Abusive nature of risk fee clauses in foreign-currency credit contracts and exclusions from judicial review under EU consumer directives

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 ianuarie 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A., C. S.A., Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor 5 lit. a), 4 lit. a) şi b) şi 3 lit. b) din convenţia de credit nr. x/31.01.2008 încheiată cu pârâta B. S.A., să dispună restituirea comisionului de risc în sumă de 49.274,12 CHF, stabilizarea cursului de schimb CHF leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea contractului (2,341 RON pentru 1 CHF) şi denominarea în moneda naţională a plăţilor. De asemenea, în subsidiar, reclamanta a solicitat desfiinţarea în tot a convenţiei de credit şi constatarea rambursării sumei contractate.

Prin sentinţa civilă nr. 7165 din 10 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

S-a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a anulat ca netimbrat capătul principal de cerere având ca obiect desfiinţarea contractului de credit nr. x/31.01.2008.

S-a admis în parte cererea privind pe reclamanta A. şi pe pârâta C. şi s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor art. 3 lit. d) şi 5 lit. a) din convenţia de credit nr. x/31.01.2008. A fost respinsă în rest cererea ca nefondată.

Împotriva acestei soluţii au formulat apel atât reclamanta cât şi pârâta C., iar prin decizia civilă nr. 66 din 16 ianuarie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis apelul reclamantei A., schimbând, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul obligării pârâtei la plata sumei încasate cu titlu de comision de risc, în baza clauzei constatate ca fiind abuzivă.

A mai fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei înscrisă în art. 4 lit. a) din Convenţia de credit nr. x/31.01.2008, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei C. S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

La data de 28 iunie 2018, recurenta-reclamantă A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 66 din 16 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, păstrând cauza spre judecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, după ce a reiterat istoricul derulării creditului, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel judecând apelul, deşi a reţinut în mod corect faptul că "efectele nulităţii absolute sunt guvernate de principiul retroactivităţii şi restabilirii situaţiei anterioare, ceea ce implică ca Banca va trebui obligată să restituie în integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision de risc", a dispus obligarea pârâtei la plata sumei încasată cu titlu de comision de risc, fără a preciza cuantumul acestei sume, situaţie în care consumatorul se va afla din nou, la aprecierea discreţionară a băncii care are puterea de a stabili, de pe poziţia sa dominantă şi rău-voitoare, cât anume din sumele pe care le-a achitat au fost direcţionate către comisionul de risc.

În ceea ce priveşte restituirea sumei de 49.274,12 CHF încasată cu titlu de comision de risc, a arătat recurenta-reclamantă că neluând în considerare răspunsul băncii nr. 746/16.06.2011 din care rezultă că acest comision a fost încasat cu prioritate faţă de debitul principal şi suma achitată cu acest titlu, instanţa de apel a omis un aspect esenţial: acela că acest răspuns este dat după declararea scadenţei anticipate a creditului (16.02.2011), iar scadenţa anticipată a creditului presupune executarea uno icto.

În ceea ce priveşte stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, respectiv 2.341 pentru 1 CHF, recurenta-reclamantă a arătat că, creşterea accelerată a valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, precum şi cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar din RON în franci elveţieni, şi din franci elveţieni în RON, lipsa francilor elveţieni de la casele de schimb valutar o perioadă îndelungată de timp, diferenţele dintre cursul practicat de bancă şi casele de schimb valutar, respectiv cursul stabilit de BNR, diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare, au condus la majorarea continuă a costului contractelor, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor, cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare, fără contraprestaţie din partea acesteia.

A mai arătat recurenta-reclamantă că potrivit dispoziţiilor art. 966-970 din C. civ., părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligaţie, consecinţa fiind că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşteri valorii CHF faţă de moneda naţională apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Se mai susţine totodată că sunt incidente dispoziţiile art. 1578 din C. civ. care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut şi care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract şi că, întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.

În ceea ce priveşte desfiinţarea în tot a convenţiei de credit, în raport cu dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, argumentele şi înscrisurile probatorii, precum şi cu hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C-484/08 Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid şi C-241/98 Salvat Ediotores S.A. v Jose M. Sanchez Alcon Prades, recurenta-reclamantă a arătat că sunt de natură să conducă la o decizie a instanţei de desfiinţare a întregului contract, urmare clauzelor abuzive înserate.

În drept, au fost invcate dispoziţiile art. 483 pct. 3, art. 486, art. 487 şi art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

La 5 iulie 2018, recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs împotriva aceleiaşi decizii, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 1, art. 4 alin. (2), art. 4 alin. (5) lit. b), art. 4 alin. (6), art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 10 lit. i) şi k) din Directiva 2008/48/CE, lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În continuare, a susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de apel a respins în mod greşit motivul de apel referitor la excepţia lipsei de interes a reclamantei de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, iar motivarea instanţei de apel în sensul existenţei unei nulităţi absolute invocate de reclamantă, care ar fi de natură a înlătura toate apărările băncii, reprezintă o soluţie dată cu încălcarea art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000.

Se mai susţine că, din interpretarea coroborată a prevederilor Legii 193/2000, reiese fără echivoc că prevederile acesteia se aplică numai contractelor în curs de derulare. Verificarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale de către instanţa de judecată, nu se poate face decât asupra contractelor aflate în vigoare, care produc efecte între părţi.

A mai arătat recurenta-pârâtă că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, câtă vreme nu a ţinut cont de faptul că preţul total al contractului de credit este dat de valoarea DAE şi la acest aspect trebuia să se raporteze şi nu doar la suma împrumutată şi dobânda aferentă acesteia prevăzute în contract.

În ceea ce priveşte comisionul de risc, a arătat recurenta-pârâtă că face parte din costul total al creditului, aspect ce rezulta fără putinţa de tăgadă atât din prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 cât şi din prevederile art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE.

A mai susţinut că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 şi cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere toţi factorii care au stat la baza încheierii convenţiei dar şi împrejurarea că la data semnării convenţiei clauzele contractului erau clare şi neechivoce pentru intimată.

În continuare, a arătat recurenta pârâtă că intimata reclamantă, în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, poate fi încadrată în categoria de consumatori medii, astfel cum această sintagmă este definită în legislaţie, iar sub aspectul caracteristicilor personale ale intimatei, aceasta este o persoană instruită, educată, posedând studii superioare, având profesia de avocat, astfel încât nu poate invoca aspecte de ordin subiectiv precum semianalfabetismul, educaţia şcolară precară, sau provenienţa dintr-un mediu social inferior, pentru a se prevala de neînţelegerea clauzelor contractuale.

Totodată, se arată că redactarea contractelor de credit a avut la bază Directivele Comunităţii Europene, respectiv Directiva 87/102/CE şi ulterior Directiva 2008/48/CE, iar interpretarea caracterului abuziv trebuia realizată şi prin prisma dispoziţiilor lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

A mai susţinut recurenta că nu a fost aplicată noţiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepţiunea normelor comunitare, având în vedere că din dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE rezultă că suntem în prezenta unui dezechilibru semnificativ doar în împrejurarea în care există obligaţii doar pentru consumator, furnizorul neasumându-şi o contraprestaţie.

Clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile si obligaţiile părţilor, debitorul băncii suportând preţul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda şi comisioanele.

Se mai arată, referitor la riscurile acoperite de acest comision, că acestea acoperă pierderi legate de neplata de către clienţi a debitului şi accesoriilor (dobânda), precum şi riscuri legate de devalorizarea garanţiilor.

În ceea ce priveşte soluţia de menţinere a soluţiei instanţe de fond, în privinţa solicitării intimatei reclamante de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit, a susţinut recurenta că este nelegală şi netemeinică având în vedere că banca nu a acordat un credit cu dobândă fixă ci unul cu dobândă variabilă, şi mai mult, solicitarea de anulare a acestei clauze este lipsită de interes deoarece intimata nu justifică folosul practic urmărit prin anularea unei clauze contractuale regăsită în forma iniţială a Convenţiei de credit, clauză care nu a fost aplicată până la modificarea ei şi care nu mai poate fi aplicată tocmai datorită intervenirii acestei modificări.

Susţine recurenta şi că motivarea instanţei de apel în privinţa anulării clauzei de la pct. 4 lit. a) din Condiţiile Speciale ale convenţiei de credit - referitoare la comisionul de penalizare, reprezintă o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 969 şi urm. C. civ.. Astfel, dobânda penalizatoare nu are niciun element comun cu comisionul de penalizare, perioada de aplicare este diferită, valoarea este diferită, consecinţele juridice ale aplicării lor sunt total diferite, iar în raporturile între profesionist şi consumator nu există nicio restricţie în a se conveni, între părţile contractante, asupra unei modalităţi de penalizare.

De asemenea, apreciază recurenta că şi soluţia instanţei de apel referitoare la obligarea recurentei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de risc este netemeinică şi nelegală, având în vedere că reclamanta a solicitat restituirea sumei de 49.274,12 CHF cu titlu de comision de risc, fără a preciza cum a calculat această sumă şi nici nu a făcut dovada achitării acesteia.

A mai arătat recurenta că prin adresa din 16.06.2011, recurenta-pârâtă a adus la cunoştinţă reclamantei care este suma totală restantă datorată la data de 09.06.2011, indicând faptul că în cuprinsul sumei totale restante se regăseşte şi suma de 3.404,16 CHF ce reprezintă comisioane restante.

Pentru aceste considerente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi urm. CCV, art. 254 alin. (1) C. proc. civ., art. 6 alin. (1) CEDO, art. 21 şi 24 din Constituţia României, art. 4 alin. (5) lit. b) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE, art. 7 pct. 4 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, art. 1 alin. (5) din Constituţia României, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în cauzele Langguth (29 iunie 1995 C-456/93) Springenheide (16 iulie 1998 - C 210/1996) şi Darbo (4 aprilie 2000 - C 465/98), lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 1020, 1021 şi 1025 din C. civ. vechi, art. 263 şi art. 382 C. proc. civ. vechi, art. 483 şi urm. C. proc. civ. nou.

Prin întâmpinarea înregistrată la 25.07.2018, recurenta-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 16 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 au fost admise în principiu recursurile şi, constatându-se că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 8 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecăţii recursurilor până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar la data de 20 ianuarie 2021 cauza a fost repusă pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În ce priveşte recursul reclamantei A., o primă critică vizează soluţia instanţei de apel prin care s-a dispus restituirea de către pârâtă a sumelor încasate cu titlu de comision de risc, în baza clauzei contestate ca fiind abuzivă. Susţine recurenta că în mod greşit instanţa de apel nu a luat în considerare răspunsul băncii nr. 746 din 16 iunie 2001, în condiţiile în care toate înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu planul de rambursare, dovedesc temeinicia cererii de restituire a sumei de 49.274,12 CHF.

Aceste susţineri ale recurentei reclamante nu pot fi însă considerate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate întrucât se referă la o situaţie de fapt ce ar fi fost greşit reţinută pe baza unui probatoriu insuficient şi greşit interpretat. Însă, problemele ce ţin de administrarea şi interpretarea probelor excedează limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Cât priveşte susţinerea potrivit căreia în mod greşit instanţa de apel nu ar fi indicat exact suma pe care intimata pârâtă ar trebui să o restituie, Înalta Curte subliniază că potrivit dispoziţiilor art. 445 din C. proc. civ., îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444 din acelaşi cod.

Critica privind greşita respingere a cererii de stabilizare a cursului de schimb CHF - leu poate fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., raportat la modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale incidente din materia protecţiei consumatorului precum şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligatorie pentru instanţele naţionale.

Se constată însă că întreaga argumentare subsumată acestui motiv de casare este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

De asemenea, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Ultima critică formulată de recurenta reclamantă priveşte capătul de cerere având ca obiect desfiinţarea în tot a convenţiei de credit. Înalta Curte constată însă că această critică este formulată pentru prima dată direct în recurs, astfel încât, în conformitate cu dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., nu poate fi analizată.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta pârâtă C. S.A., o primă critică vizează greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei de interes a reclamantei intimate A. care, în opinia recurentei, nu ar mai justifica un interes legitim şi actual privind solicitarea de a se constata existenţa unor clauze abuzive în contractul de credit, câtă vreme acesta nu se mai află în derulare, fiind deja în faza de executare silită. Critica poate fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (5) din C. proc. civ., însă este nefondată.

Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale atrage constatarea nulităţii absolute a acestora, cu efect retroactiv, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară semnării convenţiei de credit, prin restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive. Din această perspectivă, este de necontestat interesul reclamantei în promovarea acţiunii, chiar şi în condiţiile în care contractul nu mai este în derulare.

Pe de altă parte, aşa cum s-a stabilit în practica CJUE, obligatorie pentru instanţele naţionale, în cauzele conexate C-698/18 şi C-699/18 S.C. Raiffeisen Bank S.A. împotriva JB şi BRD Groupe Societe Generale S.A. împotriva KC, "definiţia noţiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 nu conţine niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia şi încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecţia pe care i-o conferă această directivă."

Având în vedere că sistemul de protecţie instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în aceeaşi hotărâre amintită s-a statuat şi că "executarea contractului în discuţie nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situaţie de inferioritate. În aceste condiţii, limitarea protecţiei conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuţie, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitat a consumatorului de a se prevala de această protecţie, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecţie instituit de această directivă."

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă C. invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu referire la menţinerea soluţiei de constatare a caracterului abuziv în privinţa comisionului de risc.

Susţine recurenta că deoarece clauzele referitoare la comisionul de risc fac parte din costul total al creditului, intră în categoria exceptată de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 de la analiza caracterului abuziv, făcând parte din categoria clauzelor ce au calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată.

Sub acest aspect, instanţa reţine că articolul invocat de recurentă preia în legislaţia naţională dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Curtea Europeană de Justiţie a arătat însă în jurisprudenţa sa, că "reiese din termenii articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 că această a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această excludere nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora." (Cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt, pct. 54)

Cum în speţă însă nu se critică caracterul adecvat al cuantumului acestui comision faţă de o oarecare prestaţie furnizată de creditor, ci se critică însăşi existenţa unei contraprestaţii concrete corespunzătoare comisionului, excepţia invocată de recurentă nu este incidentă în cauză.

Pe de altă parte, aşa cum în mod corect au reţinut şi instanţele de fond, comisionul de risc nu îndeplineşte condiţia de a fi exprimat într-un limbaj uşor inteligibil, astfel încât reclamanta nu a fost informată corespunzător cu privire la prestaţia recurentei C. S.A. în schimbul acestuia. În consecinţă, nici din această perspectivă nu poate fi reţinută încadrarea în vreuna dintre excepţiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Aşa cum s-a reţinut în Hotărârea pronunţată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., din jurisprudenţa CJUE "nu rezultă că creditorul este obligat să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale. Cu toate acestea, având în vedere protecţia pe care Directiva 93/13 urmăreşte să o acorde consumatorului ca urmare a faptului că se află într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta din urmă le remunerează."

Potrivit legislaţiei naţionale, contractul de împrumut bancar constituie titlu executoriu, astfel că în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către consumator, banca are dreptul de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum şi obţinerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit.

În plus, în cauză s-a reţinut că pentru returnarea împrumutului s-a constituit şi o garanţie reală imobiliară (ipotecă) asupra unui imobil.

Dezechilibru juridic, potrivit jurisprudenţei CJUE, "poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss şi CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În consecinţă, faţă de lipsa de transparenţă şi claritate a prevederilor contractuale referitoare la comisionul de risc, din simpla denumire a acestuia nu se poate deduce decât că acesta pune practic în sarcina consumatorului o obligaţie suplimentară de plată a unei sume de bani pentru acoperirea aceluiaşi risc avut în vedere şi de norma naţională care consacră caracterul de titlu executoriu al contractului de credit bancar, precum şi de garanţia reală imobiliară constituită de consumator, în lipsa oricărei contraprestaţii corespunzătoare. Rezultă deci că prin instituirea comisionului de risc se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel că nu va fi reţinută nici critica privind neaplicarea noţiunii de "dezechilibru semnificativ" în accepţiunea normelor comunitare de către instanţa de apel.

Sub aspectul soluţiei instanţei de apel de menţinere a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de Credit, care reglementează data ajustării dobânzii, recurenta pârâtă invocă faptul că intimata reclamantă nu ar fi adus nicio probă din care să reiasă că a dorit negocierea ori excluderea acestei clauze şi că banca s-a opus voinţei acesteia, aspecte ce ţin însă de situaţia de fapt, şi care neputând fi încadrate în nici un dintre cazurile de nelegalitate reglementate de art. 488 din C. proc. civ. nu pot fi analizate în cadrul recursului.

Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în mod corect au constatat instanţele de fond că şi această clauză, care dă posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, este abuzivă.

Astfel, prin clauza contractuală contestată, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, existând doar menţiunea că rata dobânzii poate fi modificată în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, schimbări semnificative care nu au fost definite în cuprinsul contractului. În atare condiţii, nici reclamanta, în calitate de consumator, şi nici instanţa de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda şi nici nu se poate verifica dacă această modificare este oportună sau justificată.

În mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispoziţiile imperative din materia dreptului consumatorului. Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil, nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor legale din materia dreptului consumatorului, faţă de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Dezechilibrul semnificativ rezultă din chiar modul de formulare al clauzei, criteriile de variaţie a dobânzii fiind stipulate exclusiv în favoarea pârâtei, fără posibilitatea reclamantei de a le verifica. Prin urmare, nu are relevanţă pentru existenta dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor împrejurarea că, în concret, dobânda nu a fost majorată, atâta timp cât legea impune instanţei sarcina de a cenzura însăşi existenţa clauzelor abuzive, iar nu doar modalitatea concretă de aplicare a acestora de către profesionişti.

Cu privire la faptul că în mod greşit ar fi constatat instanţa de apel nulitatea clauzei înscrise în art. 4 lit. a) din convenţia de credit, este nefondată critica recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel ar fi făcut o confuzie între regimurile juridice aplicabile comisionului de penalizare prevăzut de art. 4 lit. a) şi dobânzii penalizatoare prevăzute la art. 4 lit. b) din Condiţiile Speciale.

Astfel, în mod corect a constatat instanţa de apel că perceperea unor penalităţi de întârziere pentru sume considerate curente şi nu restante, distinct de dobânda penalizatoare datorată pentru sumele restante, este de natură a crea un dezechilibru semnificativ, aşa cum este acesta definit în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.

Nefondată este şi critica privind soluţia instanţei de apel referitoare la obligarea recurentei pârâte la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de risc, în baza clauzei constatate ca fiind abuzivă.

Astfel, având a dezlega chestiunea referitoare la consecinţele care trebuie să decurgă din declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că din modul în care este redactat articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie constatat că prima teză a acestei dispoziţii, deşi acordă statelor membre o anumită marjă de autonomie în ceea ce priveşte definirea regimurilor juridice aplicabile clauzelor abuzive, impune totuşi în mod expres obligaţia de a prevedea că respectivele clauze "nu creează obligaţii pentru consumator" (cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino).

În jurisprudenţa constantă a instanţelor române, inopozabilitatea clauzelor abuzive a fost asimilată regimului nulităţii absolute, efectul acesteia fiind restabilirea situaţiei anterioare, respectiv restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive.

În consecinţă, soluţia instanţei de apel este legală, în acord cu regimul juridic al nulităţii absolute.

Cât priveşte criticile referitoare la pretinsa nedovedire a sumelor plătite efectiv în baza acestei clauze, acestea sunt critici de netemeinicie, vizând situaţia de fapt reţinută în cauză, şi nu pot fi analizate în recurs.

Pentru toate aceste considerente, constatând în speţă nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate de recurenţi, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 66 din 16 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 66 din 16 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2021.