Unjust enrichment claim barred by contractual just cause in preliminary sales agreement despite error on subsidiary nature of action

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 la 30 august 2017 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. şi a solicitat ca instanţa să emită o ordonanţă de plată pentru suma de 48360 euro, reprezentând chiria pentru autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x, pentru perioada 12 decembrie 2012 - 12 ianuarie 2015. În temeiul art. 1.018 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare aferente fiecărei chirii lunare, de la data scadenţei până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La 3 octombrie 2017 reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată în acţiune de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1.345 C. civ. şi a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000 de euro, despăgubiri pentru prejudiciul produs prin devalorizarea autoturismului cu marca şi datele de identificare indicate în cererea iniţială, prejudiciu produs ca urmare a utilizării autoturismului în perioada 13 iunie 2012 - 21 octombrie 2015.

Prin sentinţa nr. 200/LP din 16 octombrie 2018, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A admis în parte cererea de chemare în judecată modificată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 33.867 euro (în echivalent în RON la cursul de schimb afişat de B.N.R. în ziua plăţii), reprezentând prejudiciul produs prin devalorizarea autoturismului marca x, cu nr. de identificare x, ca urmare a utilizării acestuia de către pârâtă în perioada 13 iunie 2012 - 21 octombrie 2015, precum şi a sumei de 8.449,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins celelalte pretenţii ale reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe, B. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 356/C/2019-A din 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe, a menţinut dispoziţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a obligat-o pe intimată la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, reprezentând onorariu avocaţial în apel.

Împotriva deciziei din apel, S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar provizoriu C., Cabinete de Practicieni în Insolvenţă a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată instanţei de apel.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deşi a admis apelul, pronunţând o soluţie de respingere ca nefondată a cererii de chemare în judecată, instanţa de apel nu a intrat în analiza fondului, limitându-se la a cerceta doar condiţiile de admisibilitate a cererii de chemare în judecată întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Potrivit recurentei, nerespectarea de către instanţă a regulilor de procedură a condus la existenţa unei contradicţii între considerentele hotărârii atacate şi dispozitivul acesteia, în sensul că motivarea hotărârii serveşte unei soluţii diferite decât cea din dispozitiv, care este nemotivată.

În acest sens, recurenta a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut la pagina 11 alin. (5) din decizie că, "existând încheiat între cele două părţi un contract de locaţiune (contractul de închiriere nr. x/12.12.2012 -fila x/11 dosar fond), intimata reclamantă avea la dispoziţie împotriva pârâtei o acţiune în răspundere civilă contractuală, iar în situaţia în care acest act nu ar fi fost valabil încheiat, o acţiune în răspundere civilă delictuală, motiv pentru care, în speţa de faţă nu este îndeplinită condiţia caracterului subsidiar (art. 1348 C. civ.) al acţiunii în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză,care este astfel inadmisibilă", dispozitivul conţine o soluţie contrară, respectiv "respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B.."

Or, în condiţiile în care în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente privind condiţiile de admisibilitate a actio de în rem verso, precum şi argumente în sensul inadmisibilităţii acesteia, iar instanţa s-a oprit în dispozitiv la soluţia de respingere a cererii ca nefondată, rezultă o evidentă contradicţie între motivarea hotărârii recurate şi dispozitivul acesteia, deoarece motivarea conduce la o anumită soluţie, iar dispozitivul cuprinde soluţia contrară. Astfel, soluţia la care s-a oprit instanţa de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, apare ca fiind nemotivată.

A subliniat recurenta că pronunţarea unei soluţii de respingere a cererii ca nefondată, în condiţiile în care întreaga motivare se referă la inadmisibilitate, nu face decât să-i îngrădească dreptul la justiţie, de vreme ce autoritatea de lucru judecat intervine doar în cazul respingerii acţiunii ca neîntemeiată/nefondată, nu şi în cazul respingerii acesteia ca inadmisibilă, acţiunea iniţial respinsă ca inadmisibilă putând fi reiterată după ce toate condiţiile pentru promovarea acesteia vor fi îndeplinite.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345, art. 1346 şi art. 1348 C. civ.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea unei actio de în rem verso, reţinând, în esenţă, că "nefiind îndeplinite cele două condiţii de admisibilitate (caracterul subsidiar şi condiţia ca îmbogăţirea şi însărăcirea să fie lipsite de o cauză justă), curtea nu va mai proceda la analizarea celorlalte patru, în condiţiile în care toate cele şase condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru admiterea unei actio de în rem verso."

Potrivit recurentei, instanţa de apel a nesocotit puterea de lucru judecat atât a considerentelor, cât şi a dispozitivului deciziei civile nr. 462/A/2017 din 29 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, prin care Curtea de Apel Oradea a dispus rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x de Biroul Notarului Public D. privind autoturismul marca x, de culoare neagră, model x, cu nr. de identificare x şi a obligat-o pe S.C. A. S.R.L. la restituirea către B. a echivalentului în RON a sumei de 68.000 euro, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data pronunţării până la data plăţii efective.

Totodată, nu a avut în vedere că folosinţa autovehiculului s-a exercitat în temeiul unui contract de închiriere sau de comodat, cu toate că în cadrul acţiunii s-a stabilit caracterul fictiv al contractului de închiriere nr. x, respectiv că acesta nu reflectă realitatea juridică dintre părţi, esenţială fiind promisiunea de vânzare-cumpărare intervenită între acestea.

Or, raportat la dispozitivul deciziei mai sus menţionate, susţine recurenta, rezultă fără putinţă de tăgadă că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 1.348 C. civ., în speţă fiind îndeplinită condiţia caracterului subsidiar al acţiunii în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză.

În opinia recurentei, prezenta acţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 1.345 C. civ., era singura cale de a obţine realizarea dreptului de creanţă împotriva intimatei, rezultat din devalorizarea autoturismului, astfel că în mod eronat a apreciat instanţa de apel că avea la dispoziţie o acţiune în răspundere civilă contractuală sau o acţiune în răspunedere delictuală, în condiţiile în care îmbogăţirea fără justă cauză prevăzută de dispoziţiile art. 1.345 şi următoarele din C. civ. în ceea ce o priveşte pe intimata pârâtă B. s-a produs prin obligarea S.C. A. S.R.L., prin decizia civilă nr. 462/A/2017, la plata integrală a preţului de 68.000 euro al autoturismului în discuţie, aspect avut iniţial în vedere de instanţa de fond în cadrul dosarului nr. x/2015

În acest context, a arătat şi că, la pagina 10 penultimul alineat din hotărârea atacată, instanţa a reţinut că, "raportat la temeiul acţiunii, îmbogăţirea fără justă cauză, în mod corect a apreciat prima instanţă că dreptul intimatei reclamante la acţiune s-a născut odată cu desfiinţarea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/09.06.2012, respectiv la data de 29 iunie 2017, data pronunţării deciziei civile nr. 462/A/2017, în dosar nr. x/2015 de către Curtea de Apel Oradea, întrucât până la acest moment subzista obligaţia intimatei reclamante de a transfera pârâtei dreptul de proprietate asupra autoturismului marca x Panamera, în condiţiile asumate de către părţi"'.

Or, arată recurenta, în condiţiile în care instanţa a reţinut că 29 iunie 2017 este momentul la care s-a născut dreptul la acţiune al S.C. A. S.R.L., ar fi trebuit să constate că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1.345 C. civ., întrucât prescripţia nu poate să curgă de la o altă dată decât cea la care s-a născut dreptul la acţiune, fiind logic imposibil ca o acţiune să fie neprescrisă şi inadmisibilă.

A subliniat autoarea căii de atac că doctrina şi jurisprudenţa în materie au stabilit că acţiunea prin care părţile sunt repuse în situaţia anterioară în situaţia desfiinţării unui contract (anulare sau rezoluţiune) este cea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, justa cauză fiind chiar contractul desfiinţat.

La 4 iunie 2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a dispus efectuarea şi s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care a fost analizat în completul de filtru şi care a fost comunicat părţilor.

Niciuna dintre părţi nu a depus punct de vedere la raport.

Prin raport s-a arătat că recursul este admisibil şi că îndeplineşte condiţiile de formă extrinseci şi intrinseci prevăzute de lege.

La termenul din 20 ianuarie 2021, completul de filtru, constatând că recursul nu poate fi soluţionat în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a admis în principiu calea extraordinară de atac şi a stabilit, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., termen pentru soluţionarea acestuia cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Instanţa supremă apreciază că din analiza dispoziţiilor art. 1.345 - 1.348 C. civ., care reprezintă sediul materiei pentru instituţia îmbogăţirii fără justă cauză reies cele două tipuri de condiţii (recunoscute de altfel şi în doctrina şi jurisprudenţa bazate pe C. civ. de la 1864) care trebuie îndeplinite pentru exercitarea cu succes a actio de in rem verso.

Acestea sunt grupate în două categorii: condiţii materiale - existenţa unei îmbogăţiri a patrimoniului unei persoane, corelativ cu existenţa unei sărăciri a patrimoniului altei persoane, ambele având originea în aceeaşi cauză; condiţii juridice - îmbogăţirea să se fi realizat fără o cauză justă, îmbogăţitul să fi fost de bună-credinţă, iar sărăcitul să nu aibă la îndemână alt remediu juridic de acoperire a prejudiciului.

Aceste condiţii sunt îndeobşte apreciate ca fiind de admisibilitate, dar ele pot fi considerate în egală măsură ca ţinând de temeinicia acestui tip de acţiune judiciară, în condiţiile în care nicio dispoziţie legală nu defineşte care dintre aceste categorii de condiţii este de natură procedurală şi are aptitudinea de a fi invocată ca un adevărat fine de neprimire a acţiunii, iar ca argument de text poate fi invocată şi prevederea din art. 1.348 C. civ., care dispune că, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat, cererea de restituire nu poate fi admisă (s:n.), nu primită (această din urmă formulare conducând îndeobşte la ideea de inadmisibilitate).

Din acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază că este lipsită de temei susţinerea recurentei despre faptul că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, în condiţiile în care pe de o parte a luat în analiză două dintre condiţiile de admisibilitate - caracterul subsidiar şi lipsa cauzei juste, iar pe de altă parte aceste condiţii pot fi apreciate ca fiind în strânsă legătură cu temeinicia, cu fondul cererii de chemare în judecată, cerere care a fost aşadar apreciată în mod just ca nefondată, cu limitările şi observaţiile care se vor arăta în cadrul analizei celui de-al doilea motiv de recurs.

Pe cale de consecinţă, instanţa supremă apreciază ca lipsită de fundament critica recurentei referitoare la motivarea contradictorie a instanţei de apel, dat fiind că instanţa de prim control judiciar a reţinut două argumente numite impropriu de admisibilitate, întrucât vizau în esenţă chiar temeinicia cererii şi care o autorizau să pronunţe o soluţie pe fondul acestei cereri.

Apreciază ca lipsită de fundament şi critica referitoare la lipsa motivării pe fondul soluţiei pronunţate, pentru aceleaşi considerente expuse în precedent, câtă vreme analiza a două din cele şase condiţii impuse de textele art. 1.345 - 1.348 C. civ. valorează motivare semnificativă şi suficientă, în acord cu rigorile impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce aceste şase condiţii sunt prevăzute a fi îndeplinite cumulativ, iar două dintre acestea au fost apreciate ca neîntrunite, lipsa oricăreia dintre ele făcând ineficient demersul judiciar care a îmbrăcat forma lui actio de in rem verso.

În concluzie, în cauză nu poate fi reţinută incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte apreciază că recurenta a criticat încălcarea dispoziţiilor legale de drept material din două puncte de vedere:

Prima critică subsumată acestui al doilea motiv de recurs vizează modul în care instanţa de apel a statuat asupra condiţiei referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii deduse judecăţii.

În acest scop, reţine instanţa supremă, recurenta invocă pe de o parte încălcarea dispoziţiilor art. 1.345, ale. art. 1.346 şi ale art. 1.348 C. civ., iar pe de altă parte invocă încălcarea puterii de lucru judecat a considerentelor şi a dispozitivului deciziei civile. nr. 462/A/2017 din 29 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015, această din urmă susţinere trebuind raportată în cauză la dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A doua critică subsumată celui de-al doilea motiv de recurs vizează statuarea instanţei de apel cu privire la cerinţa cauzei juste.

Prima critică apare ca întemeiată, dar, pentru considerentele ce se vor arăta, ea nu poate fundamenta o soluţie de admitere a recursului.

La stabilirea caracterului subsidiar al actio de in rem verso deduse judecăţii de faţă instanţa de apel, care a schimbat soluţia pronunţată de prima instanţă sub acest aspect, avea obligaţia de a proceda pornind exclusiv de la limitele învestirii, astfel cum impun dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În acest scop, instanţa de apel era obligată a constata că prin cererea modificatoare a acţiunii, formulată la 3 octombrie 2017, reclamanta a solicitat despăgubiri decurgând din devalorizarea autoturismului ce a format obiectul unei promisiuni de vânzare-cumpărare, a cărei rezoluţiune judiciară a fost pronunţată la 20 iunie 2017, cererea de despăgubire fiind întemeiată pe faptul posesiei autoturismului de către pârâtă în intervalul 13 iunie 2012 - 21 octombrie 2015. .

Nicăieri în cuprinsul cererii modificatoare nu s-au invocat ca temei al acţiunii contractul de închiriere nr. x din 12 decembrie 2012 şi actul adiţional la acesta, aceste acte juridice fiind invocate ca temei al cererii iniţiale de emitere a ordonanţei de plată, cerere modificată, însă, aşa cum s-a arătat, la 3 octombrie 2017.

În acest context, argumentele reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora reclamanta ar fi avut la îndemână o acţiune ex contractu, dacă contractul de închiriere ar fi fost valabil încheiat ori o acţiune în răspundere civilă delictuală, dacă acelaşi contract nu ar fi îndeplinit condiţiile de validitate sunt eronate, întrucât pretenţiile deduse judecăţii, constând nu în lipsa de folosinţă, ci în despăgubiri din devalorizarea bunului, nu au ca fundament raporturile juridice stabilite între părţi pe baza închirierii.

Din această perspectivă, instanţa de apel a decis în mod eronat asupra existenţei caracterului subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză de faţă, dar nu pentru că a nesocotit puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 462/A/2017 din 29 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015, ci pentru că, atunci când a statuat în acest fel, a făcut-o cu încălcarea limitelor învestirii, aplicând dispoziţiile art. 1.348 C. civ. cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, aşa cum se va arăta pe larg în considerentele ce succed, nici nu poate fi reţinută în cauză o putere de lucru judecat referitoare la caracterul fictiv al contractului de închiriere, putere de lucru judecat care să fie ataşată deciziei civile nr. 462/A/2017.

În această ordine de idei, nu poate fi primită susţinerea referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat şi a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme premisa de la care porneşte reclamanta în acţiunea sa nu o reprezintă contractul de închiriere.

Urmând această linie argumentativă, Înalta Curte reaminteşte faptul că instanţa de apel a reţinut că recurenta-reclamantă avea la îndemână fie o acţiune izvorâtă din contractul de închiriere, dacă acesta ar fi fost considerat valid, fie o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, dacă acesta nu ar fi fost considerat valabil încheiat.

Instanţa de apel nu are niciun argument legat de premisa răspunderii pe care recurenta-reclamantă o expune în cererea modificatoare, anume rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare; în aceste condiţii, instanţa supremă constată justeţea argumentelor prezentate de autoarea căii de atac sub aspectul lipsei caracterului subsidiar al cererii deduse judecăţii, reţinând că singurul remediu judiciar pe care aceasta îl avea la îndemână în cauză era acţiunea de faţă, al cărei scop era acoperirea prejudiciului suferit prin preluarea unui bun devalorizat moral, ca urmare a rezoluţiunii promisiunii de vânzare cumpărare şi a obligării sale de a restitui integral preţului încasat.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1.348 C. civ., încălcând dispoziţiile art. 22 alin. (96) C. proc. civ.

Cu toate acestea, deşi această critică se vădeşte întemeiată, Înalta Curte apreciază că aceasta nu are aptitudinea de a conduce la admiterea recursului, întrucât această soluţie s-ar putea pronunţa numai în situaţia în care dispoziţia adoptată de instanţa de apel pe fondul cererii de chemare în judecată ar trebui să fie contrară celei de faţă.

În cauză, însă, soluţia de respingere a acţiunii ca nefondată este legală, pentru argumentele ce se vor arăta în cadrul analizei ultimei critici subsumate celui de-al doilea motiv de recurs.

A doua critică dezvoltată în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs este nefondată, instanţa supremă apreciind, în acord cu instanţa de prim control judiciar, că în cauză îmbogăţirea a fost întemeiată pe o justă cauză.

Urmând abordarea expusă în precedent referitoare la limitele învestirii şi plecând chiar de la argumentele expuse de către recurentă în cadrul acestei critici, la examinarea condiţiei referitoare la justa cauză instanţa de apel trebuia să plece cu precădere de la promisiunea de vânzare-cumpărare, care în antepenultimul paragraf conferă cumpărătorului-promitent dreptul de a intra în stăpânirea de drept a autoturismului ce formează obiect al promisiunii de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar în stăpânirea de fapt a acestuia în termen de 5 zile de la data încheierii promisiunii .

În contextul dat, trebuie conchis în sensul că în perioada pentru care se pretind în cauză despăgubiri intimata a folosit bunul cu justă cauză, în temeiul clauzei contractuale din promisiunea de vânzare-cumpărare care o autoriza să îl stăpânească în fapt şi care nu prevedea nicio obligaţie de despăgubire pentru devalorizarea bunului.

Este apreciat ca pertinent şi argumentul întemeiat de instanţa de apel pe justa cauză derivând din contractul de închiriere şi din actul adiţional la acesta, în condiţiile în care, contrar celor susţinute de către recurentă, din examinarea deciziei civile nr. 462/A/2017 din 29 iunie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă nu reiese că s-ar fi statuat, nici expres şi nici măcar pe cale incidentală, asupra caracterului fictiv al contractului de închiriere, după cum nu reiese nici că instanţa de apel ar fi confirmat considerentele primei instanţe în sensul pretins de către recurentă.

Dimpotrivă, din cuprinsul hotărârii de fond - sentinţa civilă nr. 200/C/2016 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă - reiese fără putinţă de tăgadă că judecătorul fondului, fără a face vreo apreciere proprie, a consemnat că acest contract de închiriere a fost apreciat ca fictiv de către intimata-pârâtă şi valabil de către recurenta din cauza de faţă, iar consemnarea pură şi simplă a poziţiei părţilor nu poate fi subsumată conceptului de lucru judecat.

Sintetizând, Înalta Curte apreciază că stabilirea cerinţei privitoare la justa cauză a îmbogăţirii a fost realizată de către curtea de apel cu respectarea dispoziţiilor art. 1.346 lit. a) C. civ. şi, cum pentru admiterea unei actio de in rem verso este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor cerinţelor prescrise de lege, iar în cauză una dintre ele s-a dovedit a nu fi îndeplinită, soluţia pronunţată de instanţa de apel este la adăpost de critică şi urmează a fi menţinută.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, apreciind că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

Va respinge, totodată, şi cererea formulată de intimată prin întâmpinare privind acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli în condiţiile art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar provizoriu C., împotriva deciziei nr. 356/C/2019-A/06.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2021.