CHF loan remanded for retrial after partial win on abusive interest-rate clause restitution.

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, prin declinare de la Judecătoria Sector 4, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., C. şi S.C. B. a solicitat: să se constate caracterul abuziv şi să se dispună anularea clauzelor din contractul de credit x/19.03.2007, respectiv: 5.1, 4.3, 4.5, 4.6, 4.11b); să se dispună restituirea sumelor încasate abuziv în ultimii 3 ani plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii; să se dispună plata unei despăgubiri corespunzătoare modificării cursului de schimb, creşterii dobânzii şi aplicării comisionului de administrare, despăgubire evaluată preliminar la 2.105 RON pentru fiecare lună de la data introducerii acţiunii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii; să se stabilească ratele creditului în RON la cursul CHF din 29 martie 2007; să se determine rata dobânzii în conformitate cu O.U.G. nr. 50/2010 după formula: 2,24% + Libor CHF Overnight de la începutul anului în curs.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 95, 37, 40 din O.U.G . nr. 50/2010, art. 1, 4, 13 din Legea nr. 93/2000, art. 1269 C. civ., art. 3 din Regulamentul BNR 4/2005, Directiva 93/13/CEE, art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013, art. 107 şi 114 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1116 din 30 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. şi s-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit x/19.03.2007: art. 4.3; art. 4.5; art. 4.6; art. 4.11 e); art. 4.11 b).

S-a constatat nulitatea clauzelor menţionate şi au fost obligate pârâtele să restituie reclamantului sumele încasate în baza clauzelor nule pe ultimii 3 ani anterior introducerii acţiunii, la care se adăuga dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Au fost respinse celelalte petite ca neîntemeiate şi pârâtele obligate la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.

Această hotărâre a fost completată, prin sentinţa civilă nr. 3449 din 5 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că pârâtele au fost obligate să restituie reclamantului sumele încasate în baza clauzelor nule şi dobânda legală pe întreaga durata a creditului, respectiv de la data încheierii contractului, în cuantumul stabilit prin expertiză: 418.560,89 RON suma plătită în plus în baza modificării ratei dobânzii şi 51.978,95 RON suma plătită cu titlu de comision de administrare.

Pârâtele au fost obligate să achite reclamantului suma de 18.346,82 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1116 din 30 martie 2017 au declarat apel reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A., iar împotriva sentinţei civile nr. 3449 din 5 octombrie 2017 a declarat apel pârâta S.C. B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3449 din 5 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de lămurire şi completare.

Au fost admise apelurile formulate de pârâta S.C. B. S.A. şi de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1116 din 30 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că:

Constată caracterul abuziv şi nulitatea parţială a clauzei 4.3 doar în ceea ce priveşte sintagma "în funcţie de evoluţia Indicelui de referinţă stabilit de Bancă".

Respinge ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate în temeiul art. 4.3. din contract şi dobânda legală aferentă.

Obligă pârâtele să restituie sumele încasate cu titlu de comision de administrare de la data încheierii contractului, în suma de 51.978,95 RON în noiembrie 2016, la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Obligă pârâtele la plata sumei de 5.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Menţine în rest sentinţa apelată şi obligă intimata C. la plata sumei de 65 euro cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 115 din 18 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respinsă cererea de lămurire şi completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015 formulată de reclamantul A..

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 şi a deciziei civile nr. 115 din 18 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, iar pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată, întrucât aceasta a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, conţine motive contradictorii care nu pot fi aduse la îndeplinire, fiind şi dată cu încălcarea normelor de drept material.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine încălcarea dispoziţiilor privind citarea şi comunicarea actelor de procedură - lipsa citării cesionarului Contractului de Credit, D. S.A..

Conform dispoziţiilor art. 153 C. proc. civ., instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost legal citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, or decizia atacată a fost pronunţată fără citarea D. S.A., care avea calitatea de cesionar al Contractului de Credit.

Astfel, în cursul judecării apelului, intimata-apelantă B. S.A. a cesionat Contractul de Credit încheiat cu reclamantul către D. S.A., iar aceasta a dobândit astfel calitatea de cesionar şi creditor, urmând a percepe toate sumele datorate de reclamant în temeiul Contractului de Credit, fiind necesar a fi citată în calitate de creditor.

Cu toate acestea, în cursul judecării apelului nu a fost citat cesionarul D. S.A., astfel cum se poate observa din documentele dosarului şi din citativul creat de instanţa de apel, aceasta dispunând fără ca procedura să fie legal îndeplinită faţă de cesionarul D. S.A., fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 153 C. proc. civ., sancţionate expres de lege cu nulitatea absolută a tuturor actelor.

Intr-o altă critică, se arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., deoarece a admis capătul principal de cerere privind constatarea nulităţii clauzei 4.3 din Contract cu privire la criteriul netransparent de revizuire a dobânzii, însă a respins în mod nelegal capătul de cerere accesoriu acestuia.

Astfel, decizia atacată este pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor privitoare la principiul accesorium seguitur principale, deoarece soarta petitelor accesorii nu poate fi decât aceeaşi cu cea a petitelor principale. Instanţa nu avea posibilitatea de a admite capătul de cerere principal privind caracterul nul absolut, dar să respingă capătul de cerere accesoriu privind restituirea sumelor percepute ca urmare a constatării nulităţii absolute, tocmai deoarece aceasta era un efect accesoriu constatării caracterului abuziv al clauzei.

Caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind variaţia abuzivă a dobânzii au fost stabilite tocmai de către instanţa de apel. Or instanţa de apel a modificat în parte sentinţa primei instanţe, a reţinut corect soluţia cu privire la petitul principal caracterul abuziv al revizuirii netransparente a dobânzii, dar a respins capătul accesoriu privind restituirea sumelor percepute de pârâte ca urmare a revizuirii - pe care tocmai instanţa de apel a constatat-o ca fiind abuzivă.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că decizia atacată conţine motive contradictorii, deoarece instanţa de apel constată caracterul abuziv si nulitatea absolută a criteriului de revizuire a dobânzii, declarat astfel abuziv, însă arată că deşi această clauză este nulă, nu s-ar impune restituirea sumelor percepute de Bancă în temeiul acestei clauze nule.

Totodată, şi dispozitivul deciziei atacată conţine dispoziţii contradictorii, deoarece pe de-o parte, pentru una dintre clauzele constatate ca fiind abuzive nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare, iar pentru cealaltă clauză constatată abuzivă s-a dispus restituirea prestaţiilor, astfel că aceste două dispoziţii se contrazic.

Instanţa reţine pe de-o parte, în mod corect, faptul ca profesionistul a stipulat cu privire la caracterul variabil al dobânzii o clauză prin care NU a stabilit un criteriu clar, transparent pentru modificarea acestei dobânzi, însă reţine pe de altă parte că nulitatea acestei clauzei nu ar impune si restituirea sumelor percepute de Bancă în baza criteriului declarat abuziv.

Aceste considerente ale instanţei de apel sunt contradictorii, deoarece nu se poate admite ca, pe de-o parte, clauza să fie anulată de instanţa de apel, însă prin aceeaşi hotărâre instanţa să permită ca efectele clauzei nule absolut să se producă pentru trecut.

Contradicţia din cadrul considerentelor instanţei de apel se reia şi în cadrul dispozitivului deciziei atacate, deoarece instanţa de apel dispune restituirea prestaţiilor executate în baza uneia dintre clauzele nule absolut, dar nu şi cu privire la clauza 4.3 din Contract deşi şi aceasta a fost constatată ca fiind abuzivă. Aceste două dispoziţii din cadrul dispozitivului deciziei atacate sunt contradictorii, iar acestea nu pot fi aduse ia îndeplinire.

Din această cauză, hotărârea instanţei de apel nu va putea fi pusă în executare, deoarece părţile nu pot cunoaşte care dintre motivele si dispozitivele contradictorii vor putea fi puse în aplicare: nulitatea clauzei cu consecinţa desfiinţării retroactive a tuturor efectelor sale (ca şi când părţile nu ar fi încheiat niciodată această clauză) sau valabilitatea efectelor clauzei, sugerată de faptul că, pentru trecut, pârâtele nu sunt obligate la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor abuzive.

Existenţa motivelor contradictorii privind efectele clauzei abuzive de modificare unilaterală a dobânzii sunt si mai evidente prin raportare la modul de soluţionare a capătului de cerere privind comisionul de administrare.

Astfel, instanţa de apel a reţinut corect caracterul abuziv şi nulitatea clauzei privind perceperea comisionului de administrare şi a dispus totodată şi obligarea pârâtelor să restituie reclamantului sumele percepute în baza acestei clauzei - i.e. restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare a creditului, încă de la data încheierii contractului.

Or este evident că instanţa de apel a reţinut motive contradictorii, de vreme ce au fost constatate abuzive si nule absolut două clauze ale Contractului de Credit, însă instanţa a arătat că efectul restitutio in integrum se va produce doar cu privire la una dintre cele două clauze nule.

Astfel, instanţa de apel era chemată a aplica în totalitate efectele nulităţii, prin instituirea obligaţiei pârâtelor de a restitui reclamantului sumele percepute abuziv cu titlu de dobândă revizuită unilateral şi netransparent.

În acest sens a statuat chiar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Kesler v. OTP Bank, când a arătat că art. 6 alin. (1) din Directivă "Nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv". O astfel de normă este cea a art. 1255 alin. (2) C. civ. Român, precum si cele ale O.U.G. nr. 50/2010.

În acest context, susţine că scopul reclamantului este reducerea costurilor creditului, iar nu încetarea contractului. Aşadar, instanţa de judecată este chemată să faciliteze continuarea raportului juridic dintre Consumator şi Bancă, dar fără clauzele abuzive.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, argumentează interpretarea greşită a Legii nr. 193/2000 privind efectele constatării caracterului abuziv al unei clauze.

Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele constatate ca fiind abuzive nu vor produce efecte faţă de consumator. Astfel, această sancţiune are un regim juridic identic cu cel al nulităţii absolute.

Decizia atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, deoarece instanţa de apel în mod eronat a arătat că această legislaţie specială în materia protecţiei consumatorului nu ar permite instanţei să dispună restabilirea situaţiei anterioare stipulării clauzei abuzive în urma constatării caracterului nul a acesteia.

Legea nr. 193/2000 nu poate fi interpretată în sensul în care instanţa nu poate dispune restituirea prestaţiilor executate în baza clauzei abuzive care nu produce efecte faţă de consumator. Prin această interpretare, instanţa de apel a adăugat la lege, deoarece legislaţia specială în materia protecţiei consumatorului nu prevede expres imposibilitatea instanţei de a dispune în acest sens.

În acest context, se susţine că instanţa de apel a efectuat o aplicare eronată a dispoziţiilor legislaţiei speciale în materia protecţiei consumatorului, deoarece instanţa de apel a confundat lipsa unor prevederi exprese cu privire la restabilirea situaţiei anterioare cu prevederea unei dispoziţii care nu permit instanţei să dispună restabilirea situaţiei anterioare.

Legea nr. 193/2000 nu conţine o prevedere expresă cu privire la restabilirea situaţiei anterioare, iar aceasta reprezintă o lege specială, care prin însăşi esenţa sa se completează cu legislaţia generală în materia nulităţii. Astfel, această lipsa a prevederii exprese a restabilirii situaţiei anterioare nu poate fi interpretată ca fiind imposibilă în materia specială a protecţiei consumatorului, ci această legislaţie specială urmează a se completa cu dispoziţiile generale, ale C. civ., cu privire la efectul constatării nulităţii absolute a unei clauze.

Or instanţa de apel a arătat că lipsa unei dispoziţii speciale în materia protecţiei consumatorului care să dispună restabilirea situaţiei anterioare ar fi de natură a conduce la inaplicabilitatea dispoziţiilor generale în materia efectelor retroactive ale nulităţii, ceea ce constituie o interpretare eronată a Legii nr. 193/2000.

Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului imperativ quod nullum est, nullum producit efectum, a normelor materiale cu privire la efectele nulităţii clauzelor abuzive.

Astfel, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive şi, ca efect al constatării acestei nulităţi absolute, aplicarea efectului retroactiv al nulităţii prin restabilirea situaţiei anterioare stipulării clauzelor nule în Contractul de Credit, prin restituirea sumelor plătite de reclamant în baza clauzelor nule absolut.

Având în vedere că instanţa a fost sesizată în prezentul dosar cu cererea accesorie de a restabili situaţia anterioară stipulării clauzei nule, prin restituirea de către pârâte a sumelor percepute abuziv prin revizuirea netransparentă a dobânzii, este evident că instanţa de apel era chemată a aplica în totalitate efectele nulităţii în prezentul dosar, prin instituirea obligaţiei pârâtelor de a restitui reclamantului sumele percepute abuziv cu titlu de dobândă revizuită unilateral şi netransparent.

Se arată că instanţa de apel a reţinut eronat că ar fi prematură restabilirea situaţiei anterioare ulterior constatării nulităţii abuzive, întrucât aceasta nu a fost învestită doar cu declararea caracterului abuziv, ci şi cu cererea de restituire a prestaţiilor executate în baza clauzei 4.3 din Contract.

Instanţa a fost învestită deja cu cererea reclamantului de restabilire a situaţiei anterioare, aşadar această cerere nu mai poate face obiectul unei alte acţiuni distincte ulterioare.

Or, este evident că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile privitoare la învestirea instanţei şi la posibila autoritate de lucru judecat, deoarece a respins cererea de restituire a prestaţiilor ca neîntemeiată, aşadar pe fondul acţiunii, iar nu ca prematură.

În acest sens, se apreciază că instanţa de apel în mod eronat nu a aplicat dispoziţiile imperative de drept material cu privire la restituirea sumelor percepute abuziv de profesionist ca urmare a tuturor clauzelor declarate nule absolut.

Într-o altă critică se susţine că, clauzele privind cursul valutar nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în acest sens, se arată că, în mod nelegal a reţinut că nu ar fi supusă acestui control judecătoresc clauza privitoare la moneda în care va fi restituit creditul, instanţa de apel făcând în mod nelegal aplicarea unor dispoziţii care NU erau aplicabile în prezenta cauză (principiul nominalismului monetar).

Principiul nominalismului monetar constituie o normă generală, însă legislaţia protecţiei consumatorului reprezintă norma specială, prioritară şi derogatorie de la dreptul comun, inclusiv de la norma generală care reglementează nominalismul monetar.

Legislaţia protecţiei consumatorului a fost edictată tocmai în scopul echilibrării raporturilor contractuale, pentru a aduce consumatorul pe poziţie de egalitate faţă de profesionist.

În opinia recurentului, prima instanţă în mod eronat a aplicat dispoziţiile privind nominalismul monetar, deoarece (1) legislaţia de ordine publică a protecţiei consumatorului derogă de la aceste norme generale şi (2) instanţa nu s-a raportat la condiţiile reale ale împrumutului. Instanţa de fond a aplicat o dispoziţie generală unei situaţii care nu corespunde cu ipoteza nominalismului monetar.

Nominalismul monetar nu poate fi aplicat, deoarece acesta se referă doar la situaţiile în care creditul este în mod real acordat în monedă străină, iar nu doar "denominat" în monedă străină, dar acordat în realitate în moneda naţională, astfel cum este cel din prezentul dosar.

Clauza de restituire a creditului nu reprezintă o simplă transpunere a principiului nominalismului monetar, astfel încât aceste clauze sunt supuse controlului judecătoresc, fiind necesar ca instanţa să analizeze caracterul abuziv al acestora.

Instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile de drept material, deoarece a omis să diferenţieze între moneda de cont (francul elveţian) aceasta reprezentând doar "moneda de calcul" (de aici şi denumirea de credite "denominate în CHF") şi moneda de plată, care este în realitate moneda naţională.

În prezenta cauză, francul elveţian nu a fost utilizat realmente ca monedă de plată (i.e. moneda pe care consumatorul urma să o utilizeze la achiziţionarea imobilului - destinaţia expres stipulată - pentru a beneficia realmente de bunuri pe piaţa română în franci elveţieni), ci aceasta a fost utilizată doar ca monedă de substituţie, pentru "denominarea" creditului. Această denominare a fost efectuată tocmai pentru ca profesionistul să prezinte în mod fals pretinsele avantaje ale CHF unui consumator necunoscător.

Din această perspectivă, este evident că în speţă clauza nu reprezenta aplicarea principiului nominalismului monetar, ci ascundea de fapt denominarea creditului într-o monedă de refugiu, ale cărei caracteristici nu erau cunoscute de consumatorul neprofesionist.

Dezechilibrul semnificativ produs de clauza constă în majorarea costului creditului prin voinţa unilaterală a Băncii, astfel încât Banca nu va suporta niciodată riscul deprecierii monedei naţionale, prin raportarea artificială la francul elveţian.

Nivelul dezechilibrului reiese chiar din raportul de expertiză judiciară, care concluzionează că doar pe durata a 9 ani din totalul de 30 de ani ai creditului, doar din diferenţa de curs valutar CHF consumatorul a achitat în plus aproape 50% din valoarea creditului la momentul acordării acestuia.

Dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 296/2004 (forma în vigoare la data încheierii creditului), obligau profesionistul să informeze consumatorul, printre altele, asupra riscurilor previzibile, iar art. 8 din Legea nr. 296/2004 obliga agenţii economici să pună pe piaţă numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise, sau declarate şi să informeze complet, corect si precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor si serviciilor.

Astfel, la momentul încheierii creditului, Banca avea obligaţia de a informa reclamantul inclusiv cu privire la proprietăţile francului elveţian si cu privire la riscul crescut în raport cu alte monede, care au prezenţă reală (în bunuri şi servicii] pe piaţa financiară din România.

Or, în interpretarea profesionistului toate aceste obligaţii de informare şi previziune asupra monedei ar fi trebuit suplinite tocmai de consumator, printr-o analiză proprie asupra pieţei valutare, ceea ce este evident contrar esenţei legislaţiei protecţiei consumatorului.

Banca nu a efectuat informarea corespunzătoare a reclamantului, iar simpla stipulare echivocă a faptului că restituirea se va face în moneda acordării creditului nu poate fi interpretată ca reprezentând o îndeplinire a obligaţiilor profesionistului.

În realitate, acest produs de creditare a fost prezentat de Bancă în mod înşelător ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului CHF din data încheierii creditului, iar suma necesară reclamantului a fost doar "denominată" în franci elveţieni.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta E. împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă E., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate si, ca urmare a rejudecării procesului în fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

În raport cu dispoziţiile evocate, recurenta apreciază că soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimatul.

Cu privire la clauza privind aspectele dobânzii variabile şi dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, prima instanţa a reţinut caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea că acest element al contractului produce un dezechilibru in detrimentul consumatorului, că nu au fost negociate, acestea fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Faţă de această situaţie, recurenta consideră că nu poate considerată abuzivă respectiva clauză întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acesteia.

Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între B. S.A. şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă şi clienţi săi.

În acest sens se arată că instanţa ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenţia de credit conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinantă a consecinţelor actului juridic pe care îl semnează.

Se mai susţine că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condiţiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă iniţiativa modificării acesteia, în condiţiile variaţiei indicilor de referinţa, dobânda fiind unul dintre elementele esenţiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic "fructul civil" al sumei împrumutate.

Mai mult decât atât, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de legea specială pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care acţiunea trebuie respinsa ca neîntemeiată.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului, este greşită întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

În acest sens, recurenta precizează faptul că aceasta era o practică bancară generalizată şi permisă, în condiţiile în care nu exista nicio dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Astfel, întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

În acest context, rezultă că este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului.

Pentru aceste motive, recurenta consideră că soluţia prin care prima instanţă a reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică şi nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Cu privire la soluţia instanţei de apel referitoare la clauza privind comisionul de administrare, recurenta susţine că instanţa de apel încalcă dispoziţiile de drept material citate atunci când statuează că valoarea comisionului de administrare este prea mare, creând un dezechilibru semnificativ, întrucât, pe de parte, nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuţie pe eventuale argumente/susţineri/apărări prin care se pune în discuţie o inadecvare a preţului faţă de serviciile furnizate, întrucât dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru.

Pe de altă parte, recurenta apreciază că intimatul nu a fost pus într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, deoarece la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea unui credit.

Prin această clauză nu a fost impus în sarcina intimaţilor o obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională din moment ce art. 15 din Legea nr. 190/1999 nu interzice perceperea unor comisioane pentru servicii prestate de banca ulterior încheierii contractului.

In concluzie, clauza care stabileşte obligaţia de plata a unui comision de administrare nu este abuzivă, neîndeplinind condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar soluţia instanţei de apel reprezintă astfel o modificare a contractului de credit nr. x/13.07.2007, soluţie dată cu încălcarea jurisprudenţei CJUE în materia clauzelor abuzive.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de judecata, recurenta apreciază că nu putem fi de acord cu soluţia dată, întrucât consideră că suma de 5.760 RON este exagerat de mare faţă de obiectul cauzei, precum şi în raport cu activitatea prestata de către avocatul intimatului-reclamant, în aceste condiţii, onorariul avocaţial este nejustificat de mare în raport cu munca efectiv prestată în cauză.

Cu privire la solicitările reclamantei referitoare la obligare de restituirea a sumelor plătite, recurenta face următoarele precizări.

Concluzia este valabila pentru ambele ipoteze în care acest capăt de cerere ar fi considerat ca fiind aferent unei acţiuni principale in răspundere contractuala de drept comun sau unei acţiuni speciale privind declararea abuziva a unei clauze contractuale.

In ambele ipoteze, interpretând clauzele prevăzute în contractul de credit sau după caz, verificând valabilitatea acesteia, instanţa era chemată să stabilească dacă banca a perceput sau nu, cu titlu de dobândă variabila sau comisioane, vreo sumă de bani fără acoperire contractuală, altfel spus, prima instanţa era chemată să determine preţul corect al contractului de credit (comisionul de administrare fiind componenta esenţiala a preţului creditului).

Consecinţa care decurge în mod firesc din această împrejurare era ca, pentru soluţionarea acestui capăt de cerere, prima instanţa era ţinută să se raporteze strict la prevederile Contractului de credit.

Faţă de aceste împrejurări, solicitarea împrumutatului încalcă principiul libertăţii contractuale şi principiul forţei obligatorii a contractului, pentru că solicită instanţei obligarea pârâtei la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract de credit valabil încheiat între părţi.

Referitor la timbrajul cererii de recurs, se arată că prezenta cauză are ca obiect constatarea caracterului abuziv al unora dintre clauzele Convenţiei de credit încheiate între părţi, cererea introductivă fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în condiţiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

În consecinţă, potrivit principiului "unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem", având în vedere că cererea de recurs formulată se încadrează în situaţia reglementată de art. 28, nici în căile de atac exercitate în materia protecţiei consumatorilor nu există obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, indiferent de calitatea părţii care declară calea de atac.

De altfel, obligaţia doar a uneia dintre părţile litigiului la plata taxei judiciare de timbru este în vădită contradicţie cu principiul nediscriminării prevăzut de Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Curtea Europeana în mod constant a statuat că o anumita distincţie apare ca discriminatorie în măsura în care "ea nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică nu urmăreşte "un scop legitim" şi nu există "un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit".

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 115 din 18 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurentul A. solicită, în principal în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei atacate şi rejudecarea cererii de completare şi lămurire a dispozitivului şi a deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018, deoarece instanţa de apel a încălcat normele de procedură cu privire la citarea părţilor, sancţionate cu nulitatea;

În subsidiar, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită casarea deciziei atacate, deoarece instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cu privire la efectul nulităţii absolute a clauzelor constatate ca fiind abuzive;

În rejudecarea cererii de lămurire şi completare a dispozitivului şi a deciziei civile nr. 1948/12.10.2018,recurentul A. solicită:

În principal, restabilirea situaţiei anterioare stipulării sintagmei constatate abuzive si nule absolut cu privire ia modificarea ratei dobânzii "în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Bancă";

În subsidiar, indicarea în mod expres în dispozitivul deciziei că instanţa constată prematuritatea cererii de restituire a prestaţiilor executate în baza clauzei 4.3 din Contract si că respinge ca prematură cererea accesorie privind restabilirea situaţiei anterioare stipulării sintagmei abuzive "în funcţie de indicele de referinţă al Băncii".

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - instanţa a încălcat normele de procedură sancţionate cu nulitatea, recurentul susţine că instanţa a judecat cererea de lămurire şi completare fără a fi fost citate legal pârâtele.

Astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative sancţionate cu nulitatea ale art. 153 C. proc. civ. şi ale art. 160 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. cu privire la citarea părţilor în dosarul nr. x/2015, deoarece a soluţionat cererea de lămurire si completare fără ca E., pârâtă în prezentul dosar, să fi fost legal citată pentru termenul de judecată din 18 ianuarie 2019.

La data de 31 decembrie 2018, pârâta B. S.A. şi-a încetat existenta, întrucât aceasta a fost absorbită în totalitate de E., astfel la acea dată, calitatea sa procesuală a fost preluată de E..

În urma fuziunii prin absorbţie, E. a devenit parte în dosar încă din data de 31 decembrie 2018, astfel că citarea acesteia era necesară în vederea judecării oricărei cereri, inclusiv în ceea ce priveşte cererea de completare şi lămurire formulate de reclamantul-recurent.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile imperative sancţionate cu nulitatea ale art. 153 C. proc. civ. şi ale art. 160 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. cu privire la citarea părţilor în dosarul nr. x/2015, deoarece a soluţionat cererea de lămurire şi completare fără ca E., pârâtă în prezentul dosar, să fi fost legal citată pentru termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2019.

De vreme ce B. S.A. a fost absorbită integral de E., B. S.A. şi-a încetat existenţa, astfel că citarea acesteia nu era eficientă, judecata neputând fi dispusă în contradictoriu cu o persoană juridică inexistentă la data judecării cererii de completare si lămurire,

La fel, instanţa a procedat la judecarea cauzei fără ca pârâta B. Sucursala Tineretului să fi fost legal citată.

În decizia atacată, instanţa constată că nu s-a realizat nici comunicarea deciziei asupra apelurilor, şi nici comunicarea citaţiei pentru termenul de judecată din 18.01.2019 către pârâta B. S.A. Sucursala Tineretului.

Acest aspect este reţinut expres de instanţa de apel în practicaua deciziei atacate în care se menţionează că grefierul de şedinţă şi instanţa au constatat că "s-a restituit în întregime la dosar citaţia emisă intimatei-pârâte B. S.A. Sucursala Tineretului". Cu toate acestea, instanţa de apel nu a procedat la refacerea procedurii de citare, ci a arătat că citarea unei alte pârâte ar fi suficientă şi în ceea ce priveşte pârâta B. - Sucursala Tineretului.

Citarea pârâţilor la toate termenele de judecată este reglementată de norme de ordine publică, ce asigură publicitatea şi contradictorialitatea şedinţelor de judecată, aşadar nelegala citare a părţilor constituie o cauză de nulitate a oricăror acte de procedură, inclusiv a deciziei atacate.

Astfel, decizia civilă nr. 115/18.01.2019 pronunţată de instanţă fără respectarea cerinţei extrinseci de citare a pârâtei E. este afectată de nulitate, fiind pronunţată cu nesocotirea normelor de procedură expres sancţionate cu nulitatea.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - interpretarea şi aplicarea greşită a normelor privind efectele nulităţii absolute, recurentul solicită casarea deciziei atacate, deoarece instanţa de apel a efectuat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privind efectul retroactiv al constatării nulităţii absolute a unei clauze din Contractul de Credit.

Instanţa de apel a tranşat corect faptul că sintagma "în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Bancă" din clauza 4.3 a Contractului de Credit este abuzivă, însă deşi aceasta a fost sesizată şi cu cererea de restituire a tuturor prestaţiilor efectuate în baza sintagmei nule absolut, instanţa a interpretat greşit dispoziţiile legale privind efectul retroactiv al nulităţii absolute.

Astfel, în dispozitivul aceleiaşi decizii, cererea de aplicare a principiului restitutio in integrum a fost respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca prematură.

Faţă de această neclaritate între considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 1948, reclamantul a solicitat completarea şi lămurirea acestui aspect referitor la modul în care produce efecte nulitatea absolută a sintagmei "în funcţie de indicele de referinţă stabilit de Bancă" din clauza 4.3 a Contractului de Credit.

In acest sens, recurentul apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod eronat, în cuprinsul deciziei nr. 115/18.01.2019, că nu ar exista neclarităţi în ceea ce priveşte soluţionarea acestei cereri accesorii cu care a fost învestită instanţa de apel, din moment ce prin considerente cererea este prematură, iar prin dispozitiv este respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca prematură. Soluţionarea unei cereri nu implică doar menţionarea modului în care instanţa a dispus asupra cererii, ci şi motivul pentru care instanţa a adoptat soluţia, precum şi temeiul legal al soluţiei.

În judecarea cererii de completare si lămurire a deciziei, instanţa de apel era chemată să efectueze aplicarea dispoziţiilor legale privind efectul nulităţii absolute a sintagmei constatate ca fiind abuzive, iar aceste dispoziţii legale au fost greşit interpretate şi aplicate de instanţă.

În absenta unei derogări exprese, instanţa de apel era ţinută să aplice dispoziţiile C. civ. cu privire la efectul retroactiv al nulităţii şi cu privire la restituirea prestaţiilor executate în baza clauzei nule.

In opinia recurentului, instanţa de apel a interpretat si aplicat greşit art. 1254 C. civ., conform căruia actul declarat nul este considerat că nu a fost încheiat niciodată, iar ceea ce s-a plătit în temeiul actului nul este supus restituirii, urmând ca astfel părţile să fie repuse în situaţia anterioară încheierii actului nul. În acest mod, legiuitorul a dorit să asigure faptul că actul nul absolut este desfiinţat retroactiv, urmând ca acesta să fie lipsit în totalitate de efectele sale, atât pentru viitor, cât şi pentru trecut.

Având în vedere constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a unei clauze a Contractului, instanţa de judecată trebuia să lămurească care este modalitatea în care această nulitate absolută parţială a clauzei 4.3 va produce efecte în raporturile juridice născute între părţi.

Astfel, din moment ce părţile de la data încheierii Contractului de Credit, au executat prestaţiile lor în raport cu această sintagmă, se impune ca instanţa de apel să lămurească modul în care intervenţia instanţei constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzei 4.3) produce efecte asupra prestaţiilor executate de acestea.

În acest sens, recurentul solicită instanţei de recurs rejudecarea cererii de completare şi lămurire a deciziei nr. 1948, în sensul în care:

1. în principal, să se dispună restabilirea situaţiei anterioare stipulării sintagmei abuzive "în funcţie de indicele de referinţă al Băncii", deoarece constatarea caracterului abuziv al acesteia conduce la consecinţa că aceasta nu produce niciun efect faţă de consumator;

2. în subsidiar, se impune ca instanţa să menţioneze expres în dispozitivul deciziei faptul că este respinsă ca prematură cererea accesorie de restituire a sumelor achitate în plus în baza sintagmei declarate abuzive;

Instanţa de judecată este chemată ca, prin tranşarea litigiului între părţi, să lămurească modul în care constatarea nulităţii absolute a acestei sintagme îşi va produce efectul reparator între părţi, de restabilire a echilibrului şi de restabilire a situaţiei anterioare stipulării clauzei nule parţial, pentru a nu genera noi neclarităţi.

Din acest motiv, este necesar ca instanţa să lămurească modul de aplicare a efectului nulităţii absolute parţiale a clauzei 4.3 din Contractul de Credit cu privire la efectele pe care această clauză le-a produs deja, cu privire la sumele achitate deja de către reclamant către pârâte, în urma revizuirii unilaterale a dobânzii variabile încă de la data încheierii contractului.

Aşadar, instanţa de judecată este chemată să faciliteze executarea Contractului ulterior constatării caracterului abuziv, astfel încât raporturile juridice dintre consumator si bancă să poată fi desfăşurate fără dezechilibrul patrimonial produs de abuzul profesionistului.

Efectele juridice pe care contractul le produce în urma anulării unor clauze nu pot fi lăsate la latitudinea părţilor, deoarece instanţa a fost învestită de părţi tocmai pentru că situaţia juridică nu le este clară, iar în absenţa unei dispoziţii clare a deciziei şi a dispozitivului, există riscul a două consecinţe juridice: 1) imposibilitatea de executare a hotărârii judecătoreşti prin care corect s-a dispus ineficacitatea faţă de consumator a clauzei abuzive şi 2) printr-o ulterioară contestaţie la executare, aceleaşi instanţe vor fi încărcate pentru că părţilor nu le este clar modul în care decizia se poate aduce la îndeplinire.

În cuprinsul considerentelor deciziei, arată recurentul, instanţa de apel reţine că "aplicarea principiului restitutio in integrum în legătură cu sumele încasate cu titlu de dobândă să apară la momentul pronunţării prezentei decizii ca prematură, reclamanţii având posibilitatea formulării unei cereri cu acest obiect după modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii".

Astfel, din considerentele instanţei se reţine că acest capăt de cerere ar fi respins ca prematur formulat. Această menţiune nu se regăseşte însă în dispozitiv, ci dispozitivul conţine o prevedere contradictorie, arătând că acest capăt de cerere ar fi respins ca nefondat, iar nu ca prematur.

Or instanţa de apel a arătat clar în considerentele sale că această cerere este prematură şi că reclamantul ar avea ulterior posibilitatea de a se adresa justiţiei din nou.

Pentru înlăturarea acestei contradicţii, dintre considerentele deciziei şi dispozitivul deciziei, este necesar să reiasă cu claritate şi din dispozitiv că cererea este respinsă ca prematură. Or, în măsura în care instanţa a constatat caracterul prematur al cererii de restituire a sumelor plătite în baza sintagmei declarate abuzive, este necesar ca menţiunea prematurităţii să fie inserată ca atare şi în dispozitivul deciziei.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 21.11.2019, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor părţilor potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 12.03.2020 instanţa a admis în principiu ambele recursuri.

Prin încheierile din camera de consiliu din 21.05.2020 şi 12.11.2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea cauzelor C81/19 şi C269/19 aflate pe rolul CJUE.

Urmare a rezoluţiei instanţei din 14.12.2020, instanţa de recurs a fixat termen de judecată la 11.03.2021, când a repus cauza pe rol şi a procedat la judecarea recursurilor.

Analizând recursul reclamantului A. declarat împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, Înalta Curte va expune în cele ce urmează considerentele asupra criticilor aduse deciziei atacate:

Recurentul invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut încălcarea regulilor de procedură sancţionate cu nulitatea cu referire la nelegala citare a D. S.A..

Recurentul-reclamant a relevat faptul că a invocat acest motiv de casare, întrucât au fost încălcate dispoziţiile privind citarea şi comunicarea actelor de procedură, în lipsa citării cesionarului contractului de credit, D. S.A..

În analiza acestei critici instanţa de recurs reţine că pretinsa încălcare a regulii de procedură regăsită în art. 153 C. proc. civ., nu reprezintă un motiv pentru casarea hotărârii.

Recurentul-reclamant învederează în recurs că în cursul judecării apelului, B. S.A. a cesionat contractul de credit încheiat cu reclamantul, iar aceasta a dobândit calitatea de cesionar şi creditor.

Neregularitatea invocată de către reclamant vizează neintroducerea în cauză în calitate de cesionar a D. S.A., aspect care nu a fost invocat în cursul judecării apelului de către niciuna dintre părţi şi nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor.

Având în vedere aceste precizări, în mod corect instanţa de apel a menţinut cadrul procesual stabilit de către instanţa de fond, situaţie faţă de care se apreciază că pricina nu a fost soluţionată în lipsa citării legale a uneia dintre părţi.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat şi încălcarea art. 22 alin. (6) raportat la art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cu referire la soluţia pronunţată în ceea ce priveşte capătul de cerere accesoriu privind restituirea prestaţiilor, care în opinia sa trebuia admis în considerarea principiului accesorium sequitur principale.

Dispoziţiile pretins a fi încălcate de instanţa de apel prevăzute de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. se referă la obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Din considerentele reţinute de instanţa de apel în fundamentarea deciziei adoptate, rezultă că s-au analizat criticile invocate de reclamant în calea de atac a apelului împotriva soluţiei de respingere a capătului de cerere privind respingerea capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate în temeiul art. 4.3 din contract şi dobânda legală aferentă, astfel încât argumentele prezentate în acest sens nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor legale invocate.

În cadrul celui de al doilea motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a invocat existenţa motivelor contradictorii, întrucât nu se poate admite că pe de o parte, clauza să fie anulată de instanţa de apel, însă prin aceeaşi hotărâre instanţa să respingă cererea privind restituirea sumelor percepute de Bancă în baza criteriului declarat abuziv.

De asemenea, se susţine existenţa motivelor contradictorii prin raportare la modul de soluţionare privind comisionul de administrare, aplicând principiul restitutio in integrum numai cu privire al acesta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind existenţa motivelor contradictorii nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantului şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond faţă de capătul de cerere privind restituirea prestaţiilor în temeiul clauzei art. 4.3 din contract.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind adaptarea clauzelor contractuale.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de o contradictorialitate a hotărârii, cum susţine recurentul.

În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la o examinare efectivă şi reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

În cadrul celui de al treilea motiv de recurs subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 193/2000 privind efectele constatării caracterului abuziv al unei clauze.

Prin intermediul acestei critici s-a motivat că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că nu pot fi restituie sumele plătite în baza clauzei prevăzute la art. 4.3 constatate ca fiind abuzive în ceea ce priveşte sintagma "în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Bancă"

Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a păstrat hotărârea primei instanţe cu motivarea că "restituirea sumelor, respectiv diferenţa între dobânda percepută şi dobânda ce trebuia achitată confomr contractului, . . . . . . . . . ., ar echivala cu o statuare a instanţei asupra preţului contractului, cu o stabilire a dobânzii la un anumit nivel, de modificare într-un mod implicit, neavut în vedere de părţi la momentul încheierii actului, ceea ce nu poate fi acceptat".

În acest sens prima instanţă a reţinut faptul că "tribunalul nu poate stabili formula de calcul a ratei dobânzii în modalitatea pretinsă de reclamant, pentru că ar substitui voinţa părţilor contractante şi ar schimba clauzele contractului fără ca acest lucru să-i fie permis de lege. Modul de calcul al dobânzii trebuie să facă obiectul negocierii dintre părţi, instanţa neputând ignora voinţa acestora".

Instanţa de recurs reţine că stabilirea caracterului variabil al dobânzii prin contractul de credit a constituit premisa care a permis Băncii modificarea dobânzii în mod netransparent.

Recurentul-reclamant a solicitat restituirea sumei percepute de Bancă cu titlu de dobândă, calculată în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a Băncii, algoritm de calcul apreciat de instanţa de apel netransparent şi care imprimă caracter abuziv clauzei contractuale astfel stipulate în contractul de credit.

Înalta Curte constată că păstrarea soluţiei de respingere a cererii de repunere în situaţia anterioară, precum şi lipsa remediului aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, contravine principiului restabilirii situaţiei anterioare şi, totodată este contrară interpretării realizată de CJUE în cauza C-269/19, Banca B. S.A. împotriva A.A.A.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de către reclamant este în prezent în acord cu interpretarea obligatorie realizată de instanţele naţionale în decizia preliminară pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A. în care aceasta statuează că "nimic nu se poate opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul ale ratei dobânzii" dar "cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective".

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea situaţiei de drept şi de fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective.

Pentru a se proceda la aceste negocieri, instanţa de apel va stabili anumite repere care să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile părţilor, ţinând seama de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13.

Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume de bani care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume.

Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare, instanţa de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei în limita criticilor formulate de către reclamant sub acest aspect prin cererea de recurs.

Această situaţie reprezintă o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi a art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Directiva 93/13 care conferă efect disuasiv constatării caracterului abuziv al clauzelor conţinute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii, care constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs privind art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul aduce critici deciziei recurate sub aspectul clauzei de risc valutar, apreciind că aceasta nu este exclusă de la analiza caracterului abuziv.

Critica este nefondată.

Potrivit prevederilor art. 5.1 din contract, părţile au convenit că plata efectuată în vederea rambursării creditului să se facă în moneda în care a fost acordat creditul respectiv CHF.

Această clauză reprezintă o transpunere în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ., potrivit cu care debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părţilor să deroge de la aceasta. Instanţa de recurs reţine că, în contractul de credit, nu există nicio stipulaţie contractuală prin intermediul căreia părţile să fi convenit menţinerea valorii obligaţiilor la un anumit nivel şi, pe cale de consecinţă, să înlăture incidenţa principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absenţa unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 8.1 din contractul de credit.

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră şi dispoziţiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată şi prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidenţa art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest considerent se regăseşte în Decizia preliminară pronunţată de CJUE în cauza C-92/11, prin care s-a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva E., C-81/19, CJUE a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei anterioare, considerente suplimentare, statuându-se că nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte. Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze. O astfel de verificare nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă, din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme, că o clauză contractuală care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată intră sub incidenţa prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, şi, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare, dacă reflectă o normă naţională imperativă pentru părţi şi de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă naţională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voinţă contrar al părţilor.

Dispoziţiile contestate, care prevăd obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală de la art. 5.1 din contractul de credit reflectă o normă de drept naţional cu caracter supletiv şi, întrucât părţile nu au înţeles să deroge de la aplicarea ei, are putere de lege între părţile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situaţie, rezultă că împrumutatul şi-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie.

Analizând recursul reclamantului A. declarat împotriva deciziei civile nr. 115 din 18.01.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, Înalta Curte va expune în cele ce urmează considerentele asupra criticilor aduse deciziei atacate:

Recursul declarat împotriva deciziei privind cererea de lămurire şi completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1948/12.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost argumentat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că cererea a fost soluţionată fără ca E. să fi fost citată pentru termenul de judecată din 18.01.2019.

Se arată că deşi instanţa de apel a constatat preluarea calităţii procesuale de către E. instanţa nu a citat această pârâtă pentru termenul de judecată din 18.01.2019.

Analizând motivul de casare invocat de recurentul-reclamant referitor la nelegalitatea citării, se reţine că nulitatea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu nelegala citare a uneia dintre părţi nu poate interveni în situaţia în care aceasta nu a făcut dovada existenţei unei vătămări decurgând din această neregularitate.

În cazul de faţă, nelegala îndeplinirea a procedurii de citare poate conduce la nulitatea îndeplinirii actului de procedură numai în ipoteza dovedirii unei vătămări procedurale, ceea ce nu s-a demonstrat în cauză.

În acest caz, nelegala îndeplinire a procedurii de citare poate fi invocată exclusiv de partea nelegal citată şi poate conduce la sancţiunea nulităţii numai în ipoteza unei vătămări procesuale.

În raport de aceste considerente, pretinsa încălcare a regulii de procedură prevăzută de art. 153 C. proc. civ. nu reprezintă motiv de casare a hotărârii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că acestea vizează modul de soluţionare al cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 443 şi 444 C. proc. civ.

Dezlegările instanţei de apel în ceea ce priveşte cererea privind lămurirea şi completarea dispozitivului deciziei pronunţate de către instanţa de apel sunt juste, în sensul că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 443 C. proc. civ., în speţă neexistând dispoziţii potrivnice, neclare care să necesite o lămurire şi nici ale art. 444 C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat în mod corect că partea poate utiliza doar calea de atac dacă nu este mulţumită de modul în care s-a soluţionat cauza, iar urmare a exercitării acestui drept de către reclamant, acest capăt al cererii reclamantului a fost trimis spre rejudecare instanţei de apel, potrivit considerentelor anterior evocate.

În consecinţă, criticile recurentului-reclamant privind modul de soluţionare al cererii privind lămurirea şi completarea dispozitivului deciziei recurate sunt nefondate.

Analizând recursul pârâtei B. S.A. declarat împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, Înalta Curte va expune în cele ce urmează considerentele asupra criticilor aduse deciziei atacate:

Se reţine că recursul pârâtei a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile referindu-se la soluţia pronunţată în ceea ce priveşte capetele de cerere privind dobânda variabilă, comisionul de administrare, cuantumul cheltuielilor de judecată şi la restituirea sumelor plătite.

În ceea ce priveşte criticile aduse deciziei recurate în ceea ce priveşte comisionul de administrare, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu au făcut obiectul criticilor formulate de către pârâtă prin cererea de apel.

Astfel, din examinarea cererii de apel se constată că pârâta a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul soluţie dată capetelor de cerere privind comisionul de rambursare anticipată şi asupra dobânzii variabile.

Analizând apelului reclamantului, instanţa a reţinut faptul că aspectele privind comisionul de administrare şi restituirea lui nu au fost apelate de către pârâtă, astfel încât soluţia tribunalului sub acest aspect este definitivă.

În absenţa unui examen efectiv al acestor critici din partea instanţei de apel, datorită limitelor investirii sale şi a modului în care o parte din soluţii au intrat în puterea lucrului judecat, instanţa de recurs nu poate verifica omisso medio, controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, deoarece aspectele criticate în recurs, nu au fost invocate prin cererea de apel.

În ceea ce priveşte criticile cu privire la aspectele dobânzii variabile şi dreptul Băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, Înalta Curte le apreciază nefondate.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, care supun atenţiei aspectele referitoare la clauzele privind variabilitatea dobânzii, se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 969 C. civ.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 s-a constatat că pentru a se putea reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1. clauza nu a fost negociată; 2. prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3. dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigenţele bunei-credinţe.

Înalta Curte constată că s-a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate. Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate şi acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistenţa unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părţile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind şi motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situaţie, băncii nu i se impun obligaţii excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligaţii concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credinţă, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de iniţiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuşi ţinută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situaţie, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

În prezenta cauză, instanţele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamant de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care reclamantul, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, putea doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul - instituţie de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Este îndeplinită şi condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Se cuvine subliniat că legea nu instituie două condiţii, cea a bunei credinţe şi a dezechilibrului semnificativ. Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situaţia dovedirii acestuia, lipsa bunei credinţe fiind prezumată; în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este prin definiţie contrar bunei credinţe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesionişti, reducându-se astfel nivelul de protecţie al consumatorilor.

Dezechilibrul semnificativ există prin modul netransparent în care se face variaţia dobânzii.. Prin aceasta se dovedeşte condiţia dezechilibrului semnificativ, în sensul că dreptului pârâtei de a proceda la variaţia dobânzii nu este raportat la un criteriu concret stabilit în contract.

Din această perspectivă, clauzele menţionate reglementează dreptul băncii de a revizui rata dobânzii în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Bancă. Or, aceste criterii nu sunt clare, inteligibile, previzibile şi nu permit nici consumatorului şi nici instanţei să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii. Noţiunile utilizate au caracter echivoc şi general, consumatorul nefiind pe deplin informat cu privire la criteriile care vor determina modificarea ratei dobânzii, banca putând să modifice dobânda în mod discreţionar.

Pentru a fi clar şi inteligibil formulate, clauzele care prevăd criteriul în funcţie de care poate varia dobânda trebuie să se raporteze la indici obiectivi, publici şi verificabili. Astfel, nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

De altfel, chiar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt că, pentru ca o clauză să fie considerată inteligibilă, este necesar ca în contract să se expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte. Or, la momentul încheierii contractului, consumatorii nu au putut anticipa care vor fi consecinţele economice ale acestei clauze în ceea ce priveşte patrimoniul lor.

În varianta în vigoare la data încheierii contractului, lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că sunt considerate abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia. Chiar acest text normativ prevede necesitatea unui motiv specificat în contract. Or, aceasta presupune o detaliere suficientă, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condiţiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât şi pentru instanţa de judecată. Criteriile stipulate, respectiv dobânda de referinţă variabilă şi costul resurselor de creditare, nu sunt clare, verificabile, astfel încât clauzele menţionate sunt abuzive.

Raportat la apărările pârâtei, Înalta Curte a subliniat că posibilitatea consumatorilor de a alege între diferite variante de contracte de credit nu este de natură a înlătura protecţia oferită acestora de Legea nr. 193/2000, care impune profesioniştilor să includă în contracte nenegociate clauze care să nu creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe. Simpla acceptare a unei variante de contract nu înlătură un eventual dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Deopotrivă, deşi legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului nu prevedea o anumită modalitate de calcul a dobânzii contractuale, erau în vigoare prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pe care profesionistul era ţinut să le respecte prin raportare la fiecare clauză dintr-un contract nenegociat, inclusiv în privinţa celor referitoare la modalitatea de variaţie a dobânzii.

Cât priveşte capătul de cerere referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară, Înalta Curte reţine că aceste aspecte vor face obiectul rejudecării apelurilor formulate de recurentul-reclamant A. şi de pârâta E. împotriva sentinţei nr. 1116 din 30 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă sub aspectul restituirii sumelor achitate în temeiul art. 4.3 din contract şi dobânda legală aferentă, astfel încât nu se impun a fi analizate.

În ceea ce priveşte criticile care vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanţa de judecată, Înalta Curte constată că operaţiunea de stabilire de către instanţă a cheltuielilor de judecată presupune stabilirea onorariului inter partes, astfel că, în ceea ce priveşte criticile privind cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului, acordate de instanţă, cele care vizează cuantumul acestora, ţin de netemeinicie şi de aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa în parte decizia deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor formulate de recurentul-reclamant A. şi de pârâta E. împotriva sentinţei nr. 1116 din 30 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă sub aspectul restituirii sumelor achitate în temeiul art. 4.3 din contract şi dobânda legală aferentă, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate şi va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant împoriva deciziei civile nr. 115 din 18 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă E. împotriva deciziei civile nr. 1948 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E.- SUCURSALA TINERETULUI, C., F. S.A. (SUCCESOAREA ÎN DREPTURI A C.) şi F. S.A..

Casează în parte decizia recurată.

Trimite spre rejudecare apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta E. împotriva sentinţei nr. 1116 din 30 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă sub aspectul restituirii sumelor achitate în temeiul art. 4.3 din contract şi dobânda legală aferentă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 115 din 18 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A, C., F. S.A. (SUCCESOAREA ÎN DREPTURI A C.) şi F. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2021.