Nullity of unilateral interest modification and administrative fee clauses in consumer credit contracts under Directive 93/13/CEE

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr. x/2015, astfel cum a fost modificată la termenul din 23 mai 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

I.constatarea, pe cale judiciară, a caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate în Contractul de credit nr. x/13.12.2007 în ce priveşte;

- art. 4.1 privind comisionul de acordare a creditului - de 2,50% din valoarea creditului şi comisionul de administrare lunară a creditului de 0,40% aplicat la valoarea soldului creditului;

- art. 4.3 prin care Banca şi-a rezervat dreptul să modifice unilateral dobânzile, comisioanele şi taxele bancare;

- art. 5.1 privind efectuarea plăţii în moneda CHF;

- art. 9.1 privind dreptul Băncii de a avea acces la disponibilităţile din toate conturile reclamantului;

- art. 9.2 privind reţinerea din toate conturile disponibilităţile în RON sau în valută a contravalorii tuturor debitelor aferente creditului;

II. obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând:

- comisionul de acordare a creditului în valoare de 375 CHF;

- comisionul de administrare lunară a creditului în valoare de 4.317,57 CHF ori cel puţin 709,37 CHF - diferenţa dintre cuantumul iniţial al comisionului şi valoarea modificată unilateral de Bancă pe parcursul derulării contractului;

- diferenţa de dobândă plătită în plus de reclamant ca urmare a majorării de către Bancă în mod unilateral a marjei care intră în compunerea dobânzii creditului în valoare de 2.030,48 CHF;

- diferenţa de curs valutar suportată de reclamant între data încheierii Contractului de credit şi data înregistrării prezentei cereri ca urmare a aprecierii monedei în care a fost obligat să efectueze plata creditului (CHF) faţă de moneda naţională în valoare de 39.785,93 de RON;

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 193/2000, art. 966-970 şi ale Directivei 93/13/CEE/1993.

Prin sentinţa civilă nr. 941/06.016.2018 Tribunalul Constanţa a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate prin art. 4.3 din Contractul de credit de consum nr. x/13.12.2007, stipulând că pe parcursul derulării contractului banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele şi taxele bancare.

A obligat societatea pârâta la restituirea următoarelor sume, în favoarea reclamantului: 2.029,13 CHF - diferenţă de dobândă plătită în baza clauzei abuzive, 709,37 CHF - diferenţă a comisionului de administrare plătit în temeiul aceleiaşi clauze, 4.275 de RON - cheltuieli de judecată (din care 1.300 de RON - onorariul expertului contabil şi 2.975 de RON - onorariul apărătorului ales) şi a respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel părţile - criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia civilă nr. 129 din 13 martie 2019 a admis excepţia tardivităţii şi a respins ca tardiv apelul formulat de apelantul reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 941/06.016.2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu apelanta pârâtă B..

A respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă B., împotriva sentinţei civile nr. 941/06.016.2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu apelantul reclamant A..

Împotriva deciziei civile nr. 129 din 13 martie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamantul A. cât şi pârâta B. S.A. prin SUCURSALA CONSTANŢA.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul reclamantului A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În raport de acest motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile recurentului-reclamant vizează admiterea excepţiei de tardivitate, arătând că sentinţa civilă nr. 941/2018 a Tribunalului Constanţa a fost comunicată la sediul indicat în cererea de chemare în judecată în data de 22.08.2018.

Factorul poştal a procedat la comunicarea acestui act de procedură potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (6) şi (8) raportat la alin. (3) din C. proc. civ., în sensul depunerii în cutia poştală. Rezultă că termenul s-a împlinit într-o zi de sambătă, astfel că termenul s-a prelungit până la prima zi lucrătoare următoare.

Recurentul-reclamant arată că a depus cererea de apel la poştă la 24.09.2018, fiind în termenul legal de formulare a apelului. Recurentul susţine că a solicitat relaţii de la Oficiul poştal din care a rezultat că trimiterea recomandată a fost expediată la 24.09.2018, apreciind că plicul a fost pierdut de către instanţă.

Recurentul citează şi dispoziţiile art. 183 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora înregistrarea ori atestarea făcută de oficiul poştal, chiar în condiţiile în care recurentul nu mai deţine recipisa eliberată cu ocazia depunerii apelului la serviciul poştal.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-pârâte B. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, cu consecinţa schimbării deciziei apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiat inclusiv a petitului cererii de chemare în judecată privind nulitatea absolută a clauzei prevăzute în art. 4.3 din contractul de credit de consum.

Recurenta-pârâtă susţine legalitatea clauzei privind dreptul Băncii de a modifica dobânzile, comisioanele şi taxele bancare. Caracterul negociat al acesteia rezultând din faptul că, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi mod în cuprinsul contractelor de credit încheiate între B.. şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă şi clienţii săi.

Cerinţa dezechilibrului semnificativ nu este îndeplinită între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului, fiind prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza II din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În cazul dobânzii variabile este firesc ca Banca să aibă iniţiativa modificării acesteia, în condiţiile variaţiei indicilor de referinţă, pentru care reclamantul a optat prin cererea de creditare.

Recurenta mai arată că în cazul dobânzii variabile, structura dobânzii poate să varieze în funcţie de un singur indice, potrivit dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Dintr-un alt punct de vedere se arată că dobânda contractuală este o parte semnificativă din preţul contractului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

La data încheierii contractului de credit, reclamantul avea reprezentarea exactă a sumelor plătite cu titlu de dobândă, întrucât i-a fost înmânat un grafic de rambursare, parte din contractul de credit.

Recurenta susţine că nu este permis judecătorului să stabilească un cuantum fix al marjei, în condiţiile în care părţile au statuat că dobânda este variabilă, singura posibilitate fiind aceea de a o înlătura.

Soluţia prin care instanţele au reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică şi nelegală, aceasta fiind stipulată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Solicitarea reclamantului nu poate fi primită, deoarece dobânda este variabilă, nu există criterii legale pentru stabilirea ei, iar dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 193/2000 sunt foarte clare. Legea nr. 193/2000 acordă doar consumatorului prejudiciat posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, intervenţia instanţei pentru modificarea unui contract fiind exclusă.

Recurenta face trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a celei a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a demonstra că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcare acesteia.

Sub un ultim aspect, recurenta critică decizia instanţei de apel sub aspectul referitor la menţinerea soluţiei pronunţată de instanţa de fond faţă de analizarea fondului cauzei privind restituirea diferenţei comisionului de administrare rezultată în urma modificării art. 4.3.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material, respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE atunci când a statuat că valoarea comisionului de administrare e prea mare, creând un dezechilibru semnificativ.

Pe de altă parte apreciază că recurentul reclamant nu a fost pus într-o situaţie mai puţin favorabilă în raport de cea prevăzută în dreptul naţional, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor costurile legate de administrarea unui credit.

Prin această clauză nu s-a impus în sarcina reclamantului o obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională din moment ce art. 15 din Legea nr. 190/1999 nu interzice perceperea unor comisioane pentru servicii prestate de bancă ulterior încheierii contractului.

În raport de aceste motive recurenta apreciază că orice diferenţă rezultată din respectarea clauzelor contractuală nu trebuie restituită.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 21 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 12 martie 2020, Înalta Curte a admis în principiu ambele recursuri.

Prin încheierea din 21 mai 2020, judecata recursurilor a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C - 269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Urmare rezoluţiei din 14 decembrie 2020, instanţa de recurs a fixat termen la 11 martie 2021, când a repus cauza pe rol şi a procedat la judecarea recursului.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantului, ca nefondat, pentru considerentele care vor succede:

Potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. (1) din C. proc. civ., "Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."

Art. 182 din C. proc. civ. prevede că, "(1) Termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură. (2) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile."

Din perspectiva textelor legale precitate, sub aspectul legalităţii căii de atac, instanţa de prim control judiciar a constatat în mod corect că transmiterea apelului s-a făcut prin depunerea acestuia direct la instanţa de fond, la 25 septembrie 2018, cu depăşirea termenului de 30 de zile.

Înalta Curte reţine că recurentul a primit hotărârea la data de 22 august 2018, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosarul Tribunalului Constanţa, iar apelul a fost depus la data de 25 septembrie 2018.

Termenul de apel s-a împlinit la data de 24 septembrie 2018, aceasta fiind ultima zi în care apelul mai putea fi socotit ca fiind declarat cu respectarea termenului imperativ de 30 de zile prevăzut de art. 468 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, nu se susţin argumentele recurentului cu referire la faptul că apelul formulat de reclamant a fost transmis prin poştă, întrucât instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare greşită a normelor de procedură.

Analizând înscrisurile existente la dosarul cauzei, instanţa de apel a constatat în mod corect că nu se poate face dovada din care să rezulte primirea prin poştă, deoarece în arhiva tribunalului nu există un astfel de înscris, toate fiind ataşate şi transmise Curţii de Apel Constanţa odată cu dosarul.

În cauza de faţă, se constată că recurentul nu a invocat intervenită nicio împrejurare, temeinic justificată, care să îl fi pus în imposibilitate obiectivă pentru exercitarea căii de atac în termenul legal, aspectele invocate nefiind de natură să demonstreze că transmiterea apelului s-a realizat prin serviciul poştal.

Cum în speţă actul de procedură a fost înregistrat la instanţă la data de 25 septembrie 2018, calea de atac a fost exercitată după împlinirea termenului procedural prevăzut de lege.

Aşadar, în conformitate cu art. 185 din C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul când legea dispune altfel", iar în conformitate cu art. 186 alin. (1) din C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Având în vedere că legea nu dispune altfel, dar şi faptul că partea nu a dovedit depăşirea termenului ca urmare a vreunei împiedicări în sensul permis de lege, Înalta Curte constată că a operat sancţiunea decăderii, astfel că în mod judicios instanţa de prim control judiciar a respins ca tardiv apelul formulat de reclamant.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtei, ca nefondat, pentru considerentele care vor succede:

Criticile recurentei au vizat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva constatării nulităţii absolute a clauzei inserate la art. 4.3 din contractul de credit de consum nr. x/13.12.2007 şi obligării pârâtei la restituirea către reclamant a diferenţei de dobândă în sumă de 2.020,13 CHF plătită în baza clauzei abuzive şi a diferenţei comisionului de administrare în sumă de 709,37 CHF.

Potrivit art. 4.3 din contractul sus menţionat Banca are dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele aferente, la termenele şi în sumele convenite, în conformitate cu graficul de rambursare.

În ceea ce priveşte criticile aduse soluţiei de constatare ca abuzivă şi nulă absolut a clauzei de la art. 4.3 privind variaţia dobânzii, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, soluţia instanţei de apel fiind corectă, fiind dată cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori al unor clauze ale acestuia.

În mod corect s-a reţinut de către ambele instanţe, că Banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamantul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, actul de împrumut fiind unul preformulat, standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină.

Criticile recurentei potrivit cărora reclamantul avea alegerea creditului de pe piaţa bancară nu este suficientă pentru a înlătura lipsa negocierii, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13 prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei.

Înalta Curte reţine că niciuna dintre prevederile contractuale analizate nu a fost negociată direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că acest contract este standard, preformulat.

Mai mult, atât din Directiva 93/13/CEE cât şi din art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 rezultă în mod expres că, şi în ipoteza în care o parte din clauzele contractuale au fost negociate individual la momentul încheierii contractului, nu este exclusă, de principiu, posibilitatea ca în acel contract să existe clauze abuzive deoarece, în general, părţile negociază cu privire la clauze determinante pentru ele, precum cele referitoare la suma împrumutată ori perioada de creditare.

În aceste contracte de adeziune este prezumată lipsa negocierii prealabile, iar în situaţia în care comerciantul susţine că o anumită clauză a făcut obiectul negocierii la momentul încheierii contractului, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, acestuia îi revine obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct aceste clauze cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

În ceea ce priveşte invocarea regulii de drept privind forţa obligatorie a contractului, consacrată de art. 969 C. civ., se desprinde concluzia că actele juridice trebuie caracterizate prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorii să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei.

Revenind la modul de redactare a clauzei prevăzută la art. 4.3 care dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral dobânzile, comisioanele şi taxele, Înalta Curte constată că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părţile, sau instanţa, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea Băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia, astfel încât să considere schimbările intervenite pe piata financiară că sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei.

În principiu, furnizorul de servicii are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, fără ca prin aceasta să atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze.

Cu toate acestea lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiţionează această operaţiune de existenţa unei motivaţii întemeiate, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se impunea aşadar ca Banca să se conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contractul de credit situaţia clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii, astfel încât, la momentul perfectării acesteia, clauza să fie previzibilă.

Contrar afirmaţiilor recurentei, prin modalitatea de redactare a clauzei privind dobânda, se creează un dezechilibru major semnificativ între părţile contractante în defavoarea consumatorului, care nu cunoaşte criteriul şi modalitatea concretă în care poate avea loc modificarea ratei dobânzii.

În cauza de faţă, înţelegerea părţilor nu conţine menţiuni referitoare la modul de formare şi determinare a dobânzii astfel modificate, ori a taxelor şi comisioanelor.

Stabilirea variaţiei dobânzii curente faţă de indicele de referinţă prevăzut de bancă pentru creditele în franci eleveţieni, indice care se stabileşte în funcţie de constul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, reprezintă o exprimare care nu răspunde cerinţei de la art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, prin existenţa unui motiv întemeiat prevăzut în contract pentru modificarea dobânzii, dar nici a exigenţei de transparenţă şi claritate solicitate de CJUE dar şi de buna credinţă.

O clauză referitoare la dobândă inserată într-un contract de împrumut este în mod categoric asociată obiectului principal a contractului şi aparent examenul caracterului abuziv pare a fi exclus de plano de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă este posibil în speţă, întrucât clauzele criticate nu întrunesc cerinţa impusă de teza finală, şi anume aceea de a fi exprimate într-un limgaj uşor inteligibil.

Înalta Curte constată şi nerespectarea principiului bunei-credinţe din perspectiva poziţiilor de negociere ale părţilor, cu privire la prevederea contractuală care stabileşte dreptul Băncii la revizuirea ratei dobânzii în condiţii insuficient de determinate în contract, revizuire care nu îi este permisă şi consumatorului în aceleaşi condiţii.

În ceea ce priveşte criticile recurentei privind încălcarea jurisprudenţei CJUE în materia clauzelor abuzive, având în vedere că soluţia instanţelor de fond reprezintă o modificare a clauzelor contractului de credit se reţine că este nefondată.

Din motivarea instanţei, rezultă că instanţa naţională a exclus aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii privind consumatorul, fără a modifica conţinutul acesteia.

Această soluţie este de altfel în acord cu jurisprudenţa constată a CJUE, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului (Hotărârea CJUE în cauza C-618/10 Banca Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino).

Prin urmare, această clauză contractuală este abuzivă şi nulă absolut prin prisma principiilor Directivei 93/13 şi a Legii nr. 193/2000, cum în mod just a apreciat instanţa de apel.

În continuare, criticile recurentei se referă la menţinerea soluţiei instanţei de fond în ceea ce priveşte restituirea diferenţei privind comisionul de administrare rezultată în urma modificării art. 4.3, susţinând pârâta că au fost încălcate dispoziţiile de drept material prevăzute de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Astfel cum s-a reţinut anterior, clauzele contestate pot face obiectul analizei din perspectiva legislaţiei de protecţie a consumatorilor, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată, pe de o parte, şi nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiţie pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă şi acestea au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului şi fac parte din obiectul principal al contractului.

Deşi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineşte obiectul contractului, în condiţiile în care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu definesc noţiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noţiuni care trebuie avute în vedere ţinând seama de cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziţii de drept a Uniunii (respectiv Directiva 93/13), care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de a stabili domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să primească o interpretare autonomă şi uniformă.

În acest sens, CJUE a reţinut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului", în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, în cauza Matei, CJUE a statuat că "Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea".

Având în vedere cele indicate mai sus, precum şi statuările CJUE din cauza Kasler şi din cauza Matei, prin care se aduc explicaţii suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noţiunea de "obiect principal al contractului", Înalta Curte apreciază, în contextul prezentei cauze, că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Din perspectiva prezentată clauza referitoare la majorarea comisionului de administrare dincolo de valoarea iniţială este nejustificată, în considerarea clauzei de la art. 4.3, constată nulă.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 129 din 13 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. - SUCURSALA CONSTANŢA împotriva deciziei civile nr. 129 din 13 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2021.