Abusive clause review excluded for currency risk clauses reflecting monetary nominalism under Directive 93/13/CEE

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul încheierii contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 9830 din 18 august 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti invocată de pârâtă şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 14 septembrie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7152 din 10 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Reclamanţii B. şi A. au formulat apel împotriva acestei sentinţe, solicitând modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2211/A din 5 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 7152/10.11.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

În argumentarea acestei soluţii, s-a arătat că reclamanţii au formulat următoarele capete de cerere: constatarea nulităţii absolute a clauzei de risc valutar prevăzute în art. IV pct. 1 din Condiţiile generale de creditare; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în monedă naţională a plăţilor.

Curtea a constatat că sunt nefondate criticile aduse de către apelanţii-reclamanţi hotărârii primei instanţe.

Din perspectiva clauzei de risc valutar, instanţa de prim control judiciar a observat faptul că reclamanţii au înţeles să identifice această clauză prin trimitere la art. IV pct. 1, potrivit căreia "rambursarea creditului se va face în rate lunare ce se vor calcula începând cu data primei trageri din credit, conform graficului de rambursare ce va fi semnat şi ridicat de împrumutat, de la sediul unităţii teritoriale a băncii care i-a acordat creditul, în ziua efectuării primei trageri din credit. Graficul de rambursare va fi înmânat împrumutatului numai pentru perioada de dobândă fixă, urmând ca, la expirarea acestei perioade, banca să genereze un nou grafic de rambursare. În situaţia creditelor acordate în tranşe, împrumutatul va semna şi ridica un nou grafic de rambursare după tragerea fiecărei tranşe".

În opinia Curţii, faţă de conţinutul clauzei indicate de reclamanţi, aceasta nu reprezintă o veritabilă clauză de risc valutar, în condiţiile în care nu face referire, în niciun mod, la împrejurarea evocată de către reclamanţi în susţinerea cererii, respectiv suportarea diferenţelor de curs valutar ca efect al aprecierii monedei de creditare.

S-a reţinut că argumentele apelanţilor-reclamanţi privesc, mai degrabă, o clauză subînţeleasă, care reprezintă aplicarea unei dispoziţii legale supletive din dreptul intern, în vigoare la momentul încheierii convenţiei părţilor, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, conform căruia "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Raportat la această împrejurare, Curtea a arătat că nominalismul monetar consacrat de dispoziţia legală anterior evocată presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

Astfel, în virtutea principiului menţionat, moneda ajunge să aibă, din punct de vedere juridic, o valoare stabilă, chiar dacă, în plan economic, valoarea de piaţă a monedei poate fi variabilă, în funcţie de diferiţi indici, de regulă, cursul de schimb într-o altă monedă. Norma legală în discuţie are natură supletivă, fiind permis părţilor implicate în formarea unui acord de voinţă să deroge de la aceasta, situaţie ce nu se regăseşte în prezentul litigiu.

Contractul de credit bancar, de natura celui supus analizei, este reglementat de norme incluse în legislaţia civilă privitoare la împrumutul de consumaţie, respectiv împrumutul cu dobândă, cu anumite particularităţi.

În acest context, instanţa de apel a subliniat că legislaţia în materia protecţiei consumatorului nu tinde la schimbarea naturii şi efectelor juridice ale contractelor numite, pentru că, astfel cum s-a susţinut în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, "obligaţia instanţei naţionale de a se referi la conţinutul unei directive atunci când interpretează şi aplică normele relevante ale dreptului intern este limitată de principiile generale ale dreptului şi nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului naţional" (Cauza C-351/12 OSA împotriva Léčebné lázně Mariánské Lázně a.s., paragraful 45)".

În ceea ce priveşte incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun care conturează sfera principiului nominalismului monetar aplicabil unui împrumut cu dobândă. Aşadar, instanţa naţională are obligaţia de a verifica în ce măsură pot face obiectul cercetării caracterului abuziv clauzele care preiau dispoziţii legale interne de natură supletivă.

În prezentul litigiu, aşa cum s-a arătat, contractul de împrumut bancar este supus principiului nominalismului monetar, dându-se astfel eficienţă unor dispoziţii normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o soluţie care să excedeze dispoziţiile legii naţionale în materie.

Prin urmare, obligaţia apelanţilor-reclamanţi, în sensul restituirii creditului în moneda în care acesta a fost acordat, nu poate face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, fiind exclusă din domeniul de aplicare al acesteia.

Totodată, instanţa de apel a evidenţiat că prin hotărârea pronunţată în cauza C-186/16 (Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a expus etapele verificării pe care instanţa naţională trebuie să le urmeze, fiind evidentă concluzia potrivit căreia neîndeplinirea uneia dintre condiţii face de prisos analiza celor subsecvente.

Referitor la susţinerea generică a cererii apelanţilor-reclamanţi de înlocuire a clauzei, în sensul achitării ratelor de credit la nivelul cursului valutar la care s-a acordat împrumutul, raportat la considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-26/13 (Kasler şi Kaslerne), Curtea de Apel Bucureşti a subliniat că premisele sesizării instanţei europene în cauza indicată au fost în mod evident diferite, atât în ceea ce priveşte situaţia de fapt regăsită în prezentul litigiu, cât şi în legătură cu legislaţia naţională incidentă.

Pe cale de consecinţă, este evident fără finalitate demersul susţinut de către apelanţi din această perspectivă, întrucât chiar clauza subînţeleasă ce se cere înlocuită reprezintă, în legislaţia română, transpunerea unei norme de drept naţional cu caracter supletiv.

Mai mult, în prezenta cauză se contestă de către reclamanţi chiar moneda în care a fost acordat creditul şi obligaţia esenţială a acestora de a restitui ratele în aceeaşi monedă, spre deosebire de cauza Kasler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare la vânzare şi la cumpărare.

Prin urmare, argumentele reclamanţilor întemeiate pe considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene exprimate în cauza Kasler nu sunt relevante în prezenta pricină, diferenţa de situaţie juridică fiind remarcată şi de instanţa europeană în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. (paragraful 40).

În ceea ce priveşte susţinerile apelanţilor-reclamanţi potrivit cărora banca le-a prezentat această variantă de credit ca fiind unica ce se poate acorda, respectiv că a exagerat beneficiile unui astfel de credit, instanţa de apel a constatat că nu au fost dovedite în cauză şi, prin urmare, nu pot fi luate în considerare.

O altă serie de critici aduse de către apelanţii-reclamanţi au vizat capetele de cerere referitoare la stabilizarea (îngheţarea) cursului valutar CHF-LEU la cursul de la data semnării contractului şi la denominarea în monedă naţională a plăţilor.

Şi aceste critici au fost apreciate ca nefondate, soluţia primei instanţe de respingere a capetelor de cerere fiind legală şi temeinică, întrucât s-a reţinut corect că intervenţia instanţei solicitată de reclamanţi ar fi în contradicţie cu principiul libertăţii de voinţă al părţilor.

Astfel, s-a arătat că nicio prevedere legală de drept intern nu justifică aceste solicitări ale reclamanţilor, ele tinzând la schimbarea unui element esenţial al contractului, respectiv moneda creditului şi costurile acestuia.

În ceea ce priveşte teoria impreviziunii, invocată de către reclamanţi prin cererea de chemare în judecată şi dezvoltată prin cererea de apel, Curtea a avut în vedere, faţă de modul de învestire a instanţelor de judecată, că temeiul de drept al acţiunii este Legea nr. 193/2000, reclamanţii solicitând ca, în măsura în care ar fi constatate abuzive clauzele contestate, ar putea fi aplicată norma supletivă, respectiv art. 970 din C. civ. de la 1864, în eventualitatea unei decizii de stabilizare a cursului.

Curtea a reţinut că reclamanţii nu au învestit instanţa cu un capăt de cerere distinct, întemeiat pe teoria impreviziunii, ci au solicitat strict aplicarea efectelor acestei teorii în circumstanţierea acţiunii formulate în temeiul Legii nr. 193/2000.

Or, solicitarea reclamanţilor este nefondată, întrucât nu se pot recunoaşte efectele teoriei impreviziunii, constând în adaptarea contractului, într-o acţiune de cu totul altă natură, cum este cea din cauza de faţă, întemeiată pe legislaţia din materia drepturilor consumatorului.

Teoria impreviziunii este o instituţie juridică distinctă, cu reguli şi efecte indisolubil legate, ce nu pot fi aplicate în mod fracţionat în cadrul altor acţiuni. Prin urmare, nu se poate da curs solicitării apelanţilor-reclamanţi de a se adapta contractul de credit în sensul solicitat de aceştia, conform efectelor pe care le-ar produce aplicarea teoriei impreviziunii.

De altfel, teoria impreviziunii şi răspunderea profesionistului întemeiată pe Legea nr. 193/2000 se exclud reciproc, întrucât prima presupune cu necesitate un dezechilibru intervenit între prestaţiile părţilor independent de vinovăţia acestora, în vreme ce Legea nr. 193/2000 implică în mod cert o atitudine de rea-credinţă din partea profesionistului contractant, astfel cum reiese din prevederile art. 4 alin. (1).

Pentru aceleaşi considerente, este nefondată şi solicitarea reclamanţilor de stabilizare (îngheţare) a cursului valutar CHF-leu la cursul de la data semnării contractului şi de denominare în moneda naţională a plăţilor, în temeiul art. 970 din C. civ. de la 1864, întrucât acest text de lege nu permite intervenţia în contract a instanţei de judecată, în sensul dorit de una dintre părţi şi contrar voinţei celeilalte, în afara cadrului juridic al teoriei impreviziunii, astfel cum în mod temeinic s-a arătat în apărare de către intimata-pârâtă.

Cât priveşte solicitarea de denominare în monedă naţională a plăţilor, în temeiul regulamentului valutar, instanţa de apel a constatat, deopotrivă, legală şi temeinică hotărârea primei instanţe.

În acest sens, s-a arătat că potrivit art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută.

Însă, lit. d) din Anexa nr. 2 la acest regulament exceptează persoanele fizice, juridice şi alte entităţi, pentru operaţiuni stipulate de prevederi legale exprese. Or, posibilitatea acordării creditelor în valută şi chiar noţiunea de risc valutar (ceea ce implică restituirea creditelor în valuta acordată), a fost şi este reglementată, în mod expres, printr-o serie de acte normative succesive, respectiv Regulamentul BNR nr. 3/2007 (art. 2, art. 4 alin. (2), art. 44), Regulamentul BNR nr. 24/2011 (art. 4, art. 6 alin. (3), art. 11, art. 14, art. 15) şi Regulamentul BNR nr. 17/2012 (art. 2, art. 7, art. 12 alin. (3), art. 16).

Prin urmare, atât timp cât dispoziţii legale exprese prevăd posibilitatea acordării creditelor în valută şi reglementează riscul valutar, ceea ce implică restituirea creditelor şi achitarea costurilor aferente contractului în aceeaşi monedă, nu se poate reţine aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

De altfel, dacă susţinerile apelanţilor-reclamanţi ar fi reale, aceasta ar însemna că a fost şi este interzisă în România acordarea creditelor în valută, concluzie care însă nu poate fi reţinută, faţă de actele normative mai sus menţionate. Simplul fapt că apelanţii-reclamanţi sunt nevoiţi să efectueze schimburi valutare, cu consecinţa suportării unor costuri, nu este de natură a determina caracterul fondat al cererii de denominare în monedă naţională a plăţilor, atât timp cât aceştia au consimţit în mod valabil la încheierea unui contract de credit în valuta respectivă.

Împotriva deciziei civile nr. 2211/A din 5 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând peste interpretările obligatorii date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc contra României.

Astfel, au susţinut că, în situaţia în care se acordă un împrumut în monedă străină, banca trebuie să furnizeze împrumutatului informaţii care să-i permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligaţiilor sale financiare viitoare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al creditului.

Or, în prezenta cauză, banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare a reclamanţilor, iar faptul că aceştia s-au adresat băncii, exprimându-şi intenţia de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor de la acel moment, nu poate însemna o acceptare liberă şi necondiţionată a ofertei propuse de către bancă.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, atâta vreme cât banca nu dovedeşte că a îndeplinit obligaţia de informare a împrumutaţilor cu privire la riscul valutar, simplul fapt că aceştia ar fi putut să renunţe la încheierea contractului de credit, refuzând oferta băncii, este lipsit de relevanţă.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, banca nu a oferit reclamanţilor informaţii complete, corecte şi precise asupra aspectelor esenţiale legate de produsul oferit şi, mai mult, i-a asigurat că riscul valutar este minim.

S-a mai arătat că banca a impus efectiv creditul în CHF, ca fiind singura opţiune prin care reclamanţii puteau obţine un credit bancar la acel moment pentru necesităţile lor.

În calitatea ei de profesionist, banca avea obligaţia să prezinte riscurile unui astfel de contract şi existenţa unui risc valutar, iar nu să îi inducă pe împrumutaţi în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

Totodată, s-a menţionat faptul că oferta de creditare în franci elveţieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă pentru reclamanţi, specificându-se la acel moment că nu există un risc de hipervalorizare a monedei CHF, prezentată ca având caracter stabil şi a cărei evoluţie nu va da naştere unor diferenţe fundamentale de curs.

Faţă de cele arătate, recurenţii au solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, având în vedere şi faptul că în contract nu se specifică ce se întâmplă efectiv cu suportarea riscului valutar în caz de devalorizare/hipervalorizare a monedei CHF.

Aşadar, în lipsa reglementării unui mecanism de suportare a riscului valutar, rezultă că riscul de hipervalorizare a monedei CHF urmează să fie pus exclusiv în sarcina împrumutaţilor.

Cu privire la solicitarea de a se dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că, în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive, se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data contractării creditului.

Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanţii nu au avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, dar şi faptul că banca nu le-a pus la dispoziţie nicio informaţie din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor.

Cu alte cuvinte, recurenţii-reclamanţi apreciază că hipervalorizarea CHF denaturează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Referitor la capătul de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor dintre rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii au susţinut faptul că se impune ca executarea obligaţiilor ce decurg din acest contract să se facă în RON, deoarece efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, ceea ce determină o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului.

Cât priveşte solicitarea de revizuire a efectelor contractului, recurenţii-reclamanţi consideră că este greşită aprecierea instanţei de apel, potrivit căreia "în vederea aplicării instituţiei impreviziunii, partea trebuia să indice în concret momentul de la care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariţiei unor evenimente externe voinţei părţilor, iar acest lucru nu a fost indicat".

Sub acest aspect, recurenţii au arătat că s-a indicat faptul că părţile s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderată, iar, ulterior acestui moment, treptat, valoarea monedei s-a dublat, deturnând contractul de la scopul în vederea căruia s-a încheiat.

Prin urmare, este vorba despre un eveniment imprevizibil, exterior voinţei părţilor, iar dezechilibrul contractual se produce în detrimentul consumatorului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi un supliment la raport, care, după analiza acestora în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 3 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul din 21 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la 14 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, termen care a fost preschimbat, din oficiu, la data de 25 februarie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Deşi recurenţii-reclamanţi au indicat, în finalul cererii de recurs, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

În ceea priveşte clauza contractuală privind riscul valutar instanţa supremă constată că recurenţii-reclamanţi au redat, în sprijinul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., critici ce pot fi calificate ca referindu-se prin raportare la pretinsa aplicare greşită a deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 şi a prevederilor Directivei nr. 93/13 în dauna Legii nr. 193/2000.

Recurenţii apreciază că instanţa de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE, aşa cum a fost explicitat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 şi nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de instanţa europeană în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv.

În dezvoltarea acestei critici au susţinut, în esenţă, că din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene precitată ar rezulta o obligaţie generală a profesionistului de informare cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, dar şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de posibilele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul, obligaţie încălcată de către pârâtă.

Instanţa de recurs reţine însă că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb AG, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are obligaţia să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile în mod automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din însăşi hotărârea invocată de către recurenţii-reclamanţi, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, paragraful 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza intitulată de reclamanţi "de risc valutar" reprezintă aplicarea unei dispoziţii legale supletive din dreptul intern, în vigoare la momentul încheierii convenţiei părţilor, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar şi că, prin urmare, această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, este evident că instanţa de apel nu avea obligaţia de a verifica dacă profesionistul (în speţă, banca pârâtă) şi-a îndeplinit în perioada precontractuală, obligaţia de informare, dacă clauza este inclusă în obiectul principal al contractului şi, în acest context, îndeplineşte cerinţele de transparenţă ş.a.m.d.

Acestea sunt etape subsecvente declanşării verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000.

Recurenţii-reclamanţi au criticat, sub aspectul nelegalităţii, şi soluţia dată de instanţa de apel, de menţinere a respingerii capătului de cerere privind îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/RON de la data încheierii contractului de credit şi denominarea în RON a creditului pentru restituirea împrumutului.

Instanţa de recurs, fără a reveni asupra considerentelor anterioare, constată că nu poate fi pusă în discuţie aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme clauza contractuală contestată de reclamanţi nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, este evident că nu se pune problema modalităţii în care o atare clauză poate fi eliminată din contract, ca efect al constatării caracterului abuziv al acesteia.

Cu privire la pretinsa greşită aplicare a instituţiei impreviziunii, se reţine, în primul rând, că examinarea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o analiză a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

În al doilea rând, se constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluţii de stabilizare (îngheţare) a cursului de schimb CHF/RON de la momentul acordării creditului, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului sau de denominare în RON a creditului nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

În cuprinsul deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161 din 3 martie 2017, se arată că:

"în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia".

În accepţiunea Curţii Constituţionale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată şi trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituţională a României a arătat atât în decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 şi 98 din decizie), cât şi în decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului şi un "risc supraadăugat" care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul iniţial.

Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi în acord cu dispoziţiile art. 1271 din C. civ. (2009), o impreviziune fundamentată pur şi simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumţie generală de dezechilibru contractual, este neconstituţională, pentru că anihilează cerinţele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepţională, independentă de voinţa şi de calitatea părţilor, ce face ca obligaţia asumată să devină excesiv de oneroasă. În sensul jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepţional şi injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat.

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator.

Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte şi cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite şi cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului şi care sunt independente de acţiunea/inacţiunea părţilor.

Prin urmare, argumentele recurenţilor-reclamanţi vizând aplicabilitatea teoriei impreviziunii, chiar dacă ar fi găsite întemeiate, nu au aptitudinea de a determina schimbarea soluţiei în sensul preconizat de parte, acela de a obţine recalcularea tuturor prestaţiilor în raport de cursul de schimb de la momentul încheierii contractului, întrucât, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, adaptarea contractului operează numai pentru viitor, aspect dezlegat cu caracter obligatoriu de către Curtea Constituţională.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2211/A din 5 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2021.