Clause barring penalty capitalization upheld as null; lessor must repay RON 223,521 in void penalties; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra prezentului recurs reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 mai 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul AEROPORTUL INTERNAŢIONAL AVRAM IANCU R.A. Cluj, solicitând instanţei să-l oblige pe acesta la restituirea sumei în cuantum de 243.487,46 RON, reprezentând plată nedatorată şi a dobânzii legale aferente acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 993 şi următoarele din C. civ. de la 1864, art. 8 din O.G. nr. 9/2000 şi art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul AEROPORTUL INTERNAŢIONAL AVRAM IANCU R.A. Cluj a solicitat respingerea acţiunii în ceea ce priveşte restituirea plăţilor în sumă de 56.850,21 RON, efectuate de reclamantă în intervalul iulie 2011- aprilie 2013, acestea fiind prescrise, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte restituirea plăţilor menţionate, ca nefondată. De asemenea, a solicitat respingerea cererii privind restituirea plăţilor în sumă de 186.637,25 RON, efectuate de reclamantă în perioada mai 2013- februarie 2016 până în prezent, ca nefondată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la 18 iulie 2017, reclamanta şi-a modificat acţiunea introductivă, solicitând instanţei să constate şi nulitatea clauzei prevăzute la art. 8.8. din contractul de locaţiune nr. x din 11 iulie 2011, cu consecinţa obligării pârâtului la restituirea sumelor încasate în temeiul acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 972 din 6 iunie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru restituirea sumei de 9.515,13 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente utilităţilor achitate în perioada iulie 2011- aprilie 2013 şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul AEROPORTUL INTERNAŢIONAL AVRAM IANCU R.A. Cluj cu privire la această sumă, pretinsă cu titlu de plată nedatorată.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru restituirea sumei în cuantum de 233.972,33 RON.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată. A constatat nulitatea absolută parţială a clauzei stipulate la art. 8.8 din contractul de locaţiune încheiat între părţi la 11 iulie 2011, cu privire la perceperea penalităţilor de întârziere la penalităţile de întârziere datorate pentru debitul principal şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât să-i restituie reclamantei suma de 223.521,14 RON, încasată cu titlu de penalităţi la penalităţi şi suma de 25,69 RON, cu titlu de plată nedatorată constând în penalităţi aferente utilităţilor. A respins, ca neîntemeiat, petitul privind restituirea sumei de 10.425,5 RON şi l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei suma de 29.749,33 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 733/2017 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul AEROPORTUL INTERNAŢIONAL AVRAM IANCU R.A. Cluj împotriva sentinţei civile nr. 972 din 6 iunie 2017 a Tribunalului Specializat Cluj şi a obligat apelantul-pârât să plătească intimatei-reclamante suma de 3.939,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, admiterea apelului, cu consecinţa schimbării sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii cu cheltuieli de judecată.

În memoriul de recurs depus la dosar, pârâtul a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând astfel că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, respectiv că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Detaliind, subsumat ambelor motive de nelegalitate, autorul prezentului demers judiciar a dezvoltat trei categorii de critici, după cum urmează:

I. Referitor la nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 8.8 din contractul în litigiu, a arătat că menţinerea acestei soluţii, pronunţate de prima instanţă, este rezultatul unei greşite interpretări a normelor legale incidente şi a omisiunii de a analiza aspecte de fapt esenţiale.

Din această perspectivă, a structurat alte trei subcategorii de critici.

1. Prima dintre acestea vizează înlăturarea susţinerilor, formulate de pârât prin memoriul de apel, referitoare la aplicarea de către tribunal a normelor privind clauzele abuzive între comercianţi.

Astfel, recurentul a susţinut că prevederile contractuale evocate nu sunt de natură a fi sancţionate cu nulitatea, în contextul în care intimata-reclamantă a consimţit în mod liber la semnarea contractului, asumându-şi conţinutul acestuia, situaţie în considerarea căreia a apreciat că reclamanta, în calitate de profesionist, nu poate pretinde că nu a cunoscut consecinţele juridice ale obligaţiilor contractate.

În acelaşi sens, autorul prezentului demers judiciar a invocat şi plata penalităţilor, calculate conform art. 8.8 din contract, arătând că a fost făcută de intimata-reclamantă din proprie voinţă, ceea ce relevă înţelegerea exactă a obligaţiei asumate prin semnarea contractului şi ca atare, exprimarea unui consimţământ liber şi neviciat la încheierea acestuia.

În continuare, recurentul a arătat că a evidenţiat aspectele mai sus expuse în faţa instanţei de apel, care însă nu le-a analizat şi nici nu le-a înlăturat motivat în considerentele deciziei recurate.

2. Cea de-a doua critică vizând nulitatea clauzei stipulate la art. 8.8 din contractul în litigiu priveşte aprecierea instanţei de prim control judiciar asupra expertizei contabile administrate de tribunal, în sensul că proba a fost realizată în consonanţă cu soluţia de constatare a nulităţii absolute parţiale a clauzei evocate.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că instanţa de apel, deşi a reţinut caracterul întemeiat al criticii sale referitoare la imposibilitatea reconsiderării valorii facturilor emise şi plăţilor efectuate în baza contractului, nu a dezvoltat acest raţionament juridic şi nu a valorificat contradicţiile dintre concluziile expertizei şi prevederile contractuale, situaţia de fapt şi limitele obiectului raportului de expertiză.

A mai arătat autorul recursului că modalitatea de efectuare a expertizei a permis înlăturarea nejustificată a unor sume calculate cu titlu de penalităţi contractuale, în condiţiile în care facturarea, respectiv plata acestora s-a făcut legal, în temeiul clauzelor convenite de părţi.

De asemenea, a arătat că în mod nelegal, curtea a reţinut şi că expertul nu şi-a depăşit atribuţiile prin concluziile formulate, motivat de faptul că a realizat verificări asupra sumelor plătite în limitele obiectivelor încuviinţate, deşi acesta nu s-a limitat la verificarea calculului sumelor înscrise în facturile emise, ci a stabilit el însuşi suma care, în opinia sa, a fost achitată în plus de intimată, deşi atributul unor atare concluzii aparţine exclusiv instanţei de judecată.

În continuare, a arătat că, deşi curtea a reţinut că expertiza contabilă se corelează cu soluţia de constatare a nulităţii absolute parţiale a clauzei contractuale, în realitate, nu există o legătură directă între cele două, mai ales că expertiza a avut ca obiectiv unic calculul sumei datorate de intimata-reclamantă pe parcursul derulării contractului.

Referitor la această critică, recurentul a subliniat şi că nu a fost analizată de instanţa de apel, curtea limitându-se să preia concluziile raportului de expertiză, fără să menţioneze argumentele punctuale care i-au format convingerea în sensul acestei preluări.

În final, recurentul a notat că instanţa de prim control judiciar nu a analizat nici critica sa referitoare la eroarea tribunalului în calculul penalităţilor la penalităţi.

3. Cea de-a treia critică, şi ultima subsumată acestei categorii, vizează aspectele de fond ale clauzei inserate la art. 8.8 din contractul de locaţiune, respectiv argumentul reţinut în susţinerea nulităţii absolute parţiale a acesteia, constând în aceea că instituie o obligaţie de plată de penalităţi la penalităţi, scopul fiind frauda legii.

Detaliind, recurentul a susţinut că nu a încălcat normele referitoare la perceperea de penalităţi la penalităţi de întârziere deja facturate, în condiţiile în care intimata-reclamantă şi-a exprimat consimţământul liber şi neviciat în acest sens prin semnarea contractului. A mai susţinut că voinţa reclamantei a fost interpretată în mod eronat ca fiind lipsită de relevanţă în speţă, deşi aceasta a înţeles, şi-a asumat şi executat obligaţia contractuală de plată a penalităţilor de întârziere, la întreaga sumă restantă la momentul plăţii.

Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 9 din O.G. nr. 2/2000, cu raportare la art. 1089 C. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel s-a limitat să preia întocmai motivarea tribunalului, în lipsa oricăror interpretări proprii ale normelor evocate.

II. Cea de-a doua categorie principală de critici vizează obligarea pârâtului la restituirea sumelor încasate cu titlu de penalităţi la sumele achitate pentru utilităţi, ca efect al plăţii nedatorate.

Din această perspectivă, recurentul a dezvoltat, subsumat cazurilor de nelegalitate statuate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., o serie de critici, după cum urmează:

1. A arătat că instanţa de apel a înlăturat în mod eronat teza aplicării modului de calcul al penalităţilor aferente chiriei şi sumelor pentru utilităţi, reţinând că examinarea comparativă a clauzelor contractuale a relevat existenţa unor prevederi distincte şi explicite referitoare la plata utilităţilor.

În fundamentarea acestei critici, recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit art. 12.2 raportat la art. 8.8 din contractul de locaţiune, reţinând că, întrucât doar prima clauză reiterează sancţiunea aplicabilă locatarului în cazul plăţii cu întârziere a chiriei, nu poate conduce la concluzia că pot fi percepute penalităţi de întârziere pentru neplata la termen şi a utilităţilor.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, recurentul a apreciat că nu sunt esenţial distincte clauzele indicate şi că au ca scop sancţionarea neplăţii la termen a obligaţiilor contractuale asumate de intimata-reclamantă.

De asemenea, a precizat că lipsa menţiunii exprese referitoare la posibilitatea de calcul a penalităţilor la sumele reprezentând c/v utilităţi în cuprinsul art. 12.2, a ţinut de considerente de ordin strict practic, părţile contractante apreciind ca fiind inutilă reluarea unei prevederi stipulate anterior.

Din această perspectivă, recurentul a subliniat că, în mod eronat a reţinut instanţa de prim control judiciar că, potrivit interpretării clauzelor contractuale, intimata-reclamantă datora penalităţi calculate exclusiv la valoarea chiriei restante, nu şi la valoarea utilităţilor neachitate la termen, în lipsa unei stipulaţii exprese.

A mai arătat că interpretarea instanţei de apel nu corespunde nici modului în care părţile au înţeles să îşi asume obligaţiile la momentul încheierii contractului de locaţiune şi că se impunea a fi analizată, în concret, de instanţă voinţa concordantă a părţilor de la momentul încheierii contractului, şi la executarea ulterioară, când intimata-reclamantă a achitat benevol penalităţile de întârziere la facturile de utilităţi, astfel cum au fost calculate.

2. A mai susţinut recurentul că analiza instanţei de apel cu privire la interpretarea clauzelor contractuale vizând perceperea de penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de utilităţi, relevă o apreciere circumstanţială şi subiectivă, din perspectiva unor motive străine de obiectul cauzei.

În acest sens, autorul prezentului demers judiciar a subliniat că instanţa de apel a ignorat voinţa părţilor exprimată atât la încheierea contractului, cât şi ulterior, precum şi atitudinea reclamantei, exhibând fără echivoc executarea succesivă a actului fără rezerve.

De asemenea, a arătat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 980 C. civ., potrivit cărora clauzele îndoielnice se interpretează după obiceiul locului, prin aceea că i-a ignorat susţinerile în sensul ca în situaţii similare, în alte contracte de închiriere, a procedat la perceperea de penalităţi şi asupra facturii privind utilităţile.

3. Recurentul a criticat decizia atacată pentru considerente străine de natura cauzei, constând în prezentarea comparativă a noţiunilor juridice de eroare şi culpă.

Detaliind, a susţinut că distincţia realizată de instanţă nu prezintă relevanţă în speţă în absenţa unei erori esenţiale, care să poată fi reţinută în favoarea reclamantei, care, în calitate de profesionist, nu îşi poate invoca propria culpă sau eroare în derularea relaţiilor comerciale.

De asemenea, a susţinut că nu se poate reţine o eroare a reclamantei raportat la plăţile efectuate, în condiţiile în care aceasta a executat contractul având reprezentarea deplină a faptului că s-a obligat la achitarea penalităţilor de întârziere în cazul nerespectării obligaţiilor la termen şi a efectuat benevol aceste plăţi vreme de 5 ani de la încheierea contractului.

A mai criticat recurentul faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticilor sale vizând imputarea erorii în care reclamanta a pretins că s-ar fi aflat, în lipsa oricărei consecinţe juridice care să-i incumbe acesteia însăşi.

În acest sens, a arătat că instanţa de prim control judiciar nu a expus argumentele pentru care a apreciat comportamentul intimatei-reclamante ca fiind rezultatul unei prezumţii de bună-credinţă (efectuând plata din eroare), iar comportamentul său ca fiind reflexia prezumţiei de rea-credinţă (săvârşirea unei fapte ilicite extra-contractuale).

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel a preluat întocmai apărările intimatei-reclamante, în sensul că eroarea în care s-a aflat a fost generată de faptul că penalităţile de întârziere aferente sumelor reprezentând plată utilităţi nu erau defalcate în cuprinsul facturilor şi de complexitatea modului de calcul utilizate, respectiv a plăţilor parţiale efectuate.

4. Următoarea critică dezvoltată de recurent a fost subsumată de acesta prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi vizează reţinerea incidenţei în speţă a efectelor răspunderii civile delictuale, motivat de împrejurarea că plata sumelor contestate de intimata-reclamantă a fost făcută din eroare, în afara clauzelor contractuale.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel, deşi a notat existenţa raportului de tip general - special între instituţiile răspunderii civile contractuale şi delictuale, a inversat aplicarea regulilor răspunderii civile, respectiv sarcina probei şi efectele sale.

În opinia autorului prezentului demers judiciar, litigiul dedus judecăţii este guvernat şi trebuia analizat prin prisma răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale, aşa cum a făcut instanţa de prim control judiciar, în contextul în care temeiurile de fapt şi de drept ale acţiunii introductive vizează atragerea răspunderii sale contractuale şi nu s-a pus în discuţia părţilor fundamentarea pretenţiilor reclamantei pe răspunderea pentru săvârşirea unei fapte ilicite extra-contractuale.

A mai criticat recurentul şi concluzia instanţei de apel în sensul că nici regulile de reparare a prejudiciului cauzat intimatei-reclamante, care a efectuat plăţile din eroare, nu se circumscriu sferei răspunderii civile contractuale, deşi prin sentinţa primei instanţe, menţinută în întregime în calea ordinară de atac, s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de a-i restitui acesteia suma de 223.521,14 RON, ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei contractuale privind perceperea penalităţilor de întârziere.

Recurentul a susţinut că în mod eronat, instanţa de apel a stabilit începutul termenului de prescripţie ca fiind momentul constatării plăţii ca nedatorată, opinia sa fiind că acest termen a început să curgă de la data fiecărei plăţi, contractul fiind cu executare succesivă.

III. Referitor la plata cheltuielilor de judecată, recurentul a criticat decizia atacată din perspectiva cazurilor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod, având în vedere disproporţia vădită dintre onorariul avocaţial solicitat de reclamantă în primă instanţă, în cuantum de 15.773,91 RON, complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată în concret de avocatul acesteia, inclusiv din prisma susţinerilor reclamantei.

A mai menţionat că se impunea măsura reducerii cheltuielilor de judecată solicitate şi în considerarea admiterii pretenţiilor reclamantei doar în parte.

Pe de altă parte, recurentul a susţinut că instanţa de prim control judiciar a aplicat eronat dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că a reţinut ca fiind justificat cuantumul cheltuielilor de judecată şi raportat la câtimea pretenţiilor admise.

Detaliind, a apreciat ca instanţa a ignorat normele imperative evocate, care instituie un criteriu obiectiv şi derivat din soluţia de admitere în parte a pretenţiilor şi impune stabilirea în mod temeinic a măsurii în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Având în vedere că instanţa de apel nu a analizat culpa procesuală a intimatei-reclamante, decurgând din admiterea parţială a pretenţiilor acestora, recurentul a subliniat că se impunea reducerea proporţională a cheltuielilor de judecată acordate.

În considerarea celor anterior expuse, recurentul-pârât a solicitat casarea deciziei atacate, admiterea apelului, cu consecinţa schimbării sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât AEROPORTUL INTERNAŢIONAL AVRAM IANCU CLUJ R.A. împotriva deciziei civile nr. 733/2017 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Un prim set de critici ale recurentului-pârât se referă, pe de o parte, la aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor legale privind clauzele abuzive între comercianţi în analiza clauzei prevăzute la pct. 8.8 din contractul de locaţiune nr. x/11.07.2011, respectiv a art. 1089 C. civ. de la 1864 şi art. 9 din O.G. nr. 9/2000, cât şi la lipsa motivării înlăturării criticilor recurentului cu privire la valabilitatea aceleiaşi cauze.

Criticile recurentului subscrise cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sunt nefondate.

Art. 8.8 din contractul de locaţiune nr. x/11.07.2011, "pentru orice întârziere în efectuarea oricăror plăţi menţionate în prezentul contract, locatarul va fi obligat de plin drept la plata unor penalităţi de 0,05%/zi întârziere în primele 30 zile de la scadenţă. Începând cu ziua 31 de la scadenţă se percep penalităţi de 3%/zi de întârziere aplicate la întreaga sumă datorată".

Instanţa supremă reţine că, în raport de data încheierii contractului, instanţa de apel a stabilit în mod corect că sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1864 şi ale O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti.

Conform art. 1089 din C. civ. de la 1864, "Dobânda pe timpul trecut poate produce dobândă, sau prin cerere în judecată sau prin convenţiune specială, numai ca, sau în cerere sau în convenţiune, să fie chestiune de dobândă debită cel puţin pentru un an întreg".

Totodată, dispoziţiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000 dispun în sensul că, "dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an"

Ca urmare, prevederile art. 1 din O.G. nr. 9/2000, potrivit cărora "părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti", contrar opiniei recurentului, nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile comerciale, de dispoziţiile imperative ale legii. Se reţine astfel că art. 9 din acelaşi act normativ dispune în sensul că, "în raporturile civile, obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile prezentei ordonanţe este nulă de drept".

În condiţiile în care instanţa de apel a stabilit, în urma administrării probatoriului, că, în baza clauzei de la art. 8.8 din contractul de locaţiune, recurentul-pârât a calculat penalităţi de 3%, începând cu ziua 31 de la scadenţă, şi penalităţilor calculate anterior, pentru primele 30 de zile de la scadenţă, respectiv că s-a aplicat o dobândă penalizatoare unor dobânzi datorate pe o perioadă mai mică de un an, rezultă deci că, în mod corect s-a reţinut că această clauză este contrară legii şi că operează sancţiunea nulităţii de drept prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 9 din O.G. nr. 9/2000.

Argumentele recurentului privind consimţământul reclamantei liber exprimat şi executarea contractului fără obiecţiuni nu pot constitui critici de nelegalitate ale deciziei atacate, întrucât vizează stabilirea situaţiei de fapt. Pe de altă parte, se reţine că, fiind interzisă de lege, clauza lovită de nulitate absolută nici nu putea fi confirmată, astfel că referirile la comportamentul contractual al reclamantei nu prezintă relevanţă în raport de sancţiunea aplicabilă.

Cât priveşte greşita aplicare a normelor relative la clauzele abuzive unui contract încheiat de profesionişti constată că este străină de considerentele deciziei atacate.

Astfel, instanţa a constatat nulitatea unei clauze contractuale în temeiul dreptului comun, reţinând încălcarea normelor legale sus citate, nu în temeiul legislaţiei speciale a dreptului consumatorului.

Recurentul a mai invocat şi faptul că instanţa de apel nu a analizat argumentele sale cu privire la validitatea clauzei 8.8 din contractul de locaţiune însă nu a reuşit să dezvolte o critică concretă de nelegalitate a hotărârii atacate, deşi a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Se reţine că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea unor nemulţumiri faţă de soluţia pronunţată ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care trebuie structurate juridic astfel încât să poată fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia instanţei de apel, care a menţinut soluţia primei instanţe, nu poate constitui prin ea însăşi un motiv de nelegalitate iar susţinerile recurentului prezentate de acesta drept motiv de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

O altă critică a recurentului priveşte aprecierea probei cu expertiza contabilă de către instanţa de apel. Susţine acesta că proba nu a fost coroborată cu susţinerile recurentului şi cu celelalte elemente probatorii existente la dosar, fiind nesocotite dispoziţiile art. 264 C. proc. civ.. Totodată, apreciază recurentul că s-a reţinut ilegal că expertul nu şi-a depăşit atribuţiile prin concluziile raportului întocmit.

Instanţa supremă constată faptul că, deşi recurentul-pârât şi-a subsumat criticile cazurilor de casare prevăzute de pct. 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în expunerea motivelor de recurs, susţinerile acestuia nu conţin critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate ci urmăresc redezbaterea fondului cauzei, criticile vizând, în realitate, administrarea şi interpretarea probei cu expertiza contabilă de către instanţa de apel, în vederea reţinerii unei alte situaţii de fapt cu privire la valoarea penalităţilor percepute şi temeiul lor contractual.

Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv a contractului de locaţiune şi a expertizei.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt, aşa cum, în realitate, urmăreşte recurentul-pârât.

În ceea ce priveşte critica privind calculul eronat al sumelor de către prima instanţă, se reţine, în primul rând, incidenţa dispoziţiilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd faptul că erorile de calcul se îndreaptă la cerere sau din oficiu, precum şi cele ale art. 445 din acelaşi cod, cu titlu marginal "Obligativitatea procedurii", care dispun în sensul că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444 C. proc. civ.

În al doilea rând, recurentul nu a precizat nici în ce constă pretinsa eroare invocată, astfel că argumentul este invocat formal.

Tot o critică de netemeinicie este şi cea prin care se invocă interpretarea greşită a clauzelor contractuale prevăzute la art. 12.2 prin raportare la art. 8.8 din contractul de locaţiune, cu privire la posibilitatea de a se aplica penalităţi facturilor de utilităţi restante. Deşi recurentul a indicat formal dispoziţiile art. 1266 alin. (2) din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, dispoziţii de altfel inaplicabile faţă de data naşterii raportului juridic, şi ale art. 980 din C. civ. de la 1864, susţinerile acestuia vizează, în realitate, aspecte factuale ale cauzei, respectiv stabilirea voinţei reale a părţilor atât la data semnării contractului cât şi pe parcursul executării acestuia, pe baza interpretării comportamentului părţilor în desfăşurarea raportului contractual. De asemenea, recurentul urmăreşte restabilirea situaţiei de fapt şi reinterpretarea probatoriului prin care a dorit demonstrarea practicii contractuale a acestuia în raport de alţi clienţi.

Or recursul urmăreşte să asigure conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt fiind incompatibilă cu cercetarea ce se desfăşoară în această etapă procesuală.

Se mai reţine, contrar opiniei recurentului, că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aşadar, jurisprudenţa din România nu este izvor de drept în raport şi de conţinutul prevederilor art. 1 C. civ., referitoare la izvoarele dreptului civil.

Departe de a constitui un motiv de nelegalitate, criticile recurentului privind faptul că instanţa de apel, pe de o parte, ar fi avut o apreciere circumstanţială şi subiectivă a clauzelor contractuale, care ar releva motive străine de obiectul judecăţii, iar pe de altă parte, că ar fi înlăturat criticile recurentului privind interpretarea contractului printr-o motivare sumară, arată, în esenţă, nemulţumirea autorului prezentei căi de atac faţă de confirmarea de către instanţa de apel a raţionamentului juridic al primei instanţe, a cărei soluţie a păstrat-o în totalitate.

Astfel, recurentul nu a dezvoltat aceste critici, subscrise punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în sensul de a arăta, în concret, care sunt motivele străine de natura cauzei reţinute în decizia atacată ci doar a înţeles să reia aceleaşi susţineri privind modul propriu de interpretare al comportamentului contractual al reclamantei, asupra cărora instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, s-a pronunţat deja prin hotărârea recurată.

Criticile privind existenţa unor considerente străine de obiectul dedus judecăţii reflectate în prezentarea comparativă între noţiunile juridice de eroare şi culpă au fost invocate formal, întrucât recurentul-pârât urmăreşte o reevaluare a susţinerilor sale din cererea de apel şi repunerea în discuţie a situaţiei de fapt aşa cum a fost reţinută de instanţa de prim control judiciar, care, susţine recurentul, ar fi în contradicţie cu cea existentă în realitate.

Invocarea lipsei motivării înlăturării criticilor sale din cererea de apel este doar apanajul intenţiei recurentului de readministrare a probatoriului de către instanţa de recurs, în vederea dovedirii caracterului lipsit de incertitudine al sumelor facturate, care, în final, ar duce către lipsa stării de eroare reţinută în favoarea reclamantei de către instanţele anterioare.

Instanţa supremă reaminteşte faptul că în cadrul recursului nu poate fi analizată temeinicia hotărârii atacate, oricât de nemulţumit ar fi recurentul de situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive, în urma interpretării probatoriului.

Faptul că instanţa a preluat unele dintre argumentele unei părţi pe care le-a considerat pertinente nu duce la concluzia că instanţa nu a făcut o apreciere proprie a susţinerilor părţilor şi o analiză a probelor administrate. Astfel, în considerente, instanţa a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii. Faptul că a fost respins apelul, menţinându-se soluţia instanţei de fond, nu înseamnă că hotărârea este nemotivată, astfel încât să fie incident motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul a subsumat aceleaşi critici şi cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu au fost identificate norme de drept material pe care recurentul să fi pretins că instanţa de apel le-ar fi aplicat sau interpretat greşit, cu privire la reţinerea stării de eroare în care s-a aflat reclamanta pe parcursul executării contractului de locaţiune.

Nu în ultimul rând, recurentul a invocat aplicarea greşită de către instanţă a regulilor răspunderii civile delictuale, în locul celor care reglementează răspunderea contractuală, cu privire la restituirea sumelor plătite de reclamantă cu titlu de penalităţi la penalităţi, în temeiul clauzei nr. 8.8 declarată nulă.

Critica recurentului subsumată de acesta cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată, instanţa de apel aplicând în mod corect regulile restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul unei clauze contractuale desfiinţate cu efect retroactiv.

Aşa cum s-a arătat în cadrul considerentelor anterioare, în mod corect, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 9 din O.G. nr. 9/2000 şi a constatat că dispoziţiile clauzei prevăzute la art. 8.8 din contractul de locaţiune, care instituie plata penalităţilor la penalităţi, sunt lovite de nulitate absolută.

În cauză, recurentul susţine că obligaţia pretins încălcată este ataşată contractului de locaţiune încheiat de părţi la 11 iulie 2011, potrivit căreia chiriaşul are obligaţia de a achita penalităţi de întârziere pentru orice întârziere în efectuarea oricăror plăţi menţionate în contract.

Or, în cauză, clauza care instituia plata penalităţilor la penalităţi, respectiv clauza nr. 8.8 din contractul de locaţiune, a fost anulată de către instanţa de judecată, cu efect retroactiv de la începutul relaţiei contractuale, ceea ce face ca plata efectuată de reclamantă în temeiul clauzei nule să nu aibă temei contractual. Prin urmare, obligaţia recurentului-pârât de a restitui sumele încasate în temeiul clauzei 8.8, cu titlu de penalităţi la penalităţi, nu rezultă din contractul de locaţiune încheiat, fiind aplicate principiile retroactivităţii nulităţii şi restituirii prestaţiilor executate.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, întrucât plata realizată nu are drept fundament contractul, determinarea caracterului ei şi regulile de reparare a prejudiciului creat entităţii care a plătit din eroare nu se circumscriu sferei răspunderii contractuale.

Prin critica vizând calculul termenului prescripţiei extinctive, recurentul pune în discuţie data plăţilor efectuate de intimata-reclamantă pe parcursul contractului, aspect care ţine de situaţia de fapt, aşa cum menţionează chiar şi recurentul, şi de probatoriile administrate de instanţele devolutive şi care scapă controlului de legalitate pe calea recursului, în condiţiile în care atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au statuat motivat asupra acestor circumstanţe de fapt.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel nu este susceptibilă de critică pe aspectul aplicării greşite a legii (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Nu în ultimul rând, nici critica referitoare la greşita aplicare a prevederilor din C. proc. civ. care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, prin Decizia RIL nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., stabilind că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Tot o critică de netemeinicie este şi cea care vizează încălcarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aprecierea culpei reclamantei nu pune în discuţie legalitatea măsurii în sine şi, ca atare, nu poate forma obiect al judecăţii în recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât AEROPORTUL INTERNAŢIONAL AVRAM IANCU CLUJ R.A. împotriva deciziei civile nr. 733/2017 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât AEROPORTUL INTERNAŢIONAL AVRAM IANCU CLUJ R.A. împotriva deciziei civile nr. 733/2017 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2021.