CHF-denominated consumer credit: abusive interest variation clause and limits on judicial substitution of nominalistic exchange rate risk terms

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursurilor deduse judecăţii, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 20 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulităţii clauzelor abuzive inserate în contractul de credit nr. x/28.11.2007 având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 66247,02 CHF; constatarea nulităţii şi înlocuirea clauzelor contractuale de la art. 1 care prevăd că împrumutatul se obligă să utilizeze creditul cu respectarea "reglementărilor legale privind operaţiunile valutare pe teritoriul României" şi a clauzei de la art. 5.4. fraza 3 şi 4 din contract, care dispune ca pe viitor reclamanţii să achite ratele la nivelul valutar la care s-a acordat creditul la data de 28.11.2007; ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, restituirea sumelor de bani încasate în temeiul acestora din momentul efectuării primei plăţi (28.12.2007) până la data întocmirii raportului de expertiză în cauză, precum şi a sumelor ce se vor încasa de pârâtă, de la această dată şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului datorat, cu începere de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a debitului; continuarea derulării contractului de credit cu excluderea clauzei privind comisionul de administrare prevăzut la art. 6.3 din contractul de credit şi a ratei dobânzii revizuibile conform art. 4 şi cu achitarea ratelor la nivelul valutar la care s-a acordat creditul la data de 28.11.2007.

Prin sentinţa civilă nr. 2766 din 5 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3 teza a doua, referitoare la modificarea ratei dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a Băncii, din Contractul de credit nr. x/28.11.2007, şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor diferenţa de dobândă încasată peste valoarea ratei dobânzii curente de 3,9% pe an, în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit şi data rămânerii definitive a hotărârii. Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamanţilor, ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 1611/A din 10 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A..

Atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1611/A din 10 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a pretenţiilor formulate.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenţii - reclamanţi au arătat că motivarea hotărârii este sumară şi confuză, ceea ce echivalează cu o nemotivare, şi că nu s-au analizat motivele de apel.

Astfel, recurenţii susţin că au criticat clauzele referitoare la art. 1.2, 5.1, 5.4 şi din perspectiva suportării de către împrumutat a riscului creşterii cursului valutar în ceea ce priveşte moneda în care a fost contractat creditul, dar şi din perspectiva soluţiilor practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aspecte nesocotite în totalitate de instanţa de apel.

Faptul că reclamanţii au cunoscut că vor restitui creditul în CHF nu echivalează cu asumarea riscului contractului şi cu plata unei sume exorbitante., fiind evident că, prin clauza abuzivă şi discriminatorie de la art. 5.4, consumatorul este plasat într-o poziţie dezavantajoasă.

În ceea ce priveşte cererea privind derularea contractului de credit în continuare cu excluderea clauzei privind comisionul de administrare prevăzut la art. 6.3, recurenţii - reclamanţi reiterează susţinerile privind nemotivarea hotărârii instanţei de apel, în raport cu soluţiile jurisprudenţiale oarecum unitare din cauzele în care au fost deduse judecăţii contracte de credit asemănătoare celui încheiat de reclamanţi cu pârâta.

În acest sens, se solicită să se dea eficienţă de deciziei nr. 373 din 27 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 1188 din 23 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .

Au mai arătat recurenţii - reclamanţi că oportunitatea menţinerii comisionului de administrare nu a fost justificată de bancă şi analizată de instanţele de fond şi apel, hotărârile fiind nemotivate pe aceste aspecte.

Totodată, apreciază recurenţii că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale trebuie să se facă în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanţa având obligaţia de a stabili în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situaţiile de exceptare prevăzute de acest text legal.

Au mai arătat recurenţii că prin necircumstanţierea elementelor care-i permit băncii să menţină un comision prin oportunitate, lăsându-se la libera apreciere a acesteia oportunitatea acestei clauze (art. 6.3 din contract), se încalcă dispoziţiile legale incidente în materie, ceea ce este de natură să prejudicieze consumatorul.

De asemenea, nu se precizează în contract care este contraprestaţia băncii, corelativă sumei consistente plătită de consumator.

În continuare, au susţinut recurenţii că este îndeplinită condiţia producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi interesele părţilor, nefiind inserate în contract toate elementele necesare pentru perceperea comisionului de acordare credit, banca având obligaţia, conform art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000, să definească în termeni clari, uşor de înţeles pentru o persoană care nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar, noţiunea de comision de acordare.

Mai mult decât atât, "Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare" depuse de pârâtă la dosar nu sunt însuşite de aceştia, nu au fost prezentate la momentul contractării creditului, nefiind semnate, context în care se solicită analizarea caracterului abuziv al clauzelor a căror anulare sau înlocuire s-a cerut.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi susţin că pârâta nu justifică prin nimic perceperea comisionului de administrare, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului şi în afara exprimării consimţământului creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele bunei - credinţe nu sunt respectate.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul soluţiei de respingere a apelului său, mai exact a soluţiei de menţinere a sentinţei nr. 2766/2016 a Tribunalului Bucureşti în ceea ce priveşte constatarea nulităţii clauzei de la art. 4.3 teza a II - a şi obligării sale la restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia prin care s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei de la art. 4.3 teza a II - a a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - întrucât instanţa de apel nu a realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexa, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1), pentru a ajunge la concluzia că în speţă există un dezechilibru semnificativ.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil între 21.06.2010 şi 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 şi art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, având în vedere cele reţinute de instanţă la pag. 10 a hotărârii, par. 1, "În cauză nu s-au administrat dovezi privind recepţionarea notificării de către împrumutat. Or, (...) nu se poate reţine că în prezenta cauză au fost respectate dispoziţiile art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că instituţia creditoare a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actului adiţional. (...) Astfel, premisa denunţării este reprezentată de încheierea adiţionalului, ca urmare a informării complete a împrumutatului, cu respectarea dispoziţiilor legale anterior menţionate".

Apreciază recurenta că în acest raţionament instanţa de apel a făcut două greşeli de interpretare a textelor legale indicate: confundă obligaţia de diligenţă pentru informarea consumatorului, stabilită de lege în sarcina creditorului (comunicarea cu privire la semnarea actelor adiţionale) cu o obligaţie de rezultat (recepţionarea notificării), pe de o parte, şi consideră că premisa denunţării o reprezintă încheierea adiţionalului, deşi legea distinge între încheierea expresă a actului - caz în care nu este posibilă denunţarea - şi acte considerate acceptate tacit, care pot fi denunţate.

În continuare, a arătat recurenta că soluţia prin care instanţa de apel a decis menţinerea sentinţa primei instanţe, sub aspectul restituirii dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data rămânerii definitive a hotărârii, echivalează cu stabilirea unei dobânzi fixe de 3,9% pentru întreaga durată contractuală şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, hotărârea cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a arătat recurenta că instanţa face o vădită confuzie între tipul de dobândă şi motivul de variaţie, mai exact prin soluţia pronunţată în dispozitiv se anulează implicit în mod greşit caracterul variabil al dobânzii, deşi nu s-a anulat clauza de la art. 4.1 care prevede caracterul revizuibil al dobânzii, ci doar clauza de la art. 4.3, în ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare.

Prin urmare, a arătat recurenta că în prezenta speţă, aflându-ne în cadrul unei acţiuni individuale a unui consumator, instanţa nu putea interveni în raportul contractual, modificându-l după voinţa uneia dintre părţi, fiind necesar acordul de voinţe liber manifestat al ambelor părţi contractante.

Aşadar, obiect al controlului de legalitate nu îl poate forma nici clauza contractuală prin care s-a stabilit o dobândă variabilă, nici clauza contractuală prin care banca şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii, ci doar cel mult criteriul folosit de către bancă în momentul majorării ratei dobânzii (mai precis, respectarea acestui criteriu), prin urmare, decizia recurată este nelegală sub aspectul extinderii dobânzii de 3,9% - valabilă doar pentru primul an - pe întreaga durată a contractului de credit, de 30 de ani.

Prin întâmpinarea înregistrată la 18.04.2018, pârâta C. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului reclamanţilor şi a solicitat, în principal, anularea acestuia şi, în subsidiar, respingerea ca nefondat.

Prin întâmpinarea înregistrată la 18.04.2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile şi a fixat termen pentru judecarea acestora în şedinţă publică.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte, la solicitarea recurenţilor - reclamanţi şi în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate în cauză, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei anterior menţionate, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, prin rezoluţia din data de 21.09.2020, s-a dispus, din oficiu, citarea părţilor pentru discutarea continuării judecăţii, iar la termenul din 3 februarie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor A. şi B., cu titlu prealabil, este de notat faptul că, deşi se invocă drept motiv de casare şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., niciuna dintre criticile aduse de recurenţi deciziei atacate nu este susceptibilă de a fi examinată din această perspectivă, criticile formulate vizând exclusiv nemotivarea hotărârii atacate, respectiv aplicarea greşită de către instanţa de apel a unor norme de drept material, iar nu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare ar atrage nulitatea hotărârii.

Prin critica formulată în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii - reclamanţi au susţinut, în esenţă, că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece motivarea hotărârii instanţei de apel este sumară, confuză şi nu s-au analizat motivele de apel, întrucât s-au criticat clauzele referitoare la art. 1.2, 5.1, 5.4 şi din perspectiva suportării de către împrumutat a riscului creşterii cursului valutar în ceea ce priveşte moneda în care a fost contractat creditul, dar şi din perspectiva soluţiilor practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aspecte nesocotite în totalitate de instanţa de apel. Nemotivarea hotărârii a fost invocată de recurenţii - reclamanţi şi cu referire la motivul de apel care viza caracterul abuziv şi solicitarea de înlăturare a comisionului de administrare, în raport cu faptul că soluţia adoptată de instanţa de apel ar fi contrară unei jurisprudenţe "oarecum unitare" din cauze asemănătoare.

Verificând hotărârea atacată, sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu numai că a răspuns amplu şi complet motivelor de apel deduse judecăţii, dar a avut în vedere şi concluziile orale formulate în faţa instanţei de apel, în care s-a făcut referire şi la efectele hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.,

Plecând de la conţinutul dispoziţiilor contractuale contestate, respectiv clauzele cuprinse în art. 1.2, 5.1şi 5.4 din contractul de credit, din perspectiva suportării de către împrumutat a riscului creşterii cursului valutar în ceea ce priveşte moneda în care a fost contractat creditul, instanţa de apel a procedat în mod efectiv la verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii instanţei de fond, dând eficienţă jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi concluzionând că în prezentul litigiu contractul de împrumut bancar a fost supus principiului nominalismului monetar, ceea ce face ca obligaţia instituită în sarcina apelanţilor reclamanţi, prin clauza cuprinsă în art. 5.1 a contractului de credit nr. x/28.11.2007, în sensul restituirii creditului în moneda în care acesta a fost acordat, să nu poată face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, fiind exclusă din domeniul de aplicare al acesteia.

De asemenea, cu referire la contestarea clauzei cuprinse la art. 6.3 din contractul de credit prin care se reglementează perceperea unui comision de administrare de către Bancă, instanţa de prim control judiciar a evidenţiat că, raportat la conţinutul acestei prevederi contractuale, nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, comisionul fiind datorat pentru servicii explicit menţionate în conţinutul clauzei. Serviciile în legătură cu care se prestează comisionul în discuţie nu privesc numai primul an de creditare, fiind evident faptul că monitorizarea rambursării creditului şi a îndeplinirii celorlalte obligaţii asumate de către împrumutat priveşte întreaga perioadă contractuală.

Prin urmare, nu se confirmă susţinerile recurenţilor - reclamanţi referitoare la lipsa motivelor care să susţină soluţia pronunţată cu privire la caracterul abuziv al clauzelor sus menţionate, iar împrejurarea că instanţa de apel a adoptat o soluţie diferită de cea regăsită în anumite hotărâri judecătoreşti, pronunţate în cauze cu un obiect similar, nu poate fi asimilată nemotivării hotărârii, în condiţiile în care hotărârea atacată cuprinde argumentele care au determinat instanţa de apel să păstreze sentinţa pronunţată de prima instanţă, iar instanţa de judecată nu este ţinută de soluţiile jurisprudenţiale de care apelanţii se prevalează.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 1.2, 5.1şi 5.4 din contractul de credit, din perspectiva suportării de către împrumutat a riscului creşterii cursului valutar, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor - reclamanţi, în mod corect instanţa de apel, în concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, a constatat că, în speţă, clauza de risc valutar, inserată în contract, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva D., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza contestată de reclamanţi reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului, ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar, cât şi pe lipsa informării cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Înalta Curte reţine că reclamanţii au invocat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, în timp ce impreviziunea are în vedere un contract valabil încheiat, care, urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudenţa CJUE, raţionament întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Cât priveşte critica vizând caracterul abuziv al clauzei prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de administrare, instanţa supremă reţine că instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care îl reglementează şi a reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că în chiar conţinutul clauzei sunt explicit menţionate serviciile pentru care se datorează comisionul. De asemenea, în contradicţie cu cele afirmate de reclamanţi, s-a reţinut că serviciile în legătură cu care se prestează comisionul în discuţie nu privesc numai primul an de creditare, fiind evident faptul că monitorizarea rambursării creditului şi a îndeplinirii celorlalte obligaţii asumate de către împrumutat priveşte întreaga perioadă contractuală.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunţată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanţei naţionale obligaţia să verifice că, în cauza în discuţie, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, câtă vreme, prin inserarea acestei clauze privind comisionul de administrare, recurenţii nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională, iar reclamanţii au avut posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestora.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenţii - reclamanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., ca nefondat.

Trecând la examinarea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., Înalta Curte reţine că aceasta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a pronunţat soluţia cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, pe de o parte, şi că hotărârea cuprinde motive contradictorii, pe de altă parte.

Astfel, se impută instanţei de apel faptul de a fi constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei de la art. 4.3 teza a II - a din contractul de credit nr. x din 28 noiembrie 2007, în baza unor aprecieri generale ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fără o analiză a clauzei prin raportare la prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda.

Această critică nu poate fi reţinută, atâta vreme cât la baza constatării caracterului abuziv al clauzei în discuţie nu a stat faptul că pârâta nu ar fi avut posibilitatea legală de a percepe o dobândă variabilă, aspect cu privire la care sunt invocate de către recurenta - pârâtă prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, ci constatarea că dobânda revizuibilă se întemeiază pe criterii de variabilitate neclare, arbitrare.

Astfel, ambele instanţe de fond au reţinut că s-a realizat un acord de voinţă al părţilor, cu respectarea dispoziţiilor legale, în ceea ce priveşte stabilirea unei dobânzi fixe doar pentru primul an de creditare, urmând ca din al doilea an să se perceapă o dobândă revizuibilă, fiind cenzurat doar modul de stabilire a dobânzii variabile după primul an.

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat, pornind chiar de la conţinutul clauzei, că "există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, întrucât ea nu permite reclamanţilor să prevadă consecinţele economice care rezultă din aceasta, nefiind descris un mecanism clar şi inteligibil de modificare a dobânzii. Dimpotrivă, modificarea acestui element, varierea dobânzii, depinde exclusiv de voinţa băncii, care stabileşte unilateral ce înseamnă evoluţia pieţei financiare ori când este cazul să modifice politica sa de creditare, fără ca împrumutatul ori instanţa de judecată să poată evalua dacă o astfel de modificare este oportună sau justificată."

Nu poate fi primită nici critica recurentei - pârâte privitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în forma în vigoare anterior datei de 02.01.2011, potrivit cărora:

"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Cu privire la teza acceptării tacite a actului adiţional prin care pârâta a susţinut că s-a conformat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, pe baza probelor depuse de către C. referitor la perfectarea actului adiţional (borderou de transmitere şi de notificare) şi având în vedere faptul că reclamanţii au negat recepţionarea notificării, că nu se poate considera că instituţia creditoare a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actului adiţional, în al cărei conţinut se menţionau condiţiile de percepere a comisionului de rambursare anticipată, respectiv valoarea ratei dobânzii pentru creditele cu dobândă revizuibilă/variabilă ca fiind Rd=Libor 6 luni + marja băncii pentru credite în CHF, marja fiind determinată ca diferenţă între valoarea ratei dobânzii variabile în vigoare la momentul aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 şi valoarea indicelui de referinţă valabil la acelaşi moment.

Nu se poate aprecia că raţionamentul instanţei de apel ar fi viciat de greşeli de interpretare a textului legal anterior redat, respectiv de o pretinsă confuzie între obligaţia de diligenţă pentru informarea consumatorului, stabilită de lege în sarcina creditorului (comunicarea cu privire la semnarea actelor adiţionale), cu o obligaţie de rezultat (recepţionarea notificării), căci a depune toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale presupune tocmai a dovedi că informarea a ajuns la destinatar, i-a fost efectiv făcută cunoscută acestuia, consumatorul semnând sau nu, ulterior, actul adiţional.

Despre o obligaţie de rezultat, în sensul invocat de recurenta - pârâtă, s-ar putea vorbi numai dacă instanţa de apel ar fi reţinut în sarcina creditoarei obligaţia de a obţine semnarea actului adiţional de către consumatori, premisă nerealizată în cauză.

Cât priveşte distincţia pe care Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori o face prin art. II alin. (2) între încheierea expresă a actului adiţional - caz în care nu este posibilă denunţarea - şi actele adiţionale considerate acceptate tacit, care pot fi denunţate, susţinerile recurentei, deşi corecte, nu pot avea nicio înrâurire asupra soluţiei pronunţate în apel, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu ne aflăm în prezenţa unui act adiţional însuşit tacit.

Este de subliniat faptul că toate constatările factuale ale instanţei de apel şi evaluarea probelor administrate reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Înalta Curte apreciază însă fondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care priveşte soluţia de menţinere a sentinţei primei instanţe sub aspectul restituirii dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data rămânerii definitive a hotărârii.

Astfel, se reţine, pe de o parte, că instanţele de fond nu au constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, în integralitatea lor, considerându-se, în ceea ce priveşte art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3 teza I, că acestea nu sunt abuzive, întrucât nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor-reclamanţi, fiind redactate într-un limbaj clar, uşor inteligibil, reclamanţii putând înţelege cu uşurinţă faptul că dobânda curentă este fixă doar pentru primul an de creditare, iar apoi variabilă.

Restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data rămânerii definitive a hotărârii nu poate interveni ca efect direct al constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei cuprinse în art. 4.3 teza a II-a din contractul părţilor, în ceea ce priveşte criteriul de variaţie a ratei dobânzii, întrucât, ulterior primului an de creditare părţile contractului de credit nu pot fi " legate" de o dobândă fixă stabilită prin dispoziţia instanţei.

Şi aceasta pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci, aşa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparenţă a criteriilor de modificare a ratei dobanzii, iar, pe de altă parte, pentru că instanţa nu poate fixa ea însăşi un anumit nivel al dobânzii, în cazul de faţă prin menţinerea dobânzii din primul an de creditare, deoarece nu există temei legal în a se substitui părţilor, a căror voinţă a permis variaţia dobânzii.

Dobânda variabilă, prevăzută contractual începând cu al doilea an de creditare, este distinctă de dobânda fixă agreată de părţi pentru primul an de creditare, orice altă interpretare a contractului lăsând fără aplicare prevederile art. 4.1 lit. b) şi 4.3, în ceea ce priveşte faptul că începând cu al doilea an de creditare dobânda curentă devine revizuibilă.

Legea nr. 193/2000 legitimează intervenţia instanţei de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, aşa cum reţine instanţa de apel, însă atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul clauzei.

Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul naţional prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligaţii în sarcina consumatorului dar, în acelaşi timp, un asemenea contract, prin care instituţia de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestaţie esenţială a împrumutatului.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze (pct. 73).

Nuanţând soluţia, în cauza Kásler şi Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziţie, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conţine clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 şi să fie obligatoriu pentru părţi, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Ulterior pronunţării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecinţele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecăţii, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuţie în litigiul principal şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşadar, cum dreptul naţional nu conţine nicio normă care să permită înlocuirea clauzei în discuţie cu o dispoziţie supletivă având conţinutul dorit de apelanta - reclamantă, critica recurentei - pârâte privind nelegala stabilire de către instanţă a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile pentru derularea în continuarea contractului apare ca fondată.

Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunţate în cauza C-269/19 consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Evident, este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, care va trebui analizat de instanţa de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecăţii şi circumstanţele proprii pricinii, urmând a ţine seama de statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunţată în cauza C-269/19.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază întemeiate criticile formulate de recurenta - pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data rămânerii definitive a hotărârii, astfel încât, constatând incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa, în parte, decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului declarat de pârâta C. S.A.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1611/A din 10 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1611/A din 10 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2766 din 05 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2021.