Debt assumption agreement: revival of original debtor's liability upon new debtor's insolvency and contractual interpretation of release clauses

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27.03.2018 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a Ii-a Civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 68.489,77 euro, reprezentând debit principal neachitat, conform convenţiei de cesiune de creanţe, încheiate la 03.09.2014 şi a dobânzii legale penalizatoare, datorate şi calculate de la data scadenţei fiecărei tranşe din suma de 119.857,12 euro şi până la data plăţii efective a debitului principal, indicând că nivelul dobânzii calculate până 01.03.2018 este de 18.743,45 euro; reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să-i plătească şi cheltuielile de judecată avansate.

Prin sentinţa civilă nr. 266/11.03.2019, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 644/A/19.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, a susţinut că decizia atacată este nemotivată şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a evocat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a susţinut că motivarea instanţei de apel este sumară, de natură a-i încălca dreptul la un proces echitabil, atât timp cât doar a reluat considerentele instanţei de fond, neanalizând criticile cu a căror verificare fusese învestită. Concretizând, a arătat că, deşi a invocat aplicarea greşită a art. 1270 alin. (1) C. civ., raportat la clauza cuprinsă în art. 4.4. din convenţia de cesiune de creanţă şi la împrejurarea că tribunalul nu a avut în vedere că este îndeplinită condiţia contractuală a incapacităţii de plată a debitorului cedat S.C. C. S.R.L. (recunoscută de aceasta şi necontestată de intimată) pentru a solicita diferenţa de debit, dar şi că deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva intimatei, creanţă pe care nu a reuşit să o recupereze de la debitorul insolvent, instanţa de apel nu a analizat aceste critici, limitându-se doar la a relua considerentele prezentate de tribunal.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reclamat încălcarea dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ.

Citând clauza cuprinsă în art. 4.4. din convenţia de cesiune de creanţe nr. x, pe care a încheiat-o cu S.C. B.. şi S.C. C. S.R.L., a subliniat că aceasta a fost activată prin intrarea în insolvenţă a S.C. C. S.R.L. la data de 22.08.2017, născându-se, astfel, obligaţia intimatei de a-i plăti datoria rămasă neachitată.

Aşadar, a apreciat că de la 22.08.2017, intimata trebuia să îi achite suma de 68.489,77 euro, în maximum trei tranşe lunare, obligaţie neîndeplinită, astfel că se impune atragerea răspunderii sale contractuale.

Potrivit recurentei, contrar celor reţinute de instanţele anterioare, nu are nicio relevanţă că insolvenţa S.C. C. S.R.L. a intervenit la data de 22.08.2017, iar ultima tranşă ar fi trebuit achitată de către această societate în iunie 2015. De altfel, instanţele de fond nici nu au explicat de ce această împrejurare ar conduce la respingerea cererii de chemare în judecată, hotărârea recurată fiind, şi din această perspectivă, nemotivată.

În acest context, a arătat că art. 4.4. din convenţia de cesiune de creanţă nu face vreo distincţie cu privire la acest aspect, părţile necondiţionând activarea clauzei în dispută de intervenirea insolvenţei în perioada decembrie 2014- iunie 2015, agreată pentru achitarea de către această societate a celor şapte tranşe în cuantum de câte 17.122,45 euro sau până la un anumit moment determinat după epuizarea acestei perioade, astfel cum în mod greşit au interpretat primele instanţe.

În opinia recurentei, prin semnarea convenţiei de cesiune de creanţe nr. x, intimata şi-a asumat riscul incapacităţii de plată a S.C. C. S.R.L., iar singurul impediment în recuperarea sumei ar fi putut fi împlinirea termenului prescripţiei dreptului material la acţiune, care însă nu a intervenit. A mai subliniat recurenta şi că nu se poate reţine eventualul caracter subsidiar al obligaţiei, mecanismul contractual agreat de părţi presupunând ca, odată cu intrarea în insolvenţă a S.C. C. S.R.L., să se nască obligaţia de plată în sarcina intimatei; de asemenea, a apreciat că natura juridică a convenţiei în discuţie este de cesiune de creanţe, cu posibilitatea reactivării în patrimoniul debitorului iniţial a datoriei cedate, în cazul intervenirii unui caz predefinit de părţi (insolvenţa celui care preluase datoria), caz care a şi intervenit, şi nicidecum un alt tip de convenţie, care ar atrage posibilitatea invocării beneficiului de discuţiune.

În opinia recurentei, nu pot fi reţinute nici considerentele instanţei de fond în sensul că s-ar fi înscris la masa credală a S.C. C. S.R.L. cu suma de 314.710,49 RON, atât timp cât cererea de înscriere la masa credală a fost formulată cu scopul de a-şi conserva dreptul, în contextul respectării termenelor prevăzute de legea specială şi al evitării consecinţelor nerespectării acestora.

Mai mult decât atât, a arătat că, în procedura insolvenţei, creanţa sa a fost diminuată din motive de oportunitate la suma de 80.196,31 RON, astfel că nu există posibilitatea să îşi recupereze întreaga creanţă, iar dacă acţiunea ce face obiect al prezentului demers judiciar va fi admisă, va renunţa la valorificarea creanţei în procedura insolvenţei.

A mai susţinut recurenta că nici intimata, nici S.C. C. S.R.L. nu au contestat incapacitatea de plată a celei din urmă; or, aceasta era singura condiţie necesară pentru naşterea obligaţiei de plată în patrimoniul S.C. B. S.R.L.

De asemenea, a arătat că instanţele de fond nu au explicat nici silogismul judiciar care a condus la concluzia că încheierea, la 25.04.2017, a unui acord cu S.C. C. S.R.L., prin care s-a convenit ca suma rămasă de achitat, în cuantum de 68.489,77 euro, să fie plătită în opt tranşe egale, în perioada mai 2018- decembrie 2018, determină respingerea acţiunii, apreciind că acest acord nu face decât dovada faptului că a încercat recuperarea debitului de la S.C. C. S.R.L., anterior intrării acesteia în insolvenţă. Mai mult, a arătat că şi după încheierea acestui acord, S.C. C. S.R.L. nu a achitat datoria restantă în sumă de 68.489,77 euro şi, în condiţiile în care a intrat în insolvenţă, s-a născut obligaţia de plată în sarcina intimatei.

În final, a apreciat că instanţele de fond au ignorat caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei opuse intimatei, subliniind că debitul este cert, întrucât existenţa lui este neîndoielnică, rezultând din convenţia de cesiune de creanţe; lichid, întrucât constă în obligaţia de a plăti o sumă de bani, dar şi exigibil, de vreme ce obligaţia de plată a sumei de 68.489,77 euro trebuia îndeplinită cel târziu la 30.06.2015.

Faţă de neîndeplinirea la termen a obligaţiei contractuale de plată, a susţinut că intimata îi datorează şi dobânzile legale penalizatoare, calculate de la data scadenţei fiecărei tranşe până la plata efectivă a debitului principal.

La 26.02.2020, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea ca nefondate a căii de atac exercitate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu şi-a prezentat punctul de vedere.

În şedinţa de la 11.11.2020, excepţiile invocate au fost respinse şi, întrucât recursul nu a putut fi soluţionat în condiţiile art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ., a fost admis în principiu, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi s-a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării lui pe fond.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Întrucât decizia de faţă nu conţine istoricul parcursului procesual al litigiului, deoarece potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", instanţa supremă consideră util ca, pentru facilitarea deplinei înţelegeri a prezentelor considerente, să noteze că, aşa cum s-a reţinut în etapele anterioare, devolutive, procesul de faţă a fost generat de încheierea, între părţile litigante şi S.C. C. S.R.L., a unei convenţii, intitulate "de cesiune creanţe", înregistrată la intimata-pârâtă sub nr. x/04.09.2014.

Acest contract a fost fundamentat pe premisele existenţei a două datorii, una dintre ele fiind a S.C. C. S.R.L. către intimata-pârâtă, iar cea de-a doua, a intimatei-pârâte către recurenta-reclamantă; cuantumul datoriilor este egal.

Ca efect al convenţiei, S.C. C. S.R.L. a preluat debitul intimatei-pârâte către recurenta-reclamantă, în temeiul art. 1.599 C. civ., urmând să îl achite în şapte tranşe lunare, începând din luna decembrie 2014 (art. 2.1 şi 3.1) şi potrivit clauzei cuprinse în art. 4.4, părţile semnatare ale contractului au convenit ca "în cazul în care S.C. C. S.R.L. ajunge în incapacitate de plată, diferenţa de sumă datorată la acel moment să fie în continuare achitată de către S.C. B. S.R.L., în maximum 3 tranşe lunare".

Susţinând că S.C. C. S.R.L. şi-a îndeplinit obligaţia de plată a primelor trei tranşe (ultima în 31.03.2015) şi că 22.08.2017 împotriva ei s-a deschis procedura insolvenţei, recurenta-reclamantă a demarat prezenta procedură judiciară, îndreptându-şi pretenţiile asupra diferenţei de sumă împotriva intimatei-pârâte, pe temeiul clauzei cuprinse în art. 4.4 din contract.

Prima instanţă a respins demersul reclamantei, apreciind că, atât timp cât deschiderea procedurii insolvenţei împotriva S.C. C. S.R.L. a intervenit după mai mult de 2 ani de la data ultimei plăţi pe care a efectuat-o, o atare conduită are semnificaţia că neplata celorlalte rate s-a datorat altor cauze, iar nu intrării în insolvenţă; în opinia tribunalului, această împrejurare ar releva că cererea reclamantei este neîntemeiată. De asemenea, a mai reţinut că la 25.07.2017 reclamanta şi S.C. C. S.R.L. au încheiat un acord, privind plata datoriei în opt tranşe, în perioada mai- decembrie 2018, dar şi că reclamanta a fost înscrisă la masa credală a societăţii insolvente. Totodată, prima instanţă a mai subliniat că obligaţia intimatei-pârâte are un caracter subsidiar faţă de cea a S.C. C. S.R.L.

Apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe a fost respins, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, fundamentat de titularul său pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori greşita aplicare a normelor de drept material.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Procesul civil finalizat prin hotărârea asupra fondului, cu garanţiile oferite de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, înglobează dreptul părţilor de a fi "ascultate", adică examinate în mod real de către instanţa sesizată.

Motivarea unei decizii este un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părţi - desigur, nici ignorarea lor -, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conţinutul lor să influenţeze soluţia.

În calea ordinară de atac, apelanta (acum recurentă) a invocat încălcarea şi aplicarea greşită, de către prima instanţă, a art. 1.270 alin. (1) C. civ., prin prisma clauzei cuprinse în art. 4.4 din contract şi a stării de insolvenţă, necontestate, a S.C. C. S.R.L.; de asemenea, a susţinut şi caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei sale.

Niciuna dintre aceste critici nu a fost examinată de către instanţa de apel, care s-a rezumat, după cum în mod just a observat şi recurenta, la a relua, integral, considerentele expuse de către tribunal în sentinţă.

O atare conduită echivalează lipsei complete a motivării, întrucât lipseşte nu doar un examen al afirmaţiilor prezentate de părţi în calea ordinară de atac, dar şi o cenzură a hotărârii primei instanţe; lipsesc, practic, propriile considerente ale curţii de apel, al cărei control judiciar asupra sentinţei apare ca fiind făcut doar formal.

Mai mult, raţionamentul prezentat de instanţele anterioare reflectă aplicarea greşită a art. 1.270 alin. (1) C. civ., care consacră forţa obligatorie a contractului şi nesocoteşte în mod grav voinţa reală ce a fundamentat clauza din art. 4.4, prin care părţile semnatare au convenit ca dacă "S.C. C. S.R.L. ajunge în incapacitate de plată, diferenţa de sumă datorată la acel moment să fie în continuare achitată de către S.C. B. S.R.L., în maximum 3 tranşe lunare".

Astfel, interpretarea oferită de instanţele anterioare clauzei în discuţie relevă încălcarea şi a art. 1.266 alin. (1) C. civ., fiind ignorată voinţa comună a părţilor.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că sensul art. 4.4 din contractul denumit de părţi în mod impropriu "de cesiune creanţe" - de vreme ce natura lui juridică este a unui contract de preluare de datorie, potrivit art. 1.599 şi urm. C. civ. - era ca, la data la care S.C. C. S.R.L. ajungea în incapacitate de plată (intrarea ei în insolvenţă având o atare semnificaţie), obligaţia debitorului iniţial să renască, în limita diferenţei de sumă rămase neachitată.

Potrivit art. 1.600 C. civ., "Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel şi sub rezerva art. 1.601, este liberat".

Iar în conformitate cu art. 1.601 C. civ., "Debitorul iniţial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedeşte că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimţit la preluare, fără a cunoaşte această împrejurare".

Aşa fiind, distinct de textul art. 1.601 C. civ., sintagma "dacă nu s-a stipulat altfel" din cuprinsul art. 1.600 C. civ. presupune că părţile au libertatea de a alege şi alte situaţii - în afara celei în care noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria - în care liberarea fostului debitor să nu opereze.

În aceste condiţii, ele au agreat ca liberarea S.C. B. S.R.L. să nu opereze nici dacă noul debitor ar fi urmat să ajungă în incapacitate de plată.

Mai mult, deşi potrivit art. 1.600 C. civ., citat mai sus, liberarea debitorului iniţial operează, de principiu, prin chiar încheierea contractului de preluare a datoriei, părţile au condiţionat producerea acestui efect nu numai de preluarea de către S.C. C. S.R.L. a datoriei, ci şi de achitarea acesteia, aşa cum rezultă din clauza cuprinsă în art. 2.3 - condiţie neîndeplinită în speţă.

Decizia recurată, după ce prezintă succesiunea actelor încheiate între părţi şi a demersurilor întreprinse de către autorul cererii, ajunge la concluzia caracterului nefondat al acţiunii judiciare, fără a expune niciun argument care să o justifice.

Din această cauză, concluzia este nelegală, fiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., ceea ce justifică, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel care, ţinând cont de considerentele obligatorii prezentate în cele ce preced, va trebui să reevalueze relevanţa, în contextul clauzei contractuale care li se opune părţilor semnatare cu puterea legii, a unei eventuale alte cauze (în afara stării de insolvenţă) care ar fi determinat neplata celorlalte rate de către S.C. C. S.R.L., a acordului încheiat la 25.07.2017 (anterior deschiderii procedurii de insolvenţă) între recurentă şi S.C. C. S.R.L., privind plata datoriei în opt tranşe, precum şi a înscrierii recurentei-reclamante în tabelul obligaţiilor societăţii insolvente.

Din această perspectivă, reţinând că sistarea plăţii nu a fost determinată de incapacitatea de plată a S.C. C. S.R.L., instanţele anterioare au ajuns la concluzia caracterului nefondat al cererii, fără să expună o justificare a acesteia, însă Înalta Curte constată că demersul reclamantei nu a fost iniţiat la data împlinirii scadenţei primei rate neplătite, ci doar după ce noul debitor a intrat în insolvenţă, iar instanţele de fond nu au explicat motivul pentru care, deşi S.C. C. S.R.L. a ajuns în incapacitate de plată, clauza din art. 4.4 nu ar fi incidentă. Se mai cuvine subliniat că niciun alt motiv, în afara incapacităţii de plată, care ar fi cauzat neplata ratelor, de către S.C. C. S.R.L., nu constituia o cauză de renaştere a obligaţiei de plată a intimatei-pârâte.

Pe de altă parte, ultimele două împrejurări reţinute ca fundamentând soluţia de respingere a acţiunii de faţă par a exprima conduita diligentă a recurentei care, anterior intrării în insolvenţă a S.C. C. S.R.L., a încercat să obţină plata sumelor care îi erau datorate, agreând o nouă eşalonare, iar ulterior deschiderii procedurii colective, să îşi conserve dreptul de creanţă, respectând termenele fixate de judecătorul-sindic în cadrul celor prevăzute de Legea nr. 85/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 644/A/19.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2021.