reclamanţi au apreciat ca aceasta clauza are un caracter abuziv, întrucât perceperea acestui comision a majorat costul creditului, facand obligaţia împrumutatului consumator mai oneroasa si nejustificata, din perspectiva unei contraprestatii reale din partea băncii.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţele au dreptul sa examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar daca acestea sunt redactate in mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate intr-un limbaj clar si inteligibil.

Practic, prin inserarea comisionului lunar de administrare, parata a urmărit sa obtina un avantaj disproporţionat in detrimentul părţii reclamante, astfel incat dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinita cerinţa bunei credinţe.

Cu privire la clauza de risc valutar si la stabilizarea sau îngheţarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit, având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, recurenţii-reclamanţi au considerat că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului, astfel încât sa se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi, care sa corespunda manifestării de voinţa, in sensul angajării in acest raport juridic.

Conform art. 15 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum si toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie sa conţină clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretări echivoce ale acestora si pentru înţelegerea cărora sa nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.

Având in vedere prevederile art. 969 C. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că distribuţia intre parti a pierderilor si beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii francului fata de moneda naţionala, apare ca o soluţie justa si echitabila ce materializează aplicarea principiului prevăzut de acest text de lege.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute in vedere de parti la momentul încheierii contractului si, pe cale de consecinţa, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decât cele pe care părţile au înţeles sa le stabilească, recurenţii-reclamanţi au considerat ca se impune revizuirea efectelor contractului in temeiul teoriei impreviziunii.

In susţinerea revizuirii efectelor contractului, prin stabilizarea cursului de schimb valutar, recurenţii-reclamanţi au arătat că părţile s-au obligat in condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când francul avea o valoare moderata fata de moneda naţionala asa incat, ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile împrejurări economice.

Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, au susţinut recurenţii-reclamanţi, rezida in faptul ca obliga consumatorul sa se supună unor condiţii contractuale, despre care nu au avut posibilitatea reala sa ia cunoştinţa la data semnării contractului. Or, având in vedere obligaţia de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigentelor de informare si protecţie inerente dreptului consumatorului, in scopul garantării dreptului consumatorului de a înţelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoască riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea produs.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că, prin prisma art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea 193/2000, clauza de risc valutar constituie o clauza abuziva, întrucât in calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reala de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrânşi, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

In aprecierea echilibrului sau dezechilibrului contractual trebuie sa se aibă in vedere criteriul echivalentei prestaţiilor fapt ce presupune existenta unei proporţionalitati intre drepturile si obligaţiile asumate de către parti, or, clauza de risc valutar ce cade in sarcina exclusiva a consumatorului denaturează raportul juridic obligational prin ingreunarea excesiva a situaţiei consumatorului conferind băncii un avantaj economic vădit disproportionat.

După evidenţierea considerentelor reţinute de instanţa europeană în cauza C26/2013 Kasler, recurenţii-reclamanţi au mai arătat că, in ceea ce priveşte aplicarea unei norme sancţionatoare, asupra articolelor ce vizează, restituirea creditului in moneda in care a fost imprumutat debitorul, are următoarele puncte de evidenţiat, respectiv clauza referitoare la plata a fost făcuta in cunoştinţa de cauza, banca nu a discutat despre aceasta posibilitate financiara cu clientul si astfel i-au fost fie ascunse, fie neprezentate elemente ce erau definitorii in semnarea contractului de credit.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursurile.

Prin încheierea din 3 martie 2020, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38 şi 39 C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză a Eurobank Ergasias S.A., constatând că a operat o transmisiune a calităţii procesuale de la D.. Totodată, a suspendat judecata recursurilor, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol, în şedinţa din 16 martie 2021, potrivit celor reţinute în practicaua prezentei decizii.

6. Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte recursul principal, declarat de recurenta-pârâtă Banca Transilvania S.A., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat potrivit următoarele considerente:

În cadrul recursului formulat, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează caracterul negociat al clauzelor privitoare la dobânda variabilă şi la dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele pe parcursul derulării contractului, negociere, care în opinia recurentei-pârâte reiese din modul de redactare al clauzelor, care este diferit în contractele încheiate cu clienţii.

Se constată că aceste argumente, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, excedând limitelor analizei instanţei de recurs.

Aşadar, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., critica menţionată anterior nu poate fi examinată, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care instanţa de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că motivele cuprinse in convenţia de credit, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, sunt redactate in termeni clari si neechivoci, terminologia folosita pentru dobânda de referinţa nefiind confuza, in contract fiind prevăzută in mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referinţa variabile.

De asemenea, s-a susţinut că aceste clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3., respectiv la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile pct. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă a arătat că interpretarea potrivit căreia dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită, întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 4.1. din contract, "Pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit şi 12.00 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF. Indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, se publică în presă şi se afişează la sediile unităţilor teritoriale ale băncii. Totodată, 4.3 din contract dispune:

"Pe parcursul derulării creditului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1. şi 4.3 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii curente, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanţa de apel a reţinut în motivare că, prin convenţia încheiată, partile au stipulat în mod explicit ca dobanda este variabila, însă calificarea expresa a dobanzii ca fiind variabila nu era de natura a permite băncii sa modifice rata dobanzii decat prin raportare la un mecanism care sa fi fost stipulat în contract, care sa contina criterii clare şi previzibile şi care sa permita imprumutatilor sa determine intinderea obligatiilor lor. Din modul de redactare al clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii, se deduce că este vorba despre un drept pe care banca şi-l rezervă, drept care nu a fost rezervat şi consumatorilor şi, în condiţiile în care domeniul de aplicabilitate al acestei clauze nu este precis delimitat, este imposibilă verificarea modalităţii în care banca poate uza de dreptul pe care şi l-a rezervat.

Contractul de împrumut ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamanţilor de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Înalta Curte reţine că, deşi pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se reţine că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Întrucât, potrivit art. 969 C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine o anumită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Motivul specificat în contract nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său şi în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte, or contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Clauza potrivit căreia banca poate modifica nivelul dobânzii curente în funcţie de indicele de referinţă stabilit de către bancă, nu respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil şi nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine şi să modifice dobânda.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Critica privitoare la incidenţa în cauză a art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor nu poate fi reţinută.

Înalta Curte constată că art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit, 24.04.2007, şi de principiul neretroactivităţii legii, această dispoziţie legală nu este incidentă în cauză.

Cu privire la susţinerile recurentei-pârâte în sensul că atât art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, cât şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/12/CEE exclud de la orice analiza clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestaţiei principale a convenţiei, Înalta Curte reţine, în primul rând, că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd că "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabileşte cerinţa ca în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda este posibil în cauză, întrucât clauzele respective nu întrunesc cerinţa ca acestea să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, Înalta Curte reţine că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse.

Prin clauzele contestate banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda menţionând că rata dobânzii poate fi modificată în funcţie de indicele de referinţă stabilit de către bancă, or o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului.

Înalta Curte reţine că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit înseamnă că banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral preţul convenţiei. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent.

Pentru a îndeplini criteriul transparenţei se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată în mod clar şi neechivoc, iar pentru înţelegerea acesteia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate aşa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, clauzele privind modificarea dobânzii nu respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Înalta Curte reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În aceste condiţii, hotărârea instanţei de apel, care a confirmat sentinţa tribunalului, privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Aşadar, ambele instanţe devolutive au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticii recurentei-pârâte prin care s-a susţinut că în mod neîntemeiat s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii, întrucât aceste clauze nu au fost negociate direct cu consumatorii-reclamanţi, fiind încălcate principiile bunei-credinţe şi creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Nici critica recurentei-pârâte prin care se susţine că nu ii este permis instanţei de judecată să stabilească definitiv si obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condiţiile in care părţile au statuat ca dobânda este variabila după primele 12 luni, şi că soluţia instanţei reprezintă o modificare a contractului de credit, fiind dată cu încălcarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene in materia clauzelor abuzive, nu este fondată, întrucât această situaţie ce nu se regăseşte în cauză.

Astfel, instanţa de apel a reţinut corect caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii având în vedere lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecinţele economice. Rezultă că, prin aceste clauze banca şi-a rezervat o putere discreţionară de a modifica dobânda în funcţie de indicele de referinţă stabilit de către bancă, aşadar, în situaţii nedeterminate, care ţin de liberul arbitru al acesteia, fără nicio limitare, dezechilibrul astfel creat fiind semnificativ şi contrar cerinţelor bunei credinţe.

Critica recurentei în sensul că soluţia instanţei de apel reprezintă o modificare a contractului de credit, fiind dată cu încălcarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene in materia clauzelor abuzive, este nefondată, având în vedere consecinţele prevăzute de lege în situaţia declarării caracterului abuziv al unei clauze.

Astfel, conform art. 7 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. Prin prisma acestor dispoziţii, instanţa învestită cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate să le modifice, ci doar să le menţină sau să le elimine, după caz.

Înalta Curte reţine că, în cauză, ceea ce a fost constatat abuziv şi declarat nul nu este însăşi clauza ce stipulează dobânda variabilă, ci nulitatea absolută vizează doar sintagma "în funcţie de indicele de referinţă stabilit de către bancă".

Declarându-se ca fiind nulă şi abuzivă clauza contractuală referitoare la criteriul utilizat de bancă pentru a modifica dobânda nu înseamnă că instanţa a modificat contractul şi a transformat dobânda variabilă într-o dobândă fixă. Clauza privind caracterul variabil al dobânzii nu a fost declarată abuzivă şi nulă, aşa fiind, dobânda conform înţelegerii părţilor rămâne variabilă.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşa fiind, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care, urmare raţionamentului juridic efectuat în conformitate cu Legea nr. 193/2000, a avut în vedere, atât modul de redactare al clauzelor contestate, cât şi poziţia de negociere a părţilor spre a se stabili dacă banca a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, reţinându-se dezechilibrul semnificativ şi atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, ce nu au fost exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, precum şi caracterul nedeterminabil al dobânzii, toate acestea fiind de natură a se circumscrise relei-credinţe.

Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, recursul pârâtei urmând a fi respins.

Cu privire la recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., Înalta Curte reţine următoarele considerente:

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată nu este legală, întrucât au fost aplicate greşit normele de drept material.

Prin urmare, se invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, susbsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenţii au susţinut că este o clauză abuzivă cea privitoare la comisionul de acordare credit prin raportare la art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea 296/2004 si art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, acest comision fiind, de altfel, interzis in mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Cuantumul comisionului de acordare este intr-o vădită disproporţie faţă de serviciile pe care pârâta le acordă cu ocazia încheierii unui contract de credit, acest comision materializându-se in obţinerea de către banca a unui câştig injust, in detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii si bunei-credinţe.

Cu privire la comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în cauza, se creează un dezechilibru major intre drepturile si obligaţiile părţilor, întrucât nu se poate determina ce activităţi ale paratei sunt acoperite exact de comisionul de gestionare a creditului, în condiţiile în care împrumutul este unul cu dobândă. Practic, prin inserarea acestui comision banca a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul reclamanţilor, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei-credinţe.

De asemenea, au arătat recurenţii-reclamanţi, terminologia folosită nu este explicata in cuprinsul condiţiilor generale ale contractului, motivaţia perceperii acestor comisioane nu este detaliata in contract, consumatorul neputând avea reprezentarea eventualelor servicii de care beneficiază contra acestor comisioane si care ar justifica încasarea sumelor respective de către parata, fara ca prin aceasta sa se creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părtilor.

Aceste critici nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat în ceea ce priveşte modalitatea de redactare a clauzelor contestate referitoare la comisionul de administrare şi acordare că aceasta este neechivocă, fiind menţionat expres modul de determinare a sumelor datorate cu acest titlu, întinderea obligaţiei fiind cunoscută clar din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate.

De aceea, a reţinut instanţa de apel, clauzele contestate nu se pot încadra în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la legea nr. 193/2000, consumatorii nefiind obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea de a lua cunoştinţă efectiv la data încheierii contractului. Dimpotrivă, clauzele contestate au fost redactate în mod clar prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorii să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.

Totodată, constatând apartenenţa la preţul contractului a comisioanelor contestate, care au fost prevăzute în mod clar şi inteligibil, a reţinut instanţa de apel, nu există nici un argument pentru a considera că acestea au caracter abuziv.

Înalta Curte reţine că, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de acordare şi administrare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existenţa obligaţiei de plată, a cuantumului datorat şi contraprestaţia băncii, dedusă din chiar denumirea comisioanelor, coroborată cu data exigibilităţii. De asemenea este certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, având în vedere că a fost perfectat contractul de credit. Prin urmare, nu este fondată critica recurenţilor în sensul că terminologia folosita nu este explicata in cuprinsul condiţiilor generale ale contractului, iar justificarea perceperii acestor comisioane nu este detaliata in contract.

Pentru aceleaşi considerente, nici critica recurenţilor în sensul că este o clauză abuzivă cea privitoare la comisionul de acordare credit prin raportare la art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi nici aceea în sensul că este intr-o vădită disproporţie cuantumul comisionului de acordare faţă de serviciile pe care banca le acorda cu ocazia încheierii unui contract de credit, acest comision materializându-se in obţinerea de către banca a unui castig injust, in detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii si bunei-credinţe, nu sunt întemeiate.

De asemenea, nefondată este şi critica recurenţilor în sensul că în ceea ce priveşte comisionul de administrare se creează un dezechilibru major intre drepturile si obligaţiile părţilor, întrucât nu se poate determina ce activităţi ale băncii sunt acoperite exact de acest comision şi, practic, prin inserarea lui banca a urmărit să obtină un avantaj disproporţionat in detrimentul reclamanţilor, astfel incat dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei credinţe.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor menţionate este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, în condiţiile în care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate şi scadenţa acestora, nu se poate considera ca reclamanţii au fost prejudiciaţi, aceştia fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă.

Prin urmare, în cauză, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul şi data perceperii acestora rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îi priveşte.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată anterior, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare şi acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.

Astfel, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi acordare şi a reţinut că acestea au fost redactate în mod clar prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorii să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestor costuri şi faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Critica prin care recurenţii au susţinut că este abuzivă clauza privitoare la comisionul de acordare credit, întrucât acest comision este interzis in mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, este formulată direct în recurs, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care, fiind formulată omisso medio, este exclusă examinarea acesteia.

Susţinerile recurenţilor referitoare la clauza de risc valutar si la stabilizarea sau îngheţarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, prin care aceştia au susţinut că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului, astfel încât sa se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi, cele referitoare la distribuţia intre parti a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii francului faţă de moneda naţionala, în temeiul art. 969 C. civ., ca o soluţie justa si echitabila ce materializează aplicarea principiului prevăzut de acest text de lege, precum şi criticile referitoare la obligaţia de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigentelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului şi cele referitoare la faptul că nu au avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul clauzei de risc valutar, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, fiind constrânşi, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit, nu sunt întemeiate.

Aceste critici sunt nefondate întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţa de judecată din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, în mod corect, instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte clauza de risc valutar, că restituirea creditului în moneda în care a fost acordat tine de esenta contractului, nefiind o modalitate de garantare a castigului bancii, precum şi că părtile şi-au exprimat acordul de vointa asupra unui credit în franci elvetieni, care implica anumite costuri, avute în vedere la data incheierii contractului, astfel încât interventia instantei în raportul contractual în sensul stabilirii obligatiei de restituire într-o alta moneda ar avea semnificatia modificarii contractului în datele sale esentiale şi ar fi în vădită contradictie cu principiul libertatii de vointa şi cu cel al libertatii contractuale.

Aplicând criteriile de stabilire a dezechilibrului semnificativ, indicate de CJUE în cauza C-414/11 Mohamed Aziz vs Caixa D’Estalvis de Catalunya, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că, având în vedere contractarea unui credit în CHF, virarea sumei în această monedă de către bancă, este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanţii ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român şi pe piaţa financiară.

Astfel, în mod legal şi temeinic, a reţinut instanţa de apel că şi dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contracte şi chiar dacă s-ar face abstracţie de ele, prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, impun restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă.

În cazul contractului de credit, prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi a dobânzii, care reprezintă preţul creditului, or, acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numerică indicată, nu şi moneda, astfel încât sunt aplicabile în cauză prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a reţinut instanţa de prim control judiciar. De asemenea, clauzele contractuale nu presupun dificultăţi de înţelegere, acestea fiind clare şi inteligibile, cel mai puţin avizat consumator putând să înţeleagă că are obligaţia de a achita, lunar, sumele în CHF, a mai reţinut instanţa de apel.

A argumentat, totodată, instanţa de apel, că, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Înalta Curte reţine, de altfel, că, referitor la clauza care stipulează obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, aceasta este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preia o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865, de la care părţile nu au derogat.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenţi cu referire la clauza de risc valutar, la prevederile art. 969 C. civ., la obligaţia de transparenţă instituită în sarcina operatorilor economici, la imposibilitatea de negociere a acestei clauze, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Revizuirea efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar, nu poate fi dispusă, în condiţiile în care, aşa cum a reţinut instanţa de apel, riscul valutar este în sarcina ambelor părţi, în funcţie de aprecierea sau deprecierea monedei contractate în raport de moneda naţională.

Astfel, criticile recurenţilor-reclamanţi prin care se susţine că părţile s-au obligat in condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când francul avea o valoare moderata faţă de moneda naţionala şi, întrucât, s-au schimbat aceste condiţii este necesar ca şi contractul sa fie adaptat la noile împrejurări economice, nu sunt întemeiate.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv, respectiv redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor, obligaţia de informare, existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credinţă a băncii, Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Date fiind cele expuse anterior, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu pot fi primite solicitările reclamanţilor privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului sau denominarea în moneda naţională a plăţilor ratei şi că, de altfel, convertirea creditului în RON ar echivala cu o modificare a condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanţa nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens. Dimpotrivă, o astfel de măsură ar contraveni principiului nominalismului monetar consacrat pe cale legală de C. civ.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Banca Transilvania S.A., precum şi recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Banca Transilvania S.A., precum şi recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 2232 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.