Civil statute of limitations not interrupted by invalid civil party constitution in closed criminal case; inapplicability of extended prescription under Civil Code art. 1394

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 27.01.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. şi intervenientul forţat C., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.450 RON, reprezentând despăgubiri materiale şi prestaţie periodică lunară în sumă de 3.735 RON, rezultate în urma accidentului rutier produs la data de 02.10.2013 pe DN 65, în afara localităţii Robăneşti, jud. Dolj, cu recalcularea anuală a prestaţiei periodice în raport de inflaţie şi creşterea salariului minim pe economie; la plata sumei de 1.500.000 Euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 233 din 1 februarie 2019 instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A. ca fiind prescrisă. Acesta a fost obligat totodată la plata către intervenientul forţat C. la plata sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamantul A., iar intervenientul forţat C. a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1837 din 7 noiembrie 2019 instanţa a admis apelul formulat de apelantul reclamant A., a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond. A fost respins ca rămas fără obiect apelul incident formulat de apelantul C. împotriva sentinţei civile nr. 233 din 01.02.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii B. S.A. şi A..

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a formulat recurs pârâta B. S.A. solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 20 din C. proc. pen. şi a art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ.

În opinia recurentei, instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 20 C. proc. pen., deoarece declaraţia de constituire de parte civilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii, în absenţa elementelor obligatorii declaraţia informă neputând produce consecinţe juridice. Prin declaraţia de persoană vătămată din data de 7 iulie 2014, reclamantul nu a menţionat nici întinderea pretenţiilor şi nici motivele şi probele pe care se întemeiază cererea sa de constituite de parte civilă.

De asemenea, se arată că instanţa de apel în mod greşit a citat dispoziţiile art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ., întrucât acestea prevăd posibilitatea constituirii ca parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti şi nu "până la sfârşitul cercetării judecătoreşti", astfel cum reţine instanţa de apel.

Prin urmare, nu se poate susţine, astfel cum greşit o face instanţa de apel, că simpla declaraţie a părţii este suficientă potrivit art. 20 din C. proc. pen. pentru a se aprecia că în cauza există o constituire valabilă ca parte civilă, şi nici că intimatul se putea constitui parte civilă până la sfârşitul cercetării judecătoreşti, întrucât în cauză s-a dispus clasarea, iar constituirea ca parte civilă se poate face până la începutul cercetării judecătoreşti (conform art. 20 din C. proc. pen. şi art. 2537 pct. 3 din C. civ.) şi nu până la sfârşitul acesteia, cercetarea judecătorească fiind de altfel o fază a procesului penal.

Totodată, consideră rercurenta că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că neprecizarea cuantumului daunelor nu ar lipsi de efecte declaraţia de constituire ca parte civilă şi că art. 237 alin. (1) pct. 3 ar reglementa posibilitatea constituirii ca parte civilă până la sfârşitul cercetării judecătoreşti.

Sub un alt aspect, susţine că decizia recurată este rezultatul aplicării şi interpretării greşite a art. 1394 din C. civ., întrucât instanţa de apel a apreciat în mod greşit ca termenul de prescripţie s-ar proroga conform acestor dispoziţii legale şi că în cauză ar fi aplicabil un termen de prescripţie de 5 ani.

Astfel, art. 1394 din C. civ. face referire la un "fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă" aspect care demonstrează necesitatea unei hotărâri prin care să se constate că în cauză a fost săvârşită o infracţiune supusă de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă.

Totodată, potrivit art. 28 din C. proc. pen., doar hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Prin urmare, în absenţa unei hotărâri penale prin care să se constate că a fost săvârşită o faptă penală, suntem în prezenţa unei simple pretenţii de natură civilă a reclamantului, fiind aplicabil termenul de prescripţie prevăzut de C. civ.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 483-490 din C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, art. 20 şi art. 28 din C. proc. pen. şi art. 1394 din C. civ.

Intimatul intervenient C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia tardivităţii recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 11 noiembrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2021 au fost respinse excepţiile netimbrării şi tardivităţii cererii de recurs şi, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 10 martie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

Aşa cum au reţinut instanţele de fond, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretenţii constând în despăgubiri materiale şi morale solicitate pentru repararea prejudiciilor rezultate în urma accidentului rutier produs la data de 2 octombrie 2013.

Prin Ordonanţa de clasare din 27 iunie 2017 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2013, s-a dispus clasarea cauzei faţă de suspectul C., intervenientul forţat din cauza de faţă, constatându-se că în cauză, culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier aparţine persoanei vătămate A. (reclamantul din prezenta cerere), intervenientul C. săvarşind fapta fără vinovaţia prevazută de legea penală. Reclamantul nu a probat că a contestat această ordonanţă penală.

Instanţa de apel a mai reţinut şi că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv declaraţia de persoană vătămată/parte civilă, A., reclamantul din prezenta cerere, s-a constituit parte civilă în procesul penal.

O primă critică formulată de recurentă vizează încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ., raportat la dispoziţiile art. 20 din C. proc. pen., critică ce poate fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de punctul 8 al art. 488 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ. avute în vedere de instanţa de apel, prescripţia se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti, în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.

Cu privire la declaraţia dată de intimatul reclamant din prezenta cauză în faţa organelor de anchetă la data de 2 iulie 2014, instanţa de apel a reţinut că în cuprinsul acesteia, reclamantul a indicat în mod expres faptul că se constituie parte civilă, fără a indica cuantumul pretenţiilor.

Având în vedere data producerii accidentului, respectiv 2 octombrie 2013, instanţa de apel a apreciat că declaraţia reclamantului din data de 2 iulie 2014 a întrerupt cursul prescripţiei extinctive, ignorând dispoziţiile alin. (4) al art. 20 din C. proc. pen., potrivit cărora în cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, persoana vătămată nu se mai poate constitui parte civilă în cadrul procesului penal. Aşadar nu se poate aprecia că neprecizarea cuantumului daunelor solicitate nu lipseşte de efecte juridice declaraţia de constituire ca parte civilă, câtă vreme potrivit dispoziţiilor legale evocate, art. 20 alin. (1), (2) şi 4 din C. proc. pen., în lipsa indicării cuanumului daunelor solicitate, declaraţia persoanei vătămate nu îndeplineşte condiţiile legale obligatorii pentru a putea fi considerată constituire de parte civilă.

Fondată este şi critica privind greşita interpretare a dispoziţiilor art. art. 2537 alin. (1) pct. 3 din C. civ. sub aspectul momentului până la care se poate face constituirea ca parte civilă, instanţa de apel apreciind că "precizarea cuantumului daunelor se poate face până la sfârşitul cercetării judecătoreşti", în condiţiile în care atât textul deja evocat din C. civ. cât şi art. 20 din C. proc. pen. impun constituirea ca parte civilă, cu îndeplinirea tuturor elementelor obligatorii, pe parcursulu urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la "începerea cercetării judecătoreşti" şi nu până la "sfârşitul cercetării judecătoreşti".

Cum în speţă soluţia dată de Parchetul de pe lângă Judecatoria Craiova a fost de clasare, precizarea unui cuantum al pretenţiilor reclamantului din prezenta cauză, chiar şi provizoriu, ar fi trebuit făcută pe parcursul urmăririi penale, mai înainte de momentul pronunţării soluţiei de clasare, pentru ca declaraţi acestuia să poată fi considerată constituire de parte civilă cu consecinţa întreruperii termenului de prescripţie.

Nu poate fi reţinută în speţă nici incidenţa dispoziţiilor art. 1394 din C. civ.. Astfel, potrivit acestor dispoziţii legale, în cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

Având în vedere însă că termenul de prescripţie al răspunderii penale se aplică doar unei infracţiuni, neexistând un alt fapt penal care să fie supus unui termen de prescripţie a răspunderii penale, este evident că textul art. 1394 din C. civ. are în vedere situaţia săvârşirii unei fapte penale în sensul de infracţiune, în caz contrar, nefiind vorba de o despăgubire ce derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă. Desigur că în cazul în care fapta ilicită nu este o faptă prevăzută de legea penală, aceasta nu exclude posibilitatea părţii vătămate de a solicita angajarea răspunderii civile delictuale a făptuitorului şi repararea prejudiciului produs, în faţa instanţei civile, situaţie în care devin însă incidente normele generale privind prescripţia prevăzute de art. 2528 din C. civ.

Pe de altă parte, în cauză s-a făcut dovada că prin Ordonanţa din 27 iunie 2017 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2013, s-a dispus clasarea cauzei faţă de suspectul C., intimatul intervenient forţat, constatând-se că fapta săvârşită de acesta nu întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost făcute cercetări, deoarece "culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier aparţine persoanei vătămate A.."

Raţiunea textului art. 1394 din C. civ., reglementat în Secţiunea a 6-a a C. civ., referitoare la "Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale", este aceea de a da posibilitatea victimei unei infracţiuni de a solicita atât tragerea la răspundere penală cât şi la răspundere civilă a persoanei vinovate pentru prejudiciile pe care le-a suferit, pe întreaga durată a termenului de prescripţie prevăzut de legea penală pentru fapta penală cauzatoare a prejudiciilor, termen care de regulă este cel puţin egal sau mai mare decât termenul general de prescripţie. Cum în speţă însă s-a făcut dovada că nu poate fi reţinută în sarcina intervenientului forţat C. săvârşirea vreunei fapte penale, este evident că nu se mai poate pune problema incidenţei vreunui termen de prescripţie reglementat de legea penală.

Consideră instanţa de apel că prorogarea termenului de prescripţie reglementată de art. 1394 din C. civ. operează prin simpla raportare la "fapta ilicită, pe care se întemeiază cererea de despăgubiri, astfel cum aceasta este pretinsă în cererea de chemare în judecată" însă, faţă de existenţa soluţiei de clasare, intimatul reclamant nu mai poate să "pretindă" existenţa unei fapte penale, astfel încât în cauză este incident termenul general de prescripţie.

De asemenea, susţine intimatului reclamant prin întâmpinare că termenul de prescripţie ar începe să curgă abia de la data comunicării ordonanţei de clasare, deoarece doar de la această dată ar fi cunoscut cauzele producerii accidentului, după ce s-au efectuat cercetări în dosarul de urmărire penală. În raport cu soluţia pronunţată prin ordonanţa procurorului precum şi cu considerentele care au stat la baza acesteia însă, o asemenea susţinere nu poate fi primită.

Astfel, aşa cum s-a arătat deja, în urma cercetărilor efectuate în dosarul de urmărire penală, s-a constatat că aparţine chiar persoanei vătămate A., intimatul reclamant din prezenta cauză, culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier, astfel încât data comunicării acestei soluţii nu poate fi considerată ca fiind data la care acesta a cunoscut persoana care răspunde pentru prejudiciul produs.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte, admiţând recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1837A din 7 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe. În rejudecare, instanţa de apel urmează să aibă în vedere dispoziţiile art. 501 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1837A din 7 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2021.