Terminated appeal leaves insolvency-triggered cessation ruling intact.

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 14 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., să se dispună rezoluţiunea următoarelor contracte de vânzare-cumpărare: (i) Contractul de vânzare nr. x/2013 din data de 23.11.2013; (ii) Contractul de vânzare nr. x/2013 din data de 16.10.2013; (iii) Contractul de vânzare nr. x/2013 din data de 31.07.2013; (iv) Contractul de vânzare nr. x/2013 din data de 29.07.2013; (v) Contractul de vânzare nr. x/2013 din data de 14.07.2013; (vi) Contractul de vânzare nr. x din data de 17.12.2012; (vii) Contractul de vânzare nr. x din data de 05.12.2012; (viii) Contractul de vânzare nr. x din data de 23.11.2012; (ix) Contractul de vânzare nr. x din data de 07.12.2012 încheiate între reclamanta A., în calitate de cumpărător, şi pârâta B., în calitate de vânzător.

Totodată, a solicitat să fie obligată debitoarea B. la plata sumei de 300.248,23 USD reprezentând debit principal - constând în contravaloarea facturilor neachitate, aferente Contractelor de vânzare-cumpărare mai sus arătate, astfel cum a fost recunoscută de debitoare prin actul unilateral emis la data de 23.02.2015, precum şi prin Procesul-verbal încheiat la aceeaşi dată, la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 66.959,47 USD şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

Totodată, reclamanta a precizat în acţiune că înţelege să solicite restituirea avansului plătit de reclamantă în cuantum de 374.531,49 USD, cu menţiunea că, din totalul acestei creanţe recunoscută ca fiind datorată, solicită doar returnarea sumei de 300.248,23 USD, dat fiind că B. a făcut anumite plăţi parţiale între timp.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 192, art. 194 din C. proc. civ., art. 1549 şi următoarele din C. civ. (2009), art. 1516, art. 1489 alin. (1), art. 1672, art. 1695, art. 1535 şi art. 1536, art. 2538 din C. civ. (2009), precum şi pe toate dispoziţiile legale mneţionate în cuprinsul acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 4481/2017 din 6 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva tuturor încheierilor premergătoare, încheierii de dezbateri din 3.11.2017 şi sentinţei civile nr. 4481 din 6 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel reclamanta A..

Prin încheierea de şedinţă din 19 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a încuviinţat apelantei-reclamante proba cu interogatoriul intimatei-pârâte şi a prorogat pronunţarea asupra probei cu expertiză contabilă, după administrarea interogatoriului, acordând termen la 14.11.2018, pentru când urma a fi citată intimata-pârâtă, cu copia interogatoriului depus la dosar.

Prin încheierea de şedinţă din 14 noiembrie 2018, instanţa a dispus amânarea judecării cauzei la data de 23.01.2019, pentru când i s-a pus în vedere apelantei-reclamante să precizeze valoarea dobânzii aferente debitului principal, de la scadenţă până la data depunerii declaraţiei de apel şi să timbreze la acea valoare, anexând un mod de calcul din care să reiasă exact suma asupra căreia s-a calculat dobânda şi data de la care aceasta s-a calculat, urmând ca taxa judiciară de timbru să fie calculată conform art. 3 şi art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, cu posibilitatea de a se formula cerere de reexaminare în 3 zile de la comunicare şi cerere de acordare facilităţi în 5 zile de la comunicare.

I s-a pus în vedere apelantei-reclamante să depună o precizare scrisă, în care să indice: pentru fiecare contract care se cere a fi desfiinţat înscrisul constatator, cu indicarea filei din dosar unde se regăseşte acesta; obligaţia contractuală pretins nerespectată cu indicarea, dacă este vorba de nelivrare, a comenzii efectuate de parte (numărul comenzii şi indicarea filei din dosar), iar dacă este vorba de neconformitate, în ce a constat şi de unde rezultă caracteristicile produsului comandat; referitor la plăţile care s-au făcut după recunoaşterea de către intimată a sumei datorate, sub formă de tabel, să se indice sumele achitate până în prezent, cu menţionarea expresă a datei plăţii; în privinţa sumelor pe care apelanta-reclamantă le pretinde în prezentul dosar, să arate data la care s-a efectuat plata şi indicarea documentului de plată; legat de faptul că intimata a afirmat că avansurile plătite de apelanta-reclamantă erau aleatorii şi nu în contul unei anumite comenzi, să se arate expres dacă se recunoaşte sau nu această afirmaţie, iar în caz contrar, să se depună sau să se indice documentul de plată din care rezultă că avansul era alocat unei anumite comenzi.

S-a pus în vedere apelantei-reclamante să depună aceste precizări cu cel puţin cinci zile înainte de termen şi să le comunice şi părţii adverse, în acelaşi termen, anexând dovada la dosar.

Prin încheierea de şedinţă din 23 ianuarie 2019, s-a amânat judecarea cauzei la data de 20.03.2019, pentru când s-a dispus comunicarea către intimata pârâtă a precizării suplimentare depuse în şedinţă publică de către apelanta reclamantă, cu menţiunea pentru intimată de a depune un punct de vedere cu cel puţin cinci zile înainte de termenul de judecată; de asemenea, i s-a pus în vedere apelantei reclamante să certifice actele în limbă străină, depuse în copie, respectiv cele care au fost ataşate în copie precizărilor.

Prin încheierea din 20 martie 2019 (încheierea de dezbateri), instanţa a amânat pronunţarea la 3 aprilie 2019.

Prin decizia nr. 615/2019 din 3 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 4481 din 06.12,2017 şi a tuturor încheierilor premergătoare, inclusiv a încheierii de şedinţă din 03.11.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

La 12 iulie 2019, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 615/2019 din 3 aprilie 2019 şi a tuturor încheierilor de şedinţă (din 19.09.2018, din 14.11.2018, din 23.01.2019 şi din 20.03.2019), pronunţate în dosar de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi a tuturor încheierilor de şedinţă atacate, pronunţate de instanţa de apel pe parcursul judecăţii din apel şi, în consecinţă:

- în principal, transmiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea fondului apelului, pentru administrarea probei cu expertiză şi pentru a se cerceta fondul cu respectarea dublului grad de jurisdicţie;

- în subsidiar, rejudecând apelul, să fie admis şi să se dispună schimbarea în tot a deciziei din apel în sensul rezoluţiunii contractelor de vânzare: (i) nr. x din data de 07.12.2012; (ii) nr. x din data de 23.11.2012; (iii) nr. x din data de 05.12.2012; (iv) nr. x din data de 17.12.2012; (v) nr. x/2013 din data de 14.07.2013; (vi) nr. x/2013 din data de 29.07.2013; (vii) nr. x/2013 din data de 31.07.2013; (viii) nr. x/2013 din data de 16.10.2013; (ix) nr. x/2013 din data de 23.11.2013, încheiate între reclamanta A., în calitate de cumpărător şi pârâta B., în calitate de vânzător; obligării pârâtei B. la restituirea sumei de 300.248,23 UDS, reprezentând avansul achitat de A. şi recunoscut de debitoare prin actul unilateral emis la data de 23.02.2015, precum şi prin Procesul-verbal încheiat la data de 23.02.2015; obligării pârâtei B. la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 66.959,47 USD; obligării pârâtei B. la plata dobânzii legale care a devenit scadentă până la data introducerii apelului (21.02.2018); obligarea intimatei-pârâte B. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în primă instanţă, apel şi recurs.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocându-se şi încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea a fost pronunţată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu, compunerea sa fiind schimbată cu încălcarea legii.

Recurenta susţine că, în speţă, dosarul a fost alocat în apel completului de judecată C4A, fără ca acesta să fi fost repartizat aleatoriu (în dosar nu există fişa dosarului din care să rezulte că ar fi fost repartizat aleatoriu), deşi nu exista vreo situaţie de excepţie, motiv pentru care prevederile art. 11 şi art. 53 din Legea 304/2004, respectiv cele ale art. 101 alin. (1) ROI, art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au fost nesocotite.

Astfel, arată că, la primul termen de judecată din apel (cel din 19.09.2018), completul a fost compus din doamnele judecător C. şi D., iar, începând cu cel de-al doilea termen de judecată, componenţa completului a fost alterată, în sensul că, în alcătuirea completului, au intrat domnii judecători E. şi F., care au pronunţat şi decizia de dezînvestire.

Neexistând vreun motiv, şi cu atât mai puţin unul temeinic pentru schimbarea completului, recurenta consideră că aceasta a avut loc cu încălcarea legii, fiind încălcat principiul continuităţii completului (art. 19 şi art. 214 C. proc. civ.) ca garanţie a unei justiţii echitabile, ceea ce conduce la nulitatea absolută a deciziei apelate, motivul de casare fiind unul de ordine publică.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că argumentul instanţei vizând o posibilă schimbare a cauzei în apel apare ca vădit neîntemeiat, cauza cererii de chemare în judecată cuprinzând inclusiv solicitarea de restituire a avansului pe cale principală, astfel că prevederile art. 478 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. au fost nesocotite de instanţa de apel.

Învederează faptul că reclamanta s-a prevalat de prevederile art. 1516 alin. (1) C. civ. care stipulează dreptul creditorului (A.) de a obţine îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar izvorul substanţial al acestui capăt de cerere este "Actul unilateral." Cel de-al doilea capăt de cerere a vizat operaţiunea de restituire a avansului "astfel cum a fost recunoscută de debitoare prin actul unilateral emis la data de 23.02.2015, precum şi prin Procesid-verbal încheiat la aceeaşi dată."

Astfel, recurenta-reclamantă susţine că, prin intermediul primelor două capete de cerere, a solicitat instanţei rezoluţiunea contractelor şi restituirea avansului, deci finalitatea restituirii avansului a fost solicitată atât ca efect al rezoluţiunii, cât şi ca finalitate de sine-stătătoare, deci independent de soluţia ce urma a fi dată capătului de cerere vizând rezoluţiunea. Prin urmare, în opinia sa, cauza cererii de chemare în judecată a inclus şi restituirea autonomă a avansului, astfel că nu se punea ab initio problema schimbării cauzei în cadrul apelului şi nici necesitatea formulării unei cereri adiţionale.

Faţă de aspectele invocate şi de limitele învestirii instanţei, recurenta apreciază că instanţa de apel a nesocotit principiul disponibilităţii părţii, neanalizând capătul principal de cerere vizând restituirea avansului în temeiul art. 1516 alin. (1) C. civ. grefat pe recunoaşterea din Actul unilateral, sens în care, recurenta-reclamantă susţine că nu a primit o rezolvare a acestei chestiuni esenţiale.

Totodată, susţine că greşita calificare de către intanţa de apel a capătului secundar al cererii de chemare în judecată s-a făcut şi cu încălcarea art. 152 şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precum şi a art. 30 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ.

Arată că prima instanţă avea îndatorirea să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor calificarea juridică exactă (conform art. 22 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ.) pentru a putea fi în măsură să dea sau să restabilească calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii (art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ.), însă, neprocedând în acest mod, soluţia acesteia de a califica drept accesoriu capătul de cerere vizând restituirea avansului (art. 30 alin. (4) C. proc. civ.), iar nu principal (art. 30 alin. (4) C. proc. civ.), în mod greşit a fost confirmată de instanţa de apel, care a nesocotit principiul aflării adevărului şi obligaţia esenţială a judecătorului în procesul civil de a da sau restabili corecta calificare, rezumându-se la a cita câteva fragmente atent selectate din cererea de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă mai arată şi faptul că instanţa de apel a reţinut că fotografiile depuse în cadrul căii de atac nu ar avea valoare probatorie pentru că nu s-ar putea stabili vreo legătură între acestea şi transporturile efectuate de intimată, iar explicaţia lipsei acestei legături apare pentru prima dată în decizia recurată, nefiind ridicată nici de intimata-pârâtă B. şi nici de instanţa de judecată, din oficiu.

Cum înlăturarea de la materialul probator nu a fost supusă dezbaterii contradictorii, iar instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe această chestiune, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare (art. 13, art. 14 şi art. 224 C. proc. civ.).

Recurenta susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să pronunţe o hotărâre prealabilă distinctă sub aspectul recunoaşterii parţiale (art. 436 şi art. 437 C. proc. civ.).

Consideră că, la termenul din 23.01.2019, instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe asupra cererii de pronunţare a unei hotărâri parţiale de recunoaştere, având în vedere că recurenta solicitase acest lucru prin intermediul răspunsului la întâmpinare, iar, la primul termen de judecată din 19.09.2018, instanţa a încuviinţat interogatoriul în scopul pronunţării asupra acestei cereri, la termenul din 14.11.2018 cauza s-a amânat inclusiv pentru a lua cunoştinţă de răspunsul la interogatoriu depus într-un singur exemplar în preziua termenului şi, din motivarea deciziei, rezultă că, la acest moment, instanţa avea toate datele pentru a se pronunţa asupra recunoaşterii parţiale a pretenţiilor.

În schimb, arată că instanţa s-a pronunţat prin încheierea din 20.03.2019, de la termenul de dezbateri, lăsând fără efect sensul pronunţării unei hotărâri parţiale, care nu poate însemna altceva decât o hotărâre plasată în timp anterior momentului dezbaterilor asupra fondului în accepţiunea art. 436 alin. (2) C. proc. civ.

Consideră că instanţa de apel a pornit de la premisa eronată că avansul a fost solicitat numai ca o consecinţă a capătului de cerere vizând rezoluţiunea (cu titlu de repunere în situaţia anterioară), nu şi ca restituire cu finalitate distinctă.

Or, reţinând că titlul cu care a fost solicitat a fost acela de executare a obligaţiei din "Actul unilateral" şi faptul că avansul nu a fost contestat de pârâta B., instanţa de apel ar fi trebuit să pronunţe o hotărâre parţială în limitele recunoaşterii.

De asemenea, susţine că disocierea făcută de instanţa de apel (atât în cuprinsul deciziei recurate, cât şi al încheierii din 20.03.2019) între recunoaşterea de drept substanţial a pârâtei B. (Actul unilateral) şi lipsa unei recunoaşteri sub aspect procedural este una artificială, pentru că recunoaşterea de drept material trebuie să producă efecte şi în plan procesual.

Astfel, prin "Actul unilateral", intimata recunoaşte existenţa unui "avans pentru marfa care a mai rămas de rambursat" şi s-a obligat să îl returneze, iar prin răspunsul la întrebarea 4 la interogatoriu, B. recunoaşte " ca sold avans suma de 249,981,49 USD, aşa cum rezultă din documentele contabile ataşate".

Or, această recunoaştere nu poate produce efecte exclusiv pe tărâm substanţial în condiţiile în care, în plan procesual, recurenta solicitase tocmai rambursarea avansului recunoscut. Ca atare, recunoaşterea valora, contrar opiniei instanţei de apel, un act de dispoziţie, fiind nesocotite prevederile art. 436 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că nelegalitarea deciziei recurate decurge şi din neadministrarea probei cu expertiză, cererea de efectuare a unui raport de expertiză în apel fiind respinsă în mod nelegal, prin raportare la calificarea capătului secundar de cerere ca fiind accesoriu.

Totodată, apreciază că, impunând recurentei obligaţii, sub aspect probaţional, imposibil de adus la îndeplinire, fără a repartiza în mod echitabil sarcina probei, instanţa de apel a nesocotit regula sarcinii probei înscrisă în art. 249 C. proc. civ.

Mai susţine şi faptul că instanţa de apel nu a făcut nici măcar o referire şi nu a utilizat prezumţiile, respectiv a neglijat total suportul probelor administrate, care ar fi generat cadrul favorabil utilizării prezumţiilor, acestea stabilind indirect situaţii de fapt dificil sau imposibil de probat pe cale directă.

Astfel, ar fi putut analiza motivul de apel vizând necesitatea ca lemnul să fie de calitate cel puţin medie şi obligaţia intimatei, în calitate de profesionist, de a se interesa cu privire la legislaţia statului unde lemnul s-ar afla în tranzit ori urma să ajungă.

Ţinând seama de specificul comercial al corespondenţei, aceasta avea greutatea şi putea proba faptele pretinse de recurentă în accepţiunea art. 329 C. proc. civ., relative la incidentele intervenite, la înscrisurile neînsuşite de pârâta B., la notele de debit emise. În acest sens, arată că notele de debit şi corespondenţa relevau acţiuni şi omisiuni ale pârâtei B. în cadrul relaţiei comerciale, care generau neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către aceasta.

Consideră că tot cu prezumţii, de această dată de natură legală, trebuia soluţionată de instanţă şi problema neexecutării de către pârâta B., în sensul că, odată dovedit dreptul de creanţă al recurentei, se prezuma neexecutarea (art. 1481 alin. (2) C. civ.), din moment ce era vorba de obligaţii de rezultat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la nemotivarea deciziei recurate şi existenţa unor motive străine de natura pricinii.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă invocă nemotivarea instanţei de apel sub aspectul recunoaşterii intimatei la întrebarea 4 din răspunsul la interogatoriu, în care aceasta a reţinut expres că apreciază "ca sold avans suma de 249.981,49 USD, aşa cum rezultă din documentele contabile ataşate".

Fiind o probă esenţială în dosar şi fundamentală pe planul mai special al pronunţării unei hotărâri de recunoaştere parţială, recurenta consideră că instanţa de apel avea îndatorirea de a valorifica această recunoaştere şi de a motiva cu privire la acest răspuns la interogatoriu, mai ales în contextul în care această recunoaştere expresă contrazice întreaga argumentare a instanţei de apel.

Referitor la nemotivarea sub aspectul rezoluţiunii, recurenta susţine că, în pofida unei devoluţiuni totale generate de apelul formulat, prima instanţă nu a răspuns criticilor punctuale vizând deficienţele insurmontabile ivite în desfăşurarea fiecărui contract în parte - indicate în cuprinsul apelului şi dezvoltate prin precizările subsecvente solicitate chiar de instanţa de apel - îndeosebi a celor decurgând din primirea de marfă inutilizabilă, unde s-a referit exclusiv la fotografii - cu referire la neîndeplinirea obligaţiei generale de predare a "unor bunuri de calitate cel puţin medie" (art. 1486 teza II C. civ.) şi a obligaţiei de îndeplinire integrală şi exactă a obligaţiilor contractate (art. 1516 alin. (1); art. 1469 alin. (2) C. civ.) - şi cu omiterea Notificării sechestrului şi a corespondenţei aferente acelei situaţii.

Recurenta apreciază că omisiunea utilizării prezumţiilor şi nerespectarea prevederilor art. 264 C. proc. civ. conduc la concluzia neexercitării rolului activ al judecătorului şi refuzul de a judeca pricina (art. 5 alin. (1)-(3) C. proc. civ.), în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-reclamantă invocă şi nemotivarea sub aspectul insuficientei motivări a sentinţei.

Astfel, arată că hotărârea de primă instanţă făcea o referire vagă la corespondenţă, fără a indica punctual de ce ar fi fost îndeplinite obligaţiile contractuale şi nu s-ar fi impus rezoluţiunea, iar instanţa de apel nu a analizat criticile recurentei vizând preluarea mecanică, în sentinţă, din întâmpinarea pârâtei, depusă în faţa primei instanţe, fără o evaluare critică a unor pasaje lipsite de suport probator.

Prima instanţă a preluat din întâmpinarea pârâtei, reţinând că "marfa despre care face vorbire reclamanta a fost ridicată de către aceasta din port şi vândută, mai departe, clienţilor finali ai reclamantei." În apel, recurenta a susţinut că aspectele referitoare la (re)vânzarea mărfii nu rezultă din probatoriul administrat în cauză şi că nici prima instanţa nu a indicat vreun înscris din care ar rezulta vreun raţionament pe care să îl fi efectuat pentru a ajunge la această concluzie.

Singura informaţie legată de o eventuală (re)vânzare a mărfii rezultă din e-mail-ul din 19.04.2014 comunicat pârâtei, însă recurenta susţine că a indicat că această informaţie nu se putea corobora cu probatoriul administrat. Instanţa de apel nu a răspuns nici acestor critici, ceea ce conduce la o nemotivare a deciziei.

Recurenta-reclamantă invocă nemotivarea cu privire la respingerea capătului de cerere vizând acordarea dobânzii legale, susţinând că, deşi a învestit instanţa de apel cu o devoluţiune totală, incluzând obligarea intimatei-pârâte B. la plata dobânzii legale penalizatoare şi, suplimentar, la obligarea la plata dobânzii legale care a devenit scadentă după introducerea apelului, în decizie nu există vreun răspuns la aceste solicitări.

De asemenea, consideră că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privind motivarea soluţiei de respingere a cererii de restituire a avansului.

Astfel, motivul de apel vizând insuficienta motivare a soluţiei de respingere a cererii de restituire a avansului a fost înlăturat de instanţa de apel prin raportare la prevederile art. 30 alin. (4) C. proc. civ., socotind în mod greşit că nu era necesară motivarea distinctă a soluţiei date acestui capăt de cerere.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apelului formulat împotriva încheierii din 22.09.2017.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă consideră că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece instanţa de apel a înlăturat din materialul probator fotografiile cu privire la deficienţele lemnului furnizat de B. pe motiv că acestea ar fi contestate. Recurenta susţine că aceste fotografii au fost anexate răspunsului la întâmpinare formulat şi nu au fost contestate, câtă vreme singurele acte procedurale efectuate ulterior de B. au fost răspunsurile la interogatoriu şi un răspuns în care nu există vreo menţiune în acest sens, până la rămânerea în pronunţare.

Recurenta-reclamantă invocă şi motivul de casare privind încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere privind rezoluţiunea şi a celui vizând restituirea avansului, precum şi caracterul nelegal al soluţiei date capătului de cerere vizând rezoluţiunea.

Recurenta consideră eronat argumentul instanţei de apel în sensul că nu ar exista o recunoaştere a încălcării obligaţiilor de către intimată, iar recunoaşterea nu ar avea legătură cu comenzile deja efectuate.

Arată că explicaţiile din preambulul Actului unilateral sugerează ideea unor tensiuni preexistente în cadrul raporturilor juridice dintre părţi, iar din coroborarea ansamblului probator rezultă că această dispută a fost alimentată. Astfel, s-a creat un context care a provocat intimata-pârâtă B. să emită Actul unilateral pentru a mai domoli nemulţumirile recurentei. Ca atare, nu se poate reţine cu argumente pertinente că acest Act unilateral nu are legătură cu comenzile executate şi achitate. Dimpotrivă, arată că respectivul act a fost determinat de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale şi, după caz, de îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor.

Consideră relevantă şi atitudinea întimatei-pârâte B. care s-a arătat dispusă sa returneze avansul şi a făcut plăţi până la momentul la care prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată.

Astfel, cererea de chemare în judecată nu putea fi respinsă doar pentru că intimata nu a recunoscut problemele semnalate şi nu a acceptat notele de debit, în sensul neînsuşirii acestora potrivit art. 273 C. proc. civ.. În acest sens, arată că acceptarea mijloacelor de probă de către adversarul din proces nu reprezintă o condiţie de încuviinţare a cererii de chemare în judecată, neputând constitui fundament juridic pentru înlăturarea ab initio a unei asemenea probe. Coroborarea cu bună-credinţă a ansamblului probatoriu ar fi presupus calificarea acestui mijloc de probă cel puţin ca început de dovadă scrisă (art. 310 alin. (2) C. proc. civ.) şi coroborarea cu prezumţii ar fi condus la soluţia contrară.

În dezacord cu opinia exprimată de instanţa de apel, recurenta susţine că plata unor sume de bani cu titlu de cheltuieli de depozitare şi cheltuieli suplimentare atestă în sine executarea necorespunzătoare a obligaţiilor ce îi reveneau intimatei, din moment ce la originea unor asemenea plăţi s-au aflat chiar faptele intimatei-pârâte B..

În plus, lipsirea de forţă probantă a fotografiilor, cu privire la calitatea lemnului, în considerarea unei pretinse imposibilităţi de a stabili legătura cu transporturile şi a unei presupuse contestări a acestora de către B., nu poate fi acceptată câtă vreme fotografiile nu au fost, în realitate, contestate şi oricum revenea intimatei obligaţia de a face dovada faptului contrar.

Plăţile suplimentare efectuate de recurentă, fotografiile cu privire la calitatea execrabilă a lemnului primit (încuviinţate ca probe concludente, dar înlăturate de la materialul probator în mod dubitativ), notele de debit, corespondenţa dintre părţi privite în ansamblu dovedeau neîndeplinirea obligaţiilor şi respectiv executarea necorespunzătoare.

A reţine că nu s-a încălcat obligaţia de cooperare contractuală, sub aspectul identificării de soluţii pentru problemele semnalate de recurentă, pe considerentul că nu au provenit din faptul său, apreciază recurenta că este în contradicţie cu întreaga pleiadă de motive de apel invocate în susţinerea capătului de cerere vizând rezoluţiunea.

Mai susţine că instanţa de apel disociază de o manieră artificială şi superficială probatoriul administrat cu nesocotirea prevederilor art. 264 C. proc. civ., care ar fi impus examinarea de către instanţa de apel a fiecărei probe în parte şi a tuturor acestora în ansamblul lor, preferând să le elimine, sub diferite pretexte, ca şi cum acestea nu ar avea legătură între ele.

În acest context, precizează că intimata-pârâtă B. nu a administrat vreo probă care să pună în discuţie autenticitatea corespondenţei ori a notelor de debit ori a faptului că nu ar prezenta garanţii suficient de serioase pentru a face deplina credinţă sub aspectul conţinutului.

În plus, recurenta susţine că transmiterea unei cantităţi de lemn având anumite dimensiuni şi o anumită calitate reprezenta o obligaţie de rezultat (B. trebuia să procure rezultatul promis - 1481 alin. (1) C. civ.) şi astfel, prin simpla dovedire a dreptului de creanţă al recurentei, neexecutarea din partea debitorului (B.) se prezuma (art. 1481 alin. (2) C. civ.).

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel nu a respectat caracterul devolutiv al apelului, nevalorificând probele administrate necesare stabilirii situaţiei de fapt, în raport de normele legale incidente, motiv pentru care consideră că se impune casarea deciziei recurate.

Referitor la temeinicia capătului de cerere vizând rezoluţiunea, recurenta susţine că neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către intimată s-a caracterizat prin nerespectarea obligaţiilor referitoare la calitatea mărfii, dimensiunea mărfii, timpul de livrare, limita de încărcare şi cooperarea contractuală, iar nerespectarea acestor obligaţii a fost evidenţiată de către recurentă pentru fiecare contract în parte.

Recurenta consideră că este întemeiat capătul de cerere vizând restituirea avansului, prin raportare la Actul unilateral din 23.02.2015, la Procesul-verbal din 23.02.2015 şi la corespondenţa privind plăţile parţiale efectuate de intimată şi dovezile corespunzătoare acestora depuse de apelantă la dosarul cauzei, "lista cu plăţile efectuate către reclamantă", depuse de intimată la termenul de judecată din data de 03.11.2017 şi plăţile periodice efectuate de intimată cu titlul de "rambursare avans".

Recurenta invocă şi încălcarea normelor vizând imputaţia plăţii (art. 1507 alin. (1) teza a II-a C. civ.).

Susţine că argumentaţia instanţei, în sensul că proba cu expertiză contabilă nu ar fi de natură a conduce la soluţionarea cauzei, grefată exclusiv pe teza probatorie vizând determinarea avansului de restituit, este greşită în condiţiile în care apelanta solicitase această probă şi prin raportare la regula imputaţiei plăţii, aspecte care nu aveau cum să fie lămurite de instanţă, în considererea plăţilor efectuate în mod aleatoriu şi faţă de plăţile care se dublează (cu privire la care din nou instanţa nu avea cum să verifice neavând cunoştinţe de specialitate).

Astfel, recurenta afirmă că, prin respingerea probei cu expertiza contabilă la termenul din 20.03.2019, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 1507 alin. (1) teza a II-a C. civ. privind imputaţia plăţii, care prevăd că "plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului". Ca atare, acest calcul nu putea fi efectuat de instanţă fiind necesare informaţii provenind de la un specialist în domeniu.

În finalul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă invocă încălcarea echităţii procedurii şi a dreptului de acces la justiţie (art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), susţinând că, în contextul dezvoltat mai sus, interpretarea formalistă şi inflexibilă a Curţii de Apel, care a condus la respingerea capătului secund de cerere ca urmare a atribuirii unei relaţii de dependenţă directă faţă de capătul de cerere vizând rezoluţiunea, reprezintă o interpretare nerezonabilă şi deosebit de rigidă a dreptului intern, incompatibilă cu dreptul de acces la justiţie.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L., la 12 august 2019.

La 10 septembrie 2019, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea în tot a deciziei atacate.

La 27 septembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatei.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 24 iulie 2020, recurenta, prin apărător ales, a depus punct de vedere la raportul comunicat, solicitând admiterea în principiu a recursului şi fixarea unui termen de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

La 23 iulie 2020, administratorul judiciar al intimatei-pârâte B. S.R.L. a depus la dosar o cerere de suspendare a judecăţii recursului în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, arătând că, prin sentinţa civilă nr. 4545 din 03.09.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea B. S.R.L.

Prin rezoluţia din 7 august 2020, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilităţii recursului, în complet de filtru, la data de 10 noiembrie 2020, fără citarea părţilor.

Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 615/2019 din 3 aprilie 2019 şi împotriva încheierilor de şedinţă din 19 septembrie 2018, din 14 noiembrie 2018, din 23 ianuarie 2019 şi din 20 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a prorogat soluţionarea cererii de suspendare a judecăţii recursului în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L., prin administrator judiciar G., stabilind termen de judecată la 9 martie 2021, ora 1000, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând cu prioritate incidenţa dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 referitoare la încetarea judecăţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la chestiunea prealabilă a incidenţei textului art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, prin hotărârea intermediară nr. 4545/2019 din 03 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a admis cererea creditoarei H. S.R.L. împotriva debitoarei B. S.R.L. şi, în temeiul art. 72 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei B. S.R.L., intimata-pârâtă din prezenta cauză.

Se mai constată că, din verificările efectuate în sistemul informatic al instanţelor, hotărârea intermediară anterior menţionată a devenit definitivă la 15 mai 2020, prin decizia nr. 277/2020 din 15 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a respins apelul debitoarei B. S.R.L., ca nefondat.

În raport cu aspectele anterior evocate, Înalta Curte reţine că, în speţă, chiar dacă nu suntem în ipoteza unei acţiuni/căi de atac deja suspendate, devin incidente dispoziţiile art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, care prevăd că:

"la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează."

Având în vedere calitatea intimatei-pârâte, de debitoare împotriva căreia s-a dispus, prin hotărâre definitivă, intrarea în procedura generală a insolvenţei, precum şi împrejurarea că prezentul litigiu se află în recurs, ca formă de manifestare a acţiunii judiciare promovate împotriva intimatei-pârâte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dând eficienţă dispoziţiilor legale sus-menţionate, urmează să decidă, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, încetarea judecăţii recursului formulat de recurenta-reclamantă A., împotriva deciziei nr. 615/2019 din 3 aprilie 2019 şi împotriva încheierilor de şedinţă din 19 septembrie 2018, din 14 noiembrie 2018, din 23 ianuarie 2019 şi din 20 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Încetează judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 615/2019 din 3 aprilie 2019 şi împotriva încheierilor de şedinţă din 19 septembrie 2018, din 14 noiembrie 2018, din 23 ianuarie 2019 şi din 20 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.