Borrowers' appeal fails: rate-variation clause void, but currency-risk claims barred as contract-wide rewrite

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 7 iulie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi mandatara sa Sucursala Slatina C. S.A. au solicitat să se dispună:

1. Constatarea ca fiind abuzive a clauzelor nr. 5.1, 5.2, 5.3, privind dobânda variabilă, respectiv a clauzelor nr. 9.1, 9.2, 9.3, 9.4 privind riscul de schimb valutar din Contractul de Credit nr. x din 5 iunie 2008, modificat şi completat prin actele adiţionale ulterioare;

2. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor nr. 5.1, 5.2, 5.3, privind dobânda variabilă, respectiv a clauzelor nr. 9.1, 9.2, 9.3, 9.4 privind riscul de schimb valutar din Contractul de Credit nr. x din 5 iunie 2008, modificat şi completat prin actele adiţionale ulterioare;

3. Îngheţarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea 2,2394, respectiv cursul stabilit de BNR la data încheierii Contractului de Credit nr. x din 5 iunie 2008 şi obligarea pârâtei C. la calcularea ratelor Contractului de Credit nr. x din 5 iunie 2008 la cursul de schimb CHF/RON 2.2394 începând cu data încheierii respectivului contract şi până la finalul perioadei de contractare şi emiterea unui nou grafic de plăţi în mod corespunzător;

4. Recalcularea dobânzii în funcţie de indicele LIBOR CHF 3M şi marja fixă a băncii de 4,218 puncte procentuale, calculată ca diferenţă între dobânda variabilă de 6,99% şi LIBOR CHF 3M iunie 2008 şi emiterea unui nou grafic de plăţi în mod corespunzător;

5. Obligarea pârâtei C. la rambursarea către reclamanţi a tuturor sumelor achitate ce depăşesc ratele lunare stabilite potrivit punctelor 4 şi 5 de mai sus;

6. Obligarea pârâtei C. la rambursarea către reclamanţi a sumelor cu titlu de "Comision" reţinute fără niciun temei contractual, astfel cum sunt regăsite în Scadenţarele anexă la Actele Adiţionale 1-4 la Contractul de Credit nr. x din 5 iunie 2008;

7. Obligarea pârâtei C. la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu;

Prin sentinţa civilă nr. 2102 din 11 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi pârâta C. S.A. - SUCURSALA SLATINA, s-a constatat nulă absolut clauza cuprinsă la art. 5.2 din contractul de credit, cu excepţia caracterului variabil al dobânzii, a fost admisă cererea reclamantei şi a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 393,56 CHF plătită nedatorat cu titlu de comision, a fost admisă în parte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 6.500 RON, reprezentând onorariu de avocat şi onorariu de expert.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A., B. şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 297 din 19 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A., B. şi de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2102 din 11 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Prin recursul, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanţii A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, iar în urma rejudecării, admiterea în tot a cererii de apel, în sensul:

1. Constatării ca fiind abuzive a clauzelor nr. 5.1, 5.2, 5.3, privind dobânda variabilă, respectiv a clauzelor nr. 9.1, 9.2, 9.3, 9.4 privind riscul de schimb valutar din Contractul de Credit nr. x din 5 iunie 2008, modificat şi completat prin actele adiţionale ulterioare, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

2. Pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii absolute a clauzelor nr. 5.1, 5.2, 5.3, privind dobânda variabilă, respectiv a clauzelor nr. 9.1,9.2, 9.3,9.4 privind riscul de schimb valutar din Contractul de Credit nr. x din 5 iunie 2008, modificat şi completat prin actele adiţionale ulterioare, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin:

1.1. îngheţarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea 2,2394, respectiv cursul stabilit de BNR la data încheierii Contractului de Credit nr. x din 5 iunie 2008 şi obligarea pârâtei C. la calcularea ratelor Contractului de Credit nr. x din 5 iunie 2008 la cursul de schimb CHF/RON 2.2394 începând cu data încheierii respectivului contract şi până la finalul perioadei de contractare şi emiterea unui nou grafic de plăţi în mod corespunzător,

1.2. Recalcularea dobânzii în funcţie de indicele LIBOR CHF 3M şi marja fixă a băncii de 4,218 puncte procentuale, calculată ca diferenţă între dobânda variabilă de 6,99% şi LIBOR CHF 3M iunie 2008 şi emiterea unui nou grafic de plăţi în mod corespunzător,

1.3. Obligarea pârâtei C. la rambursarea către reclamanţi a tuturor sumelor achitate de aceştia ce depăşesc ratele lunare calculate potrivit punctelor 2.1 şi 2.2 de mai sus, de la încheierea Contractului de Credit nr. x din 5 iunie 2008, astfel cum au fost acestea stabilite prin Raportul de expertiză tehnică şi.

3. Obligarea pârâtei C. la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de apel a validat în mod nelegal raţionamentul primei instanţe, în sensul că a interpretat şi aplicat greşit principiul restitutio în integrum, precum şi principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, din care decurge primul principiu, dar şi dispoziţiile cuprinse în art. 1635 alin. (1) C. civ. (restituirea prestaţiilor).

In acest context, recurenţii au arătat instanţei de apel că motivarea primei instanţe este una confuză şi inconsecventă, argumentând că, deşi s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a fost constatată abuzivă şi, implicit, nula absolut, clauza de la art. 5.2 din Contract, astfel că, în afară de comisionul perceput nelegal de bancă altceva nu au câştigat.

Instanţa de apel, a validat un raţionament greşit şi realizat cu încălcarea unor principii de drept fundamentale, dar şi cu ignorarea pieselor dosarului din care rezultă că reclamanţii au solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea sumelor de bani plătite necuvenit, aşa cum au înţeles reclamanţii să le cuantifice, în lipsa vreunor dovezi privind modul de calcul al dobânzii.

Aşadar, revenind la principiul restitutio in integrum, aplicat greşit şi de către instanţa de apel, se impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate, să fie restituit, având în vedere că reclamanţii au dreptul la restituirea sumelor pe care pârâta C. le-a încasat, nelegal, în temeiul unei clauze nule absolut, în total, potrivit Raportului de expertiză: 53.619,05 RON şi 23.455,96 CHF.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 1635 alin. (1) C. civ., restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.

Or, aceste condiţii sunt întrunite, din moment ce prestaţia efectuată de reclamanţii-solvens, cu privire la dobânda nedatorată şi diferenţele de curs valutar, au avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, iar datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzei prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute. In ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar fiind eludate efectele nulităţii absolute.

Aşadar, deşi ambele instanţe constată clauza 5.2 din Contract ca fiind abuzivă şi nulă absolut, ignoră principiul restitutio in integrum şi nu ne spun ce se întâmplă cu sumele de bani plătite de reclamanţi în temeiul acestei clauze.

După cum rezultă din chiar aserţiunile instanţei de apel, nici măcar în timpul judecăţii, intimata C. nu a înţeles să transmită formula de calcul a dobânzii percepute de la reclamanţi de-a lungul timpului.

Mai mult decât atât, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a fost în eroare când a afirmat că reclamanţii nu au solicitat restituirea sumelor achitate nedatorat. De asemenea, contrar susţinerilor instanţei de apel, reclamanţii au solicitat, prin cererea de apel admiterea în tot a acţiunii lor şi au dedus judecăţii inclusiv argumentele privind sumele de bani pe care le consideră ca fiind cele de restituit. Nu în ultimul rând, calea de atac a apelului este devolutivă, astfel că puteau fi primite toate susţinerile părţilor din faţa primei instanţe, contrar opiniei instanţei de apel. De asemenea, recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 5 din C. civ. - aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, cu referire la Cauza Kasler vs. C., C-186/16, Andriciuc şi alţii v. Banca Românească S.A., precum şi principiul bunei-credinţe în relaţiile contractuale. Instanţa de apel a realizat o denegare de dreptate prin neanalizarea clauzelor 9.1.- 9.3. din Contract şi, deşi prima instanţă analizase aceste clauze, nu a schimbat hotărârea acesteia, în sensul de a înlocui considerentele Tribunalului cu propriile considerente ale Curţii.

Totodată, recurenţii arată că principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. de la 1864 este instituit de o normă supletivă, aspect statuat atât de doctrină, dar şi de dispoziţiile art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Jurisprudenţa comunitară (Cauza Kasler v. C.) a stabilit că instanţele naţionale se pot pronunţa asupra naturii abuzive a unei clauze referitoare la mecanismul cursului de schimb dintr-un contract de credit, acesta fiind răspunsul la cea de-a doua întrebare preliminară.

Prin urmare, în ce priveşte contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, obligativitatea principiului nominalismului monetar este înlăturată de norma de drept comunitar ce permite instanţei să intervină în vederea cenzurării clauzei abuzive.

Practic, reclamanţii nu au avut efectiv la dispoziţie un împrumut în CHF, nu au fost remişi material aceşti franci elveţieni, astfel că aceştia nu au avut libertatea de a decide în ce condiţii se poate face schimbul valutar, nu au putut dispune liber de valoarea exprimată în CHF. Francul elveţian este doar aparent moneda contractului, însă nu este o monedă de creditare, ci o monedă de substituţie. Banca a acordat această monedă în urma unei operaţiuni de conversie valutară formală.

Aşadar, ne aflăm în prezenţa unui mecanism juridic care este utilizat pentru menţinerea/sporirea valorii contractului, în care părţile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului şi convin că, la momentul plăţii, cursul care a fost avut în vedere la data acordării creditului, va fi modificat (n.n. chiar majorat, având în vedere că art. 5.2 prevede că ratele au fost percepute prin raportare Ia cursul valutar).

Or, acest mecanism nu reprezintă o aplicaţie a nominalismului monetar, ci o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută, exclusiv, în favoarea profesionistului, care, deşi trebuia să acorde cu titlu de credit o altă monedă, s-a protejat exclusiv pe sine, conservând sau valorizându-şi creanţa, cu intenţia de a o spori în viitor, prin raportarea acesteia la francul elveţian, cu consecinţa transferării totale şi nenegociate a riscului valutar în sarcina consumatorului.

Mai mult, cauza Andriciuc şi alţii v. Banca Românească S.A., avută în vedere şi de instanţa de apel, dar greşit interpretată şi aplicată în speţă, CJUEconstată că clauza în discuţie (n.n. riscul de schimb valutar) face parte din obiectul principal al contractului de împrumut, astfel încât caracterul abuziv al acesteia poate fi examinat în raport cu directiva numai în cazul în care nu a fost exprimată în mod clar şi inteligibil.

În acest sens, revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său. In acest context, Curtea precizează că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză.

Astfel, aceste informaţii trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar şi o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului.

Aşadar, pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să şt-1 asume în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte veniturile.

Pe de altă parte, instituţia bancară trebuie să prezinte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte veniturile în respectiva monedă.

Astfel, contrar aserţiunilor instanţei de apel, profesionistul banca C., era cea care trebuia să îi informeze pe reclamanţi, nu să aprecieze că aceştia trebuiau să se informeze singuri.

Aşadar, instanţa de apel, dacă ar fi aplicat corect legea, inclusiv în componenta sa referitoare la aplicarea cu prioritate a dreptului UE, trebuia să facă analiza caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9.1. - 9.4 din contract.

De asemenea, menţinerea în contractele de credit a clauzelor de tipul celor de la art. 9.1 - 9.4., în aplicarea formală a dispoziţiilor art. 969 C. civ., care presupun a da eficienţă principiului libertăţii contractuale, intră în conflict cu prevederile art. 5 C. civ., precum şi cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993.

De asemenea, regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare, aşa cum ar fi trebuit să facă şi instanţa de apel, a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea.

Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă doar dacă este rezultatul întrunirii cumulative a două principii: forţa obligatorie a contractului şi executarea cu bună-credinţă, principii care se condiţionează reciproc, neavând o existenţă de sine stătătoare.

În mod greşit a interpretat instanţa de apel dispoziţiile art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, precum şi pe cele ale art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.

Faptul că reclamanţii, conform susţinerilor instanţei de apel, au cunoscut înainte de încheierea contractului clauzele acestuia, fără însă a le putea modifica nu înseamnă că pârâta C. şi-a îndeplinit obligaţiile de informare şi transparenţă privind clauzele din Contractul de Credit nici în faza pre-contractuală şi nici în momentul încheierii contractului.

Or, este clar că pârâta C. nu a avut un comportament corect şi echitabil faţă de Reclamanţi. Şi-a arogat, prin intermediul Contractului de Credit preformulat, drepturi exorbitante de a modifica unilateral clauzele contractuale şi caracteristicile produsului contractat. Reclamanţii nu ar fi acceptat în mod liber această clauză contractuală ocultă, dacă ar fi avut posibilitatea negocierii cu pârâta C..

Este imposibil de considerat în orice situaţie că un consumator mediu va accepta o clauză alcătuită dintr-o dobândă variabilă despre care nu ştie cum s-a calculat, despre care nu ştie cum se va calcula în viitor şi care cedează orice pretenţii referitoare la aceste informaţii şi metode de calcul necunoscute către pârâta C. pentru a le modela după propria ei voinţă.

De asemenea, este imposibil de considerat că reclamanţii s-ar fi angajat să suporte exclusiv riscul de devalorizare a indicelui ales de pârâta C. pentru a-i procura acesteia câştiguri permanente indiferent de fluctuaţiile pieţelor financiare!

Este imposibil de considerat că reclamanţii ar fi acceptat să suporte riscul valutar daca ar fi fost informaţi de bancă ce înseamnă, cum se comportă această monedă, francul elveţian, că este o monedă de refugiu.

Or, era obligaţia băncii, un profesionist, să cunoască datele respective, mai ales în condiţiile în care avea o intensă activitate în sfera creditelor în franci elveţieni şi avea şi informaţii de la Banca Naţională a României.

Prin urmare, aprecierea francului elveţian nu a luat Banca Naţională a Elveţiei prin surprindere, ba din contră, se cunoşteau aceste proprietăţi ale francului şi au fost invocate de suficiente ori în publicaţiile de pe site.

Stabilitatea francului elveţian era o ficţiune, pe când aprecierea în timpul turbulenţelor era o certitudine. Faptul că banca a ascuns această trăsătură a francului elveţian este o practică comercială înşelătoare.

În concluzie, în mod lipsit de echivoc, sunt abuzive clauzele dintr-un contract de credit ce plasează întregul risc valutar al francului elveţian în sarcina consumatorului, în condiţiile în care francul este moneda cu cele mai mari proprietăţi de refugiu, iar în 13 ani s-a apreciat cu ocazia a 20 de episoade de criză.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor la 29.10.2020.

Prin încheierea din 21.01.2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Analizând recursul, Înalta Curte va expune în cele ce urmează considerentele asupra criticilor aduse deciziei atacate:

Cu prioritate, se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară nedevolutivă ce are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Această cerinţă va impune cenzurarea argumentelor propuse de recurenţi, în sensul limitării analizei la cele care ar fi de natură a genera un control de legalitate omisso medio şi înlăturarea criticilor care nu vizează aspecte dezlegate de instanţa de apel.

Prealabil, Înalta Curte reţine că motivele de nelegalitate invocate sunt îndreptate împotriva deciziei pronunţate în apel prin care s-a păstrat hotărârea primei instanţe de respingere a cererii principale privind constatarea caracterului abuziv al capetelor de cerere formulate prin petitele 4 şi 5 ale cererii de chemare în judecată, precum şi capătul de cerere referitor la stabilizarea cursului valutar CHF-leu la cursul la data semnării contractului.

În ceea ce priveşte capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 5.1, art. 5.2, art. 5.3, art. 9.1, art. 9.2, art. 9.3, art. 9.4 se reţine că soluţia instanţei de fond asupra acestora a fost menţinută de către instanţa de apel, considerentele hotărârii vizând criticile formulate de către recurenţii-reclamanţi, analizate în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă a fost încheiat la 05.06.2008, modificat şi completat prin acte adiţionale ulterioare, având ca obiect acordarea unui credit de 58.000 CHF către reclamanţi.

Contractul de credit menţionat este supus prevederilor actelor nomative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992. În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Instanţa de fond a apreciat că este abuzivă clauza prevăzută la art. 5.2 privind dobânda, întrucât dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără indicarea unui criteriu verificabil este abuziv.

În ceea ce priveşte caracterul variabil al dobânzii, instanţa de fond a apreciat că nu este abuziv, părţile prevăzând în contract un caracter variabil al dobânzii care nu poate fi schimbat, părţile fiind libere să stabilească un caracter obiectiv şi verificabil al variabilităţii dobânzii.

Înalta Curte reine că această soluţie este corectă şi se impune şi din perspectiva jurisprudenţie CJUE, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului (Hotărârea Curţii din 14.06.2012 în cauza C618/10 Banca Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Camino).

Revenind la criticile aduse deciziei recurate, Înalta Curte constată că prin petitele formulate la punctele 4 şi 5 din cererea de chemare în judecată, s-a solicitat recalcularea dobânzii în funcţie de indicele LIBOR/CHF şi marja băncii de 4,218 puncte şi obligarea la restituirea sumelor achitate de reclamanţi ce depăşesc ratele lunare stabilite potrivit formulei propuse.

În realitate, prin intermediul acestor capăte ale cererii se solicită reîntregirea clauzei prevăzută de art. 5.2 cu o formulă de tip LIBOR plus marja fixă, ceea ce reprezintă o cerere privind modificarea contractului potrivit unei formule de calcul neprevăzute în contract, cerere respinsă în mod just de către instanţa de fond, soluţie necriticată de către reclamanţi în apel.

Cererea de restituire a sumelor achitate nedatorat, aspect criticat omisso medio în recurs, reprezintă o cerere accesorie în raport cu cererea privind recalcularea dobânzii, soluţionarea acesteia depinde de soluţia asupra capetelor de cerere având ca obiect recalcularea dobânzii, astfel încât cele dintâi au caracter accesoriu, în înţelesul art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, criticile circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei privind repunerea părţilor în situaţia anterioară vor fi respinse.

În ceea ce priveşte criticile aduse capătului de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractelor de credit se reţine că sunt neîntemeiate.

Potrivit prevederilor art. 9.1 din contract, părţile au convenit că plata efectuată în vederea rambursării creditului să se facă în moneda în care a fost acordat creditul respectiv CHF.

Această clauză reprezintă o transpunere în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ., potrivit cu care debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părţilor să deroge de la aceasta. Instanţa de recurs reţine că, în contractul de credit, nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 8.1 din contractul de credit.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră şi dispoziţiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest considerent se regăseşte în Decizia preliminară pronunţată de CJUE în cauza C-92/11, prin care s-a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, C. şi C. Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei anterioare, considerente suplimentare, statuându-se că nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte. Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze. O astfel de verificare nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă, din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme, că o clauză contractuală care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală de la art. 8.1 din contractul de credit reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, are putere de lege între părţile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situaţie, rezultă că împrumutatul şi-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie.

Au mai motivat recurenţii că nu au fost informaţi cu privire la implicaţiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF, contractul fiind unul standard, recurenţii neavând posibilitatea de a influenţa acest contract. Astfel de susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a dispoziţiilor art. 5 C. civ., privind aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Eurpene cu referire la cauza Kasler vs,. C. şi C186/16 Andriciuc şi alţii v Banca Românească Astfel, Înalta Curte arată următoarele.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 297 din 19 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2021.