Abusiveness of non-negotiated administrative fee and unilateral interest rate modification clauses in foreign currency consumer credit agreements

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 august 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca instanţa de judecată să dispună:

1. constatarea caracterului abuziv şi, în consecinţă, declararea nulităţii absolute a clauzei contractuale prevăzute la art. 4 pct. 4.1 teza I şi teza a III-a din contractul de credit nr. x/20.03.2007;

2. constatarea caracterului abuziv şi, în consecinţă, declararea nulităţii absolute şi eliminarea clauzei contractuale prevăzute la art. 4 pct. 4.3 teza I şi teza a II-a;

3. constatarea caracterului abuziv şi declararea nulităţii absolute a clauzei contractuale de la art. 6 pct. 6.1 din contract;

4. stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăţilor, în temeiul contractului de credit, la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului (20.03.2007), de 1 CHF = 2,0785 RON, atât pentru perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului şi momentul sesizării instanţei, cât şi pentru viitor, de la momentul sesizării instanţei şi până la încetarea contractului;

5. constatarea caracterului abuziv şi, în consecinţă, declararea nulităţii absolute şi eliminarea clauzei contractuale prevăzute la art. 5 pct. 5.4 teza a II-a şi teza a III-a din contractul de credit nr. x/20.03.2007;

6. obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani pe care aceştia le-au plătit pârâtei, în baza clauzelor contractuale al căror caracter abuziv va fi constatat şi pentru care se va declara nulitatea absolută, precum şi a dobânzii legale calculate asupra acestor sume, începând de la momentul plăţii acestor sume de către reclamanţi şi până la restituirea efectivă a acestora;

În subsidiar, în situaţia respingerii cererii având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 4 pct. 4.3 teza I, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani pe care aceştia le-au plătit, cu titlu de dobândă, care depăşesc valoarea corespunzătoare procentului de dobândă de 4,9% lunar, precum şi a dobânzii legale calculate asupra acestor sume, începând de la momentul plăţii acestor sume de către reclamanţi şi până la restituirea efectivă a acestora;

7. obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor de bani achitate în plus, în temeiul contractului, rezultând din diferenţa de curs valutar, între cursul valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar al BNR valabil la data semnării contractului de credit, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la restituirea integrală de către pârâtă a acestor sume către reclamanţi;

8. obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului, care să ţină cont de clauzele contractuale al căror caracter abuziv şi nulitate absolută vor fi declarate;

9. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată;

Prin sentinţa civilă nr. 7995 din 16 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze stipulate în contractul de credit nr. x/20.03.2007: art. 4 pct. 4.3 teza a II-a privind posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzii, în funcţie de evoluţia pieţei financiare; pârâta a fost obligată la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului, în baza hotărârii pronunţate; de asemenea, pârâta a fost obligată la restituirea către reclamanţi a sumelor achitate, în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă, cu titlu de dobândă excedentară faţă de dobânda fixă de 4,9%/an, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data achitării lor şi până la data restituirii efective a sumelor; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; pârâta a fost obligată la plata către reclamanta a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariul de avocat).

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A.

Reclamanţii au arătat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică în parte, respectiv în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra capetelor de cerere nr. x, nr. 4, nr. 5 şi nr. 7 din acţiunea introductivă.

În motivarea apelului formulat de pârâta C. S.A., s-a arătat că prima instanţă a apreciat, în mod greşit, că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 nu a modificat raportul juridic contractual dintre părţi, deoarece banca nu a adus la cunoştinţa clienţilor proiectul de act adiţional, astfel neputându-se reţine că ar fi operat acceptarea tacită prevăzută de art. 95 din ordonanţă şi nici că acest act normativ putea modifica toate contractele de credit prin simpla sa intrare în vigoare.

Prin decizia civilă nr. 2292/A din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanţii A. şi B., precum şi de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7995/16.12.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, având ca obiect nulitate act juridic.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanţi, s-a reţinut că prin capătul de cerere nr. x s-a solicitat constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse la art. 6 pct. 6.1 din contractul de credit încheiat cu banca pârâtă, în partea "pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de administrare de 0,9%, ce va fi calculat anual prin aplicarea procentului la soldul creditului..."

Apelanţii-reclamanţi au susţinut, prin criticile formulate cu privire la acest capăt de cerere (pct. A din motivele de apel), că soluţia pronunţată de tribunal este nelegală şi netemeinică, întrucât prima instanţă a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând înţelesul vădit lămurit şi neîndoielnic al acestuia, referitor la informarea consumatorilor şi impunerea comisionului de administrare.

Curtea a constatat că aceste susţineri sunt nefondate, deoarece, prin analizarea condiţiilor cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare, instanţa de judecată nu a schimbat înţelesul clauzei respective, ci a determinat dacă aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe. Aspectele invocate de apelanţi referitoare la informarea consumatorilor şi impunerea acestui comision sunt chestiuni analizate în cadrul condiţiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv, ele nefiind în niciun fel cuprinse expres în clauza analizată şi, prin urmare, nu se poate susţine o schimbare a înţelesului lor vădit lămurit şi neîndoielnic.

Împrejurarea că tribunalul a ajuns la concluzia că respectiva clauză este clară şi inteligibilă şi nu creează dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar susţinerilor reclamanţilor, nu echivalează cu o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii prin schimbarea înţelesului vădit lămurit şi neîndoielnic al acestuia. Toată argumentaţia primei instanţe pe soluţia dată acestui capăt de cerere are în vedere comisionul de administrare astfel cum acesta a fost reglementat în art. 6 pct. 6.1 din contractul părţilor, înţelesul acestei clauze nefiind schimbat în analiza efectuată de instanţa de judecată.

Caracterul clar şi inteligibil al unei clauze nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective, contrar celor afirmate de apelanţii-reclamanţi.

Reţinând caracterul nenegociat al comisionului de administrare, tribunalul nu se contrazice prin concluzia că respectiva clauză este clară şi inteligibilă, căci acest caracter clar şi inteligibil nu este condiţionat de negocierea clauzei respective. Caracterul nenegociat al unei clauze reprezintă doar una dintre condiţiile cumulative cerute de lege pentru a se putea constata caracterul ei abuziv, iar îndeplinirea acesteia nu reprezintă altceva decât deschiderea posibilităţii de analiză şi a celeilalte condiţii cumulative (existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe), fără însă nicio relevanţă asupra acesteia din urmă.

Caracterul clar şi inteligibil al unei clauze (transparenţa clauzei) nu se apreciază nici prin raportare la lipsa comunicării către consumator, prealabil semnării contractului, a unui draf de contract şi nici prin raportare la rapiditatea cu care s-a desfăşurat semnarea contractului de credit, ci acest caracter clar şi inteligibil al unei clauze se analizează prin posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte (hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Matei, C143/13 şi cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Or, în speţă, clauza referitoare la comisionul de administrare este o clauză clară şi inteligibilă, ce respectă cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Faţă de conţinutul acesteia şi chiar denumirea comisionului, Curtea a apreciat că împrumutaţii au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare de 0,9% anual prin aplicarea procentului la soldul creditului.

Fiind indicat scopul comisionul (monitorizarea rambursării creditului şi a obligaţiilor asumate de împrumutat), procentul acestui comision şi suma la care se aplică, respectiva clauză expune, în mod transparent, funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, astfel încât împrumutaţii puteau să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauza analizată.

Împrejurarea că, în cuprinsul clauzei contractuale, nu s-au detaliat activităţile ce s-ar circumscrie monitorizării de către bancă a utilizării sau rambursării creditului şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate contractual de către împrumutaţi nu poate conduce la concluzia că apelanţii-reclamanţi nu au avut posibilitatea să prevadă care sunt aceste activităţi.

În acest sens, s-a arătat că reclamanţii puteau să prevadă că banca va monitoriza nu doar modalitatea în care va fi utilizat creditul, ci şi modalitatea în care împrumutaţii vor rambursa suma împrumutată. În această categorie de activităţi, desfăşurate pe o lungă perioadă de timp, intră nu doar verificarea respectării obligaţiei de plată a ratei lunare, ci şi activitatea de calculare a dobânzii, de procesare a tranzacţiilor, de încheierea actelor adiţionale impuse de modificarea legislaţiei sau la cererea clientului, de transmitere a notificărilor ori a comunicărilor sau informărilor către împrumutat, etc. De asemenea, împrumutaţii aveau posibilitatea să prevadă că banca va monitoriza pe toată perioada contractuală (300 de luni) modalitatea în care îşi îndeplinesc şi celelalte obligaţii contractuale asumate, ca de exemplu, obligaţia de asigurare a imobilului ipotecat, obligaţia de constituire a garanţiilor suplimentare dacă valoarea garanţiilor constituite iniţial scade, etc.

Curtea a mai reţinut că legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoştinţă, la un nivel mai general, de motivul/scopul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniştilor să redea, în concret, toate activităţile prestate în cadrul serviciului.

Prin urmare, în opinia instanţei, pentru ca acest comision să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii lui nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă. În speţă, serviciul pentru care se percepe acest comision este indicat (monitorizarea creditului), iar comisionul este denumit a fi unul de administrare, noţiune ce nu are un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă un termen comun, des utilizat în limbajul curent, astfel încât nu poate pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

Toate aceste activităţi de monitorizare a utilizării sau a rambursării creditului şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate contactual de împrumutaţi, ce implică numeroase resurse materiale şi umane, sunt desfăşurate de bancă în legătură directă cu creditul acordat reclamanţilor, iar ele nu ar fi fost executate de bancă dacă acestora nu li se acorda creditul.

Caracterul abuziv al unei clauze poate fi constatat numai dacă sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv lipsa negocierii şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Prima instanţă a reţinut, în mod corect, îndeplinirea primei condiţii, respectiv lipsa negocierii clauzelor contestate de reclamanţii A. şi B., constatând că este vorba despre un contract standard preformulat şi că nu a fost răsturnată de către banca pârâtă prezumţia instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. De altfel, acest aspect nici nu a fost criticat pe calea apelului, motiv pentru care, dezlegarea dată de tribunal primei condiţii impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se bucură de putere de lucru judecat.

Tribunalul Bucureşi a apreciat că nu este îndeplinită nici cea de-a doua cerinţă impusă de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, iar apelanţii-reclamanţi au criticat această concluzie invocând, pe de o parte, că pentru acordarea creditului se percep două costuri - dobândă şi comision de administrare (fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi inteligibil), iar, pe de altă parte, că s-a creat, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului.

S-a constatat că aceste critici sunt nefondate. În primul rând, Curtea a subliniat că nicio dispoziţie legală, în vigoare la data încheierii contractului, nu interzicea perceperea unui comision de administrare a creditului pe lângă dobânda aferentă acestuia.

În al doilea rând, comisionul de administrare reprezintă costul acelor activităţi de monitorizare a creditului (astfel cum s-a arătat anterior), spre deosebire de dobândă care reprezintă costul creditului, iar distincţia între cele două rezultă, în mod clar şi fără echivoc, nu doar din denumirea lor (noţiunile fiind cunoscute oricărui consumator mediu avizat, şi nu unele de specialitate), ci chiar din reglementările contractuale - art. 4.1: dobânda este percepută "pentru creditul acordat", art. 6.1: comisionul de administare este perceput "pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de împrumutat".

Prin urmare, este corectă afirmaţia primei instanţe referitoare la scopul diferit al comisionului de administrare credit faţă de dobândă.

Referitor la cea de-a doua condiţie impusă de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze nenegociate cu consumatorul, s-a arătat că nu este îndeplinită cerinţa creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar exigenţelor bunei-credinţe, aşa cum în mod corect a statuat prima instanţă.

Astfel, comisionul de administrare credit este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea administrării/monitorizării creditului, demersuri ce constau, cu titlu de exemplu, în operaţiunile ce au fost anterior menţionate. Toate acele activităţi urmează a fi desfăşurate pe toată perioada de creditare de 300 de luni, iar ele nu ar fi fost executate de bancă dacă cererea de creditare nu ar fi fost formulată.

Prin urmare, pentru perceperea acestui comision există contraprestaţii din partea băncii, astfel că nu se poate reţine un dezechilibru între părţile contractante, în detrimentul consumatorului.

Curtea a constatat că apelanţii-reclamanţi arată totuşi că această clauză privind comisionul de administrare nu ar fi abuzivă în sine, în măsura în care pârâta ar justifica nişte costuri legate de administrarea creditului (pagina 4 din cererea de apel), iar din cele menţionate anterior se reţine existenţa contraprestaţiei din partea instituţiei bancare în legătură cu administrarea creditului.

De asemenea, s-a reţinut că prin inserarea clauzei referitoare la comisionul de administrare credit apelanţii-reclamanţi nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, întrucât, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea unui credit.

Cât priveşte introducerea în contract a conceptului de dobândă anuală efectivă (DAE), instanţa de apel a arătat, pe de o parte, că la momentul încheierii contractului nu exista nicio dispoziţie legală în sensul invocat de apelanţi, iar, pe de altă parte, DAE include toate costurile pe care le poate presupune un credit: dobânda efectivă, comisioane, costuri cu asigurări, etc., astfel că ea nu se identifică cu dobânda creditului şi nu indică mărimea beneficiului obţinut de bancă, ci are rolul de a permite împrumutatului să cunoască totalul costurilor ce urmează a fi plătite pentru un credit.

Apelanţii-reclamanţi au invocat şi faptul că prima instanţă a reţinut greşit împrejurarea că banca pârâtă a respectat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 în ceea ce priveşte informarea prealabilă a consumatorilor, întrucât aceasta nu a observat nerespectarea de către bancă a dispoziţiilor prevăzute de lit. a) şi b) ale art. 6 din acest normativ.

Sub acest aspect, Curtea a arătat că respectivele prevederi legale nu sunt aplicabile contractului încheiat de părţi faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. g) şi lit. k) din Legea nr. 289/2004 (forma în vigoare la data încheierii contractului), iar, pe de altă parte, o eventuală încălcare a obligaţiei de informare nu atrage, în mod automat, considerarea unei clauze ca fiind abuzivă dacă nu există un dezechilibru semnificativ care să afecteze situaţia juridică şi economică a consumatorului.

Referitor la criticile subsumate dispoziţiilor art. 6.1 teza a II-a din contractul de credit, referitoare la posibilitatea băncii de a renunţa la plata comisionului de administrare după primul an de creditare, instanţa de apel a constatat în primul rând, din petitul cererii de chemare în judecată, că apelanţii-reclamanţi nu au solicitat constatarea caracterului abuziv al acestei părţi din clauza de la art. 6.1, solicitarea fiind în sensul constatării caracterului abuziv doar în partea în care împrumutatul se obligă a plăti băncii comisionul de administare de 0,9% calculat anual prin aplicarea lui la soldul creditului. Menţiunile reclamanţilor din motivarea cererii de chemare în judecată, referitoare la această posibilitate a băncii de renunţare la plata comisionului în discuţie, nu reprezintă altceva decât argumente invocate pentru demonstrarea caracterului abuziv al clauzei în partea indicată expres în petitul acţiunii.

Prin urmare, constatarea caracterului abuziv al acestei părţi din clauza de la art. 6.1 apare ca fiind o cerere nouă formulată direct în calea de atac, cerere ce nu poate fi analizată faţă de dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Curtea a înlăturat ca nefondate şi susţinerile apelanţilor, potrivit cărora caracterul abuziv al comisionului de administrare rezultă şi din împrejurarea că acesta a fost calculat la un sold mai mare al creditului, sold mărit urmare a majorării ratei dobânzii în baza clauzei de la art. 4.3 teza a II-a, clauză constatată de tribunal ca având caracter abuziv. Aceasta, deoarece clauza referitoare la comisionul de administare nu depinde de clauza referitoare la modalitatea de variabilitate a dobânzii, iar eventuala existenţă a unui dezechilibru semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, se determină prin raportare la momentul încheierii contractului.

Instanţa nu a negat faptul că, prin perceperea unei dobânzi majorate în condiţiile plăţii unei rate de aceeaşi valoare lunară, soldul creditului s-a majorat şi, implicit, s-a majorat cuantumul comisionului de administrare a creditului, însă aceste aspecte sunt ulterioare momentului încheierii contractului şi vizează modul concret de executare a contractului, nefiind apte a conduce la concluzia dezechilibrului semnificativ în accepţiunea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În această ipoteză, a calculării comisionului de administrare la un sold eronat, urmare a aplicării unei dobânzi percepute în baza unei clauze constatate ca având caracter abuziv, consumatorul poate uza de alte pârghii pentru asigurarea respectării întocmai a drepturilor şi obligaţiilor asumate contractual.

S-a constatat că sunt nefondate şi criticile referitoare la modul de soluţionare de către prima instanţă a capătului de cerere nr. x, având ca obiect stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că în petitul cererii de chemare în judecată reclamanţii nu au solicitat o conversie a plăţilor din moneda în care a fost acordat creditul (CHF) în moneda naţională, după cum nu au solicitat nici constatarea caracterului abuziv al clauzelor prin care s-au obligat la restituirea creditului în aceeaşi monedă în care acesta a fost acordat. Obligaţia de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat rezultă atât din clauza cuprinsă la art. 5.1, cât şi din clauza cuprinsă la art. 5.2 (unde se arată valoarea ratei lunare de plată ca fiind 463,85 CHF), iar aceste clauze nu au fost contestate.

Că este aşa rezultă, fără putinţă de tăgadă, din petitul cererii de chemare în judecată (reclamanţii solicitând constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută parţială doar a clauzei cuprinse la art. 5.4 teza a II-a şi teza a III-a) şi din împrejurarea că o eventuală astfel de solicitare ar fi fost în contradicţie cu petitul nr. 4, prin care reclamanţii au susţinut plata ratelor în moneda CHF, solicitând doar îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la cursul valabil de la data încheierii contractului.

Cererea apelanţilor-reclamanţi de stabilizare sau îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenţiei de credit, nu reprezintă altceva decât o solicitare de intervenţie a instanţei de judecată pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutaţii au obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care acesta a fost acordat.

Or, o asemenea cerere nu poate fi primită, căci nici reglementarea specială (legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE) şi nici reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu permit instanţei să modifice nici măcar o clauză contractuală constatată ca abuzivă (în speţă, neexistând oricum o astfel de solicitare), ci prevăd sancţiunea eliminării acesteia din contract, lipsirea ei de efecte, ceea ce nu se confundă cu modificarea clauzei.

Lipsa negocierii clauzelor contractuale nu conferă apelanţilor-reclamanţi dreptul de a solicita şi a obţine îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru plata tuturor ratelor de credit, la valoarea de la data încheierii contractului, fiind doar o condiţie prevăzută de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, fără nicio relevanţă în ceea ce priveşte solicitarea de modificare a contractului.

De asemenea, lipsite de relevanţă sub acest aspect al îngheţării cursului de schimb valutar la momentul contractării creditului, sunt şi susţinerile referitoare la impunerea semnării unui contract de împrumut în moneda CHF de către bancă, deşi împrumutaţii aveau nevoie de o sumă de bani în euro, căci aceste argumente sunt relative la momentul încheierii contractului şi la aspecte ce ţin de consimţământul părţilor. Or, o eventuală modificare a clauzelor contractuale ţine de aspecte relative la executarea contractului.

De altfel, impunerea semnării unui contract de împrumut în moneda CHF de către bancă nici nu a fost dovedită de apelanţii-reclamanţi, simpla împrejurare că preţul imobilului ce urma a fi achizionat fusese stabilit în euro, anterior contractării creditului, nefiind aptă a conduce la concluzia susţinută de aceştia (fiind de notorietate că acest produs bancar - împrumutul în moneda CHF, prin dobânzile mai reduse decât în cazul celorlalte credite, permitea persoanelor fizice calificarea pentru obţinerea unei sume împrumutate mai mari decât în cazul creditelor în euro, iar apelanţii nu au făcut vreo dovadă că veniturile obţinute le permiteau obţinerea unui credit în valoare de aproximativ 50.000 euro, corespunzător nevoilor lor afirmate de la acel moment).

Ceea ce au susţinut apelanţii-reclamanţi este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar CHF-LEU, cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristica acestei monede (monedă de refugiu pe timp de criză), pe nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de a nu presta un serviciu toxic/defectuos, care afectează interesele economice ale consumatorilor, ori pe practicile înşelătoare utilizate de bancă în relaţia cu consumatorii.

O astfel de revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii (astfel cum rezultă şi din concluziile reclamanţilor cuprinse la fila x a cererii de chemare în judecată) nu a avut o consacrare expresă în cadrul C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, astfel că aplicabilitatea ei nu poate fi exclusă, de plano, pe temeiul lipsei de consacrare legală.

Însă, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În speţă, Curtea a apreciat că nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanţi, respectiv stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării convenţiei de credit, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, apelanţii-reclamanţi nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea intimatei-pârâte, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens.

Pentru aplicarea acestei instituţii reclamanţii urmau să indice, în concret, momentul la care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariţiei unor evenimente externe părţilor.

De asemenea, s-a arătat că impreviziunea trebuie fundamentată pe apariţia unui eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de către acestea la data încheierii contractului. Prin urmare, o evoluţie crescătoare/descrescătoare a valutei raportat la perioada contractuală (300 de rate lunare) nu este un aspect care, în mod rezonabil, nu putea fi prevăzut, evoluţia cursul valutar nefiind un eveniment excepţional.

În ceea ce priveşte invocarea aspectelor referitoare la lipsa informării reclamanţilor despre caracteristica monedei CHF (monedă de refugiu pe timp de criză), la nerespectarea de către banca pârâtă a obligaţiei de a nu presta un serviciu toxic sau defectuos, care afectează interesele economice ale consumatorilor, ori la practicile înşelătoare utilizate de bancă în relaţia cu consumatorii, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale în vigoare nu îndreptăţesc concluzia potrivit căreia aceste situaţii sunt suficiente, prin ele însele, a determina modificarea clauzelor contractuale în sensul invocat de apelanţi. Aceste elemente pot prezenta relevanţă în cadrul analizei condiţiilor prevăzute de lege pentru diferite acţiuni în justiţie, precum cele în nulitate relativă pentru eroare ori dol sau cele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, când vin să circumstanţieze aspecte legate de caracterul clar şi inteligibil al unor clauze contractuale ori de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Or, faţă de limitele învestirii instanţei în prezenta cauză, toate aceste aspecte nu prezintă relevanţă, reclamanţii neînţelegând prin cererea de chemare în judecată să formuleze vreun capăt de cerere referitor la obligaţia de plată a creditului în moneda CHF. Singura clauză al cărui caracter abuziv s-a solicitat a se constata a fost clauza cuprinsă la art. 5.4 teza a II-a şi teza a III-a, însă aceasta nu priveşte obligaţia de restituire a creditului în aceeaşi cantitate de monedă, iar o eventuală constatare a caracterului ei abuziv nu afectează soluţia pronunţată asupra acestui capăt de cerere nr. 4.

De altfel, Curtea a menţionat faptul că şi în ipoteza în care apelanţii-reclamanţi ar fi înţeles să conteste clauzele referitoare la modalitatea de restituire a creditului, solicitând constatarea caracterului lor abuziv, clauzele referitoare la modalitatea de restituire a împrumutului în aceeaşi monedă şi cantitate în care acesta a fost acordat reprezintă o transpunere a unei dispoziţii legale supletive din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 care consacră principiul nominalismului monetar.

Cu alte cuvinte, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulaţie contrară, în aceeaşi monedă, indiferent de fluctuaţiile pe care respectiva monedă le-ar putea suferi pe piaţa valutară. Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumaţie, aceste prevederi legale sunt pe deplin aplicabile în cauza de faţă.

În atare context, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Curtea a constatat că nu se putea dispune vreo modificare a clauzelor contractuale în sensul solicitat de apelanţii-reclamanţi şi, pe cale de consecinţă, nu putea fi primit nici capătul de cerere accesoriu nr. 7 referitor la restituirea sumelor achitate, în plus, ca urmare a diferenţei de curs valutar între cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la momentul semnării contractului, cu dobânda legală aferentă, toate criticile invocate de aceştia la pct. B al motivelor de apel fiind nefondate.

Criticile dezvoltate de apelanţii-reclamanţi la pct. C din cererea de apel se referă la soluţia pronunţată asupra capătului de cerere nr. x, având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute parţiale a clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.4 teza a II-a şi teza a III-a din contract.

Instanţa de apel a reţinut că acesta a fost respins ca neîntemeiat, soluţia pronunţată pe acest capăt de cerere regăsindu-se în cuprinsul dispozitivului în sintagma "respinge în rest cererea, ca neîntemeiată".

Clauza cuprinsă la art. 5.4 teza a II-a şi teza a III-a din contract, a cărei nulitate absolută parţială s-a solicitat, prevede că:

"banca este mandatată de împrumutat/codebitor prin prezentul contract să efectueze, dacă este cazul, şi schimbul valutar în numele şi pentru acesta, utilizând propriile cotaţii şi completând documentele aferente acestei operaţiuni. Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat/codebitor".

Reclamanţii au considerat că, faţă de obiectul capătului de cerere nr. x (referitor la stabilizarea cursului valutar) şi de obiectul capătului de cerere nr. x (constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.4 teza a II-a şi teza a III-a), se impune ca argumentele invocate de ei în susţinerea celor două capete de cerere să fie dezvoltate împreună, iar acest aspect rezultă fără putinţă de tăgadă din menţiunile de la fila x a cererii de chemare în judecată.

În aceste condiţii, considerentele pentru care capătul de cerere nr. x a fost respins rezultă din întreaga argumentare a primei instanţe asupra solicitării reclamanţilor de îngheţare a cursului valutar, capătul de cerere nr. x şi capătul de cerere nr. x vizând problematica cursului valutar şi fiind tratate împreună, în mod unitar.

Reţinând că şi în privinţa clauzei stipulate la art. 5.4 tezele a II-a şi a III-a s-a stabilit de către prima instanţă, cu putere de lucru judecat, lipsa negocierii, Curtea a constatat că sunt nefondate criticile apelanţilor-reclamanţilor referitoare la îndeplinirea celeilalte condiţii impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului ei abuziv.

Astfel, s-a reţinut că prevederea contractuală de la art. 5.4 trebuie interpretată în mod unitar, teza a II-a şi teza a III-a neputându-se interpreta cu ignorarea primei teze ce constituie chiar premisa aplicării celorlalte două teze. Clauza prevăzută la art. 5.4 din contract vizează o situaţie de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către consumator, situaţie în care banca poate interveni, la scadenţă, prin debitarea oricărui cont sau depozit al împrumutatului, în scopul efectuării plăţilor datorate. În această ipoteză, prin teza a II-a banca este mandatată de împrumutat să efectueze, dacă e cazul, şi schimbul valutar prin utilizarea propriilor cotaţii, iar teza a III-a prevede că eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat.

Prin urmare, contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, banca nu poate efectua schimbul valutar decât la cotaţia valabilă la data scadenţei ratei de credit, iar în operaţiunea de schimb aceasta utilizează cotaţiile proprii valabile pentru orice persoană interesată a efectua o astfel de operaţiune.

Nicio clauză contractuală nu obligă împrumutaţii la efectuarea schimbului valutar prin intermediul băncii pârâte, aceştia fiind liberi să-şi procure valuta necesară plăţii ratelor de pe piaţa valutară. Însă, în cazul în care aceştia nu deţin în contul curent suma în valută necesară plăţii ratei, la scadenţă, atunci operaţiunea de schimb valutar poate fi efectuată şi de către bancă, dacă aceasta înţelege să debiteze alte conturi sau depozite ale împrumutatului, deţinute în altă monedă decât CHF, caz în care schimbul valutar se va efectua la cotaţia băncii, cotaţie valabilă pentru orice persoană interesată.

Teza a III-a a clauzei de la art. 5.4 din contractul părţilor are în vedere eventualele diferenţe de curs valutar dintre cotaţia băncii folosită în ipoteza aplicării tezei a II-a şi orice alte cotaţii de pe piaţa valutară la care împrumutaţii ar fi putut să-şi procure singuri valuta.

Cu alte cuvinte, teza a III-a din clauza de la art. 5.4 nu se referă la diferenţele de curs valutar dintre valoarea de schimb CHF-LEU de la data contractării creditului şi valoarea de schimb CHF-leu pentru toate celelalte rate de credit ce urmează a fi plătite pe întreaga perioadă contractuală, ci vizează ipoteza în care cotaţia băncii pentru efectuarea schimbului valutar CHF-LEU, la data unei rate scadente pentru care nu există suma necesară în contul curent al împrumutatului, ar fi defavorabilă împrumutatului faţă de alte cotaţii de pe piaţa valutară, cotaţii la care acesta ar fi putut să-şi procure singur şi în mod liber valuta necesară plăţii ratei de credit.

Prin clauza inserată la art. 5.4 tezele a II-a şi a III-a nu a fost afectată situaţia juridică a apelanţilor-reclamanţi, aceştia nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, neexistând nicio dispoziţie legală care să interzică băncii efectuarea operaţiunii de schimb valutar la propriile cotaţii, cu suportarea de către împrumutatul culpabil a eventualelor diferenţe de curs valutar rezulte din aplicarea acestei cotaţii proprii.

Totodată, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislaţia naţională şi al cărui conţinut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea clauzei referitoare la efectuarea schimbului valutar de către bancă în ipoteza şi condiţiile prevăzute de art. 5.4 din contractul încheiat de părţi.

În argumentarea soluţiei de respingere a apelului formulat de pârâta C. S.A., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Prima categorie de critici se referă la faptul că tribunalul a apreciat, în mod greşit, că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 nu a modificat raportul juridic contractual dintre părţi, deoarece banca nu a adus la cunoştinţa clienţilor proiectul de act adiţional şi, prin urmare, nu se poate reţine că ar fi operat acceptarea tacită prevăzută de art. 95 din ordonanţă şi nici că acest act normativ putea modifica toate contractele de credit prin simpla sa intrare în vigoare.

Curtea a început analiza acestor critici cu ultimele motive invocate de către apelanta-pârâtă, apreciind că are prioritate dezlegarea problemei modificării contractelor de credit prin simpla intrare în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, o concluzie pozitivă în acest sens făcând de prisos orice altă analiză în cadrul acestei categorii de motive.

Astfel, s-a arătat că apelanta-pârâtă a susţinut faptul că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) (interdicţia pentru consumator de a renunţa la drepturile conferite de ordonanţă) şi art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 (care atribuie valoare de acceptare tacită faptului de a nu semna actul adiţional de conformare) cu cele ale art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 (ce reglementează expres şi doar înlăuntrul unui termen limitativ dreptul consumatorului de a refuza aplicarea prevederilor ordonanţei) rezultă că, în mod contrar celor reţinute de prima instanţă, O.U.G. nr. 50/2010 a fost aptă să modifice contractele de credit în derulare prin simpla sa intrare în vigoare.

Curtea a apreciat însă că din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii nu rezultă faptul că O.U.G. nr. 50/2010 ar fi aptă să modifice contractele de credit în derulare prin simpla sa intrare în vigoare.

În acest sens, a avut în vedere, în primul rând, dispoziţiile întregului articol 95 din O.U.G. nr. 50/2010, dispoziţii care la alin. (1) reglementează obligaţia creditorilor ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile acestui act normativ, iar la alin. (2) stabilesc, în mod expres, că modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale. Totodată, alin. (5) din acelaşi articol are în vedere nesemnarea actelor adiţionale de către consumator, nesemnare care este considerată acceptare tacită.

Or, în condiţiile în care legiuitorul reglementează expres faptul că modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale, susţinerile apelantei-pârâte, potrivit cărora această modificare s-ar fi realizat prin simpla intrare în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 sunt nefondate.

În plus, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 95 ar fi lipsite de orice valoare juridică în interpretarea propusă de apelanta-pârâtă, deoarece în ipoteza în care modificarea contractelor de credit ar fi operat prin simpla intrare în vigoare a Ordonanţie de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, atunci nu-şi mai aveau rostul dispoziţiile anterior indicate, cu referire la faptul că orice dispoziţie legală este reglementată în scopul de a produce efecte juridice şi, nicidecum, în scopul lipsirii ei de astfel de efecte.

Chiar dacă prevederile O.U.G. nr. 50/2010 erau obligatorii pentru ambele părţi, modalitatea concretă de aplicare a acestora consta în încheierea actelor adiţionale (conform art. 95 alin. (2) din ordonanţă), acte ce urmau a cuprinde modificările specifice fiecărui contract aflat în derulare, în funcţie de dispoziţiile legale cuprinse în ordonanţa amintită.

Curtea a ajuns la concluzia că modificarea contractelor de credit aflate în derulare nu putea opera prin simpla intrare în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, fiind obligatorie încheierea actului adiţional (acceptat de consumator expres, prin semnarea lui, sau tacit conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010).

Criticile dezvoltate de apelanta-pârâtă la pct. 1a şi 1b din motivele de apel au vizat faptul că prima instanţă a reţinut greşit împrejurarea că nu s-a comunicat proiectul de act adiţional către consumator, conform art. 95 alin. (3) din ordonanţă, dar şi că nu a operat acceptarea tacită, urmare a lipsei dovezii informării consumatorului cu privire la conţinutul actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, critici cărora instanţa de apel le-a răspuns în mod unitar, prin considerente comune.

S-a reţinut că deşi art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 prevede că modificarea contractelor în derulare se va face prin acte adiţionale, apelanta-pârâtă nu a depus la dosar un astfel de act adiţional.

În absenţa unui astfel de înscris, singurul apt a modifica un contract în derulare, toate susţinerile referitoare la comunicarea către consumator a notificării prin care acesta era invitat la bancă pentru semnarea actului adiţional, ori cele referitoare la conţinutul acestei notificări şi la îndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, sunt lipsite de orice relevanţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât apelanta-pârâtă nu a făcut dovada comunicării către reclamanţi nici măcar a notificării nr. x/10.09.2010, notificare faţă de care a susţinut că îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 95 alin. (3) din ordonanţă.

Prin urmare, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei unui act adiţional care să modifice contractul de credit şi nici dovada comunicării către reclamanţi a informării lor cu privire la semnarea actului adiţional (în opinia Curţii înscrisul de la dosarul de apel neprobând îndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 de către banca creditoare).

Şi în situaţia în care s-ar fi făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 95 alin. (3) şi a existenţei unui act adiţional (art. 95 alin. (2) de conformare a contractului de credit cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2000, Curtea a apreciat că acesta nu putea produce niciun efect juridic faţă de dispoziţiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 şi de refuzul expres al consumatorului de semnare a actului adiţional, refuz aflat la dosarul de fond.

Chiar dacă refuzul semnării actului adiţional a fost exprimat de consumator anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, acesta produce efectele prevăzute de art. II alin. (2), în sensul că nu a operat acceptarea tacită, conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nefiind necesară o nouă manifestare de voinţă din partea consumatorului în acelaşi sens al refuzului semnării actului adiţional.

Prin urmare, nu există un act adiţional semnat de ambele părţi; actul adiţional de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu a putut fi prezentat instanţei de către banca creditoare, în conformitate cu art. 95 alin. (2) din ordonanţă; în plus, consumatorul a refuzat expres semnarea vreunui act adiţional de conformare a contractului cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, anterior expirării termenului de 60 de zile prevăzut de art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010. Pe cale de consecinţă, şi dacă exista un act adiţional în sensul art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnat, nu putea opera acceptarea tacită a consumatorului.

Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt nefondate criticile apelantei-pârâte formulate prin prima categorie de motive de apel, în cauză neoperând modificarea contractului de credit încheiat de părţi în baza Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010.

Prin cea de-a doua categorie de critici apelanta-pârâtă a susţinut faptul că tribunalul a intervenit în convenţia părţilor, transformând dobânda variabilă în dobândă fixă, cu încălcarea principiului respectării voinţei reale a părţilor.

Şi aceste critici au fost apreciate ca fiind nefondate, întrucât prima instanţă nu a modificat caracterul variabil al dobânzii contractului prin restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda iniţială de 4,9% şi dobânda percepută de bancă, ca urmare a modificării ratei dobânzii în temeiul clauzei de la art. 4.3 teza a II-a referitoare la posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzi în funcţie de evoluţia pieţei financiare.

Deşi în cuprinsul dispozitivului sentinţei se menţionează că suma restituită este cu titlu de dobândă excedentară faţă de dobânda fixă de 4,9% pe an, Curtea a constatat că în considerentele prezentate pentru acest capăt de cerere admis prima instanţă nu mai utilizează expresia de dobândă fixă, ci vorbeşte de dobânda contractuală iniţială de 4,9% pe an.

Având în vedere că explicitarea din dispozitiv a dobânzii excedentare faţă de care s-a dispus restituirea nu poate avea natura/forţa juridică a unei modificări a clauzei contractuale cuprinse la art. 4.1 din contract, clauză care prevede dobânda contractuală ca fiind una revizuibilă şi faţă de care instanţa a respins cererea de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii acesteia, ţinând cont şi de cuprinsul considerentelor sub acest aspect, precum şi de împrejurarea că o modificare a clauzei contractuale nu putea fi dispusă de instanţa de judecată nici măcar în situaţia în care ar fi constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.1, Curtea a apreciat că menţiunea din dispozitiv referitoare la dobânda fixă de 4,9% pe an, în explicitarea dobânzii excedentare a cărei restituire s-a dispus, nu reprezintă altceva decât o eroare materială, în realitate fiind vorba de dobânda revizuibilă iniţială de 4,9% pe an, aşa cum rezultă din considerente şi din cuprinsul clauzei contractuale de la art. 4.1, clauză faţă de care nu s-a constatat caracterul abuziv.

Contrar susţinerilor apelantei-pârâte, prima instanţă nu a transformat felul dobânzii creditului, din dobândă variabilă în dobândă fixă, întrucât o asemenea transformare ar fi trebuit să se regăsească ca dispoziţie distinctă în dispozitiv şi să fie motivată în fapt şi în drept în considerente, ceea ce nu este cazul în speţă. Or, lipsa acestor menţiuni din dispozitiv şi considerente susţine concluzia Curţii potrivit căreia tribunalul nu a transformat dobânda creditului din dobândă variabilă în dobândă fixă, neîncălcând principiul libertăţii de voinţă al părţilor, fiind vorba de o simplă eroare materială în caracterizarea dobânzii iniţiale de 4,9% pe an ca fiind fixă.

Apelanta-pârâtă a mai susţinut că prima instanţă a apreciat, în mod greşit, ca având caracter abuziv clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în funcţie de criteriul evoluţiei pieţei financiare (art. 4.3 teza a II-a), deoarece respectiva clauză a fost inserată în contract cu respectarea cerinţelor alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, iar motivul "evoluţia pieţei financiare" este chiar unul întemeiat.

Instanţa de apel a înlăturat aceste critici ca nefondate, constatând că tribunalul a reţinut corect caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3 teza a II-a din contractul de credit încheiat între părţi, din perspectiva incidenţei alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului).

Deşi apelanta-pârâtă a susţinut faptul că motivul specificat pentru care se putea modifica rata dobânzii variabile era "evoluţia pieţei financiare", Curtea a constatat că acesta reprezenta un criteriu ce putea fi avut în vedere de comerciant pentru modificarea dobânzii variabile, iar nu un motiv precizat în contract pentru a putea opera această modificare.

Din modul de redactare a clauzei de la art. 4.3 teza a II-a rezultă, fără putinţă de tăgadă, că aceasta nu indică motivul pentru care rata dobânzii curente poate fi modificată de către bancă, ci indică doar un criteriu în funcţie de care s-ar putea modifica rata dobânzii curente.

Cum dispoziţia legală impune un motiv specificat în contract pentru modificarea unilaterală a clauzeor contractuale, iar "evoluţia pieţei financiare" nu reprezintă un astfel de motiv specificat, toate susţinerile apelantei referitoare la caracterul întemeiat al acestui motiv sunt lipsite de relevanţă.

Pe lângă faptul că "motivul precizat" pentru care banca ar putea să modifice dobânda curentă lipseşte din contract, nici criteriul în funcţie de care s-ar putea modifica această rată nu este prevăzut clar, noţiunea "evoluţia pieţei financiare" nefiind explicitată în contract. Totodată, s-a reţinut că în contract nu se menţionează nişte indici obiectivi ce ar intra în componenţa respectivului criteriu, astfel încât consumatorul, dar şi instanţa de judecată, să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii.

Prin clauza inserată la art. 4.3 teza a II-a din contract, clauză ce nu a fost negociată cu consumatorul, se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, întrucât a fost afectată situaţia juridică a consumatorului, acesta fiind pus într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, respectiv cea care rezultă din dispoziţiile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 ori din dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, s-a arătat că prevederea contractuală analizată (art. 4.3 teza a II-a) nu este una clară, fără echivoc, pentru înţelegerea căreia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, motivul întemeiat pentru care banca poate modifica unilateral rata dobânzii curente revizuibile nu este indicat, iar criteriile în funcţie de care această rată a dobânzii poate fi modificată nu sunt prevăzute clar, astfel încât aplicarea acestui criteriu nu poate fi anticipată şi ea lasă loc la interpretări care pot fi folosite de bancă în favoarea sa.

Susţinerile apelantei-pârâte în sensul că împrumutaţii aveau dreptul de a solicita rezilierea contractului (art. 5.7), rambursând anticipat restul de capital împrumutat, situaţie în care nu se mai plătea niciun cost al contractului (dobânzi, comisioane), că a existat posibilitatea reală a consumatorului de a lua cunoştinţă de modificări, întrucât a fost notificat, în scris, de către bancă de fiecare dată când s-a revizuit rata dobânzii, deşi înţelegerea părţilor a fost ca noul cuantum al ratei dobânzii să fie afişat la sediul fiecărei unităţi bancare, de unde consumatorul să poată lua cunoştinţă de revizuire ori în sensul că rata dobânzii a crescut într-o mică măsură, respectiv cu doar 1,5 p.p., revizuirea dobânzii având loc pe baza unor elemente independente de voinţa băncii, nu pot conduce la concluzia că nu ar exista un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce priveşte condiţia lipsei bunei-credinţe a băncii, apelanta-pârâtă a susţinut faptul că aceasta nu era îndeplinită, buna-credinţă a băncii reieşind din modul în care a făcut aplicarea clauzei, rata dobânzii fiind revizuită cu doar 1,5 p.p. pe o perioadă determinată.

Instanţa de apel a reţinut că aceste susţineri ale apelantei-pârâte sunt însă lipsite de relevanţă juridică sub aspectul verificării îndeplinirii cerinţei impuse de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, deoarece buna-credinţă a comerciantului se analizează prin raportare la circumstanţele concrete de la momentul încheierii contractului.

Or, raportat la momentul încheierii contractului de împrumut şi la toate circumstanţele cauzei, Curtea a apreciat că nu existau premise ca apelanta-pârâtă să considere că apelanţii-reclamanţi ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauza prevăzută la art. 4.3 teza a II-a referitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda curentă în funcţie de "evoluţia pieţei financiare".

Întrucât contractul de împrumut este un contract standard, redactat de apelanta-pârâtă, rezultă că responsabilitatea includerii acestei clauze aparţine băncii pârâte.

Având în vedere că pârâta C. S.A. a inserat în contract clauza de la art. 4.3 teza a II-a care încalcă obligaţiile de transparenţă şi de informare, nu se poate reţine că aceasta a acţionat corect şi echitabil în relaţia cu reclamanţii, astfel că este îndeplinită şi condiţia lipsei bunei-credinţe a băncii în inserarea respectivei clauze, contrar susţinerilor apelantei-pârâte.

Împotriva deciziei civile nr. 2292/A din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A.

1. Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei-pârâte C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Au criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte capătul de cerere nr. x din acţiunea introductivă, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţele anterioare au constatat lipsa oricărei negocieri a clauzei contractuale de la art. 6 pct. 6.1 din contract, trecând la analiza condiţiei referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, însă au considerat, în mod eronat, că acesta nu ar subzista.

Instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, atâta timp cât s-a constatat că "respectiva clauză referitoare la comisionul de administrare este o clauză clară şi inteligibilă" (pagina 20, penultimul paragraf din decizia recurată).

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel nu ar fi trebuit să analizeze situaţia din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, arătând că lipsa negocierii şi dezechilibrul semnificativ sunt două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ, ci ar fi trebuit să aprecieze asupra acestor dispoziţii legale şi să constate faptul că dezechilibrul semnificativ în detrimentul consumatorilor, în situaţia de faţă, s-a născut prin obligarea acestora din urmă, în baza unei clauze contractuale impuse, generatoare a unei obligaţii oneroase, pe care însă consumatorii nu şi-au asumat-o în deplină cunoştinţă.

În mod nelegal, instanţa de apel a constatat că nu sunt fondate criticile formulate de apelanţii-reclamanţi pe motiv că "nicio dispoziţie legală în vigoare la data încheierii contractului nu interzicea perceperea unui comision de administrare a creditului pe lângă dobânda aferentă acestuia".

Faptul că la data contractării creditului, nu exista o dispoziţie legală care să interzică expres aplicarea unui anumit tip de cost aferent acordării creditului, nu înseamnă că banca (profesionistul) putea impune în mod unilateral consumatorilor, fără acordul acestora din urmă, orice alt cost suplimentar, intitulat în mod generic "comision de administrare".

Recurenţii-reclamanţi consideră că impunerea de către bancă a unui cost suplimentar pe lângă cel cu dobânda creditului, creează prin ea însăşi un dezechilibru între bancă şi împrumutaţi, atâta timp cât aceştia din urmă sunt ţinuţi a suporta un cost suplimentar pe care nu l-au negociat şi nici nu l-au acceptat.

Pe de altă parte, au susţinut faptul că instanţa de apel, în mod nelegal, a considerat ca fiind nefondată şi critica privind cuantumul total aproximativ al comisionului de administrare impus, cuantum despre care, în contextul descris mai sus, s-a arătat că este un alt izvor de dezechilibru între bancă şi consumatori.

Deşi nu sunt clare şi nu au fost probate pretinsele activităţi desfăşurate de către bancă şi care se circumscriu comisionului de administrare, instanţa de apel se transformă într-un veritabil apărător al băncii, considerând că este justificat un comision de administrare ce reprezintă circa 14% din valoarea creditului acordat şi care este perceput pentru anumite activităţi denumite generic "monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului".

În aprecierea echilibrului sau dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi.

Or, clauza ce priveşte impunerea comisionului de administrare, care incumbă în mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei acestora şi conferirea pentru bancă, a unui avantaj economic vădit disproporţionat, atâta timp cât dobânda aplicată creditului ar fi trebuit să reprezinte costul stabilit şi plătit pentru întreaga operaţiune de punere la dispoziţie a creditului, inclusiv pentru monitorizarea acestuia.

În cuprinsul cererii de recurs s-a făcut referire la faptul că banca pârâtă justifică perceperea comisionului de administrare astfel:

"comisionul de administrare este perceput pentru acoperirea costurilor pe care banca le realizează prin activitatea de monitorizare a creditelor, inclusiv pentru îndeplinirea obligaţiei legale de raportare periodică a informaţiilor pozitive/negative la Centrala Riscurilor bancare, gestionată de Banca Naţională a României" (pagina 11 din întâmpinare).

Or, în măsura în care intimata-pârâtă ar justifica nişte costuri legate de administrarea creditului, nu este admis ca anumite obligaţii ale băncii faţă de Banca Naţională a României să fie transferate în sarcina consumatorilor.

Un alt argument care a fost învederat în faţa instanţei de apel este cel privind cuantumul comisionului de administrare, care se raportează exclusiv la valoarea soldului creditului, şi nu la alte criterii concrete de determinare.

Astfel, s-a arătat că instituţia bancară a încasat, cu titlu de comision de administrare, sume mult mai mari decât cele la care ar fi fost îndrituită, atâta timp cât procentul de 0,9% a fost aplicat la sume (soldul creditului) care deveneau în fiecare an mai mari decât cele menţionate în graficul de rambursare iniţial.

În fine, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au susţinut faptul că dezechilibrul semnificativ s-a creat în legătură directă cu clauza prevăzută la art. 4 pct. 4.3 teza a II-a din contractul de credit, clauză al cărei caracter abuziv a fost constatat de către prima instanţă, soluţie care a fost confirmată de instanţa de apel. Aşadar, aceasta era clauza, în baza căreia banca a mărit, în mod artificial, procentul aplicat pentru calculul dobânzii creditului, generând automat majorarea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare.

2. Recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii apelului său şi respingerii cererii de chemare în judecată în totalitate. De asemenea, a solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

Consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în raport de soluţia pronunţată cu privire la aplicarea dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi de soluţia dată clauzelor contractuale referitoare la variaţia dobânzii şi la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în funcţie de criteriul evoluţiei pieţei financiare.

Decizia recurată a fost criticată de recurenta-pârâtă sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că banca pârâtă (profesionistul) nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, în sensul de a face dovada că a comunicat consumatorului proiectul actului adiţional ce viza implementarea ordonanţei.

În realitate, textul de lege anterior menţionat stabileşte pentru profesionist o obligaţie diferită de cea reţinută de către instanţa de judecată şi, mai mult decât atât, informaţiile oferite consumatorului prin adresa nr. x/10.09.2010 constituie proiectul actului adiţional de conformare a contractului cu prevederile ordonanţei. Cu alte cuvinte, banca a comunicat consumatorilor atât informaţia că trebuie să semneze actul adiţional de conformare, cât şi proiectul acestui act adiţional.

Astfel, s-a arătat că potrivit art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 "creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale".

Prin urmare, nu proiectul de act adiţional face obiectul obligaţiei de informare ce revine profesionistului, ci obligaţia profesionistului constă în înştiinţarea consumatorului că trebuie să semneze, la sediul profesionistului, un act adiţional prin care contractul aflat în derulare va fi conformat cu dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă apreciază că nu este vorba despre ipoteza unei modificări contractuale prin libera voinţă a părţilor (pentru a fi necesară comunicarea proiectului de act adiţional în vederea exprimării voinţei consumatorului), ci despre ipoteza conformării contractului aflat în derulare cu prevederile ordonanţei, care sunt cunoscute consumatorului, în cadrul obligaţiei sale de a cunoaşte legea.

Profesionistul nu poate, aşadar, ca, prin actul adiţional de conformare, să modifice contractul de credit aflat în derulare după bunul plac, ci doar să îl alinieze la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, orice alt aspect neputând face obiectul respectivului act adiţional, aşa cum stabileşte art. 95 alin. (4) din aceeaşi ordonanţă.

În speţă, pârâta şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 9 alin. (3), în sensul că a transmis adresa nr. x/10.09.2010 către reclamanţi, prin care titularul contractului de credit a fost informat, în mod detaliat, cu privire la intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi la necesitatea modificării contractului. De asemenea, a fost informat cu privire la aspectele care vor fi modificate, în conformitate cu prevederile ordonanţei, respectiv valoarea comisionului de rambursare anticipată şi explicitarea formulei de calcul a ratei dobânzii în funcţie de un indice de referinţă public, dar şi cu privire la obligaţia consumatorului de a se prezenta la sediul băncii pentru semnarea actului adiţional, în caz contrar, considerându-se că a fost acceptat tacit.

Aşadar, s-a făcut dovada diligenţelor depuse de profesionist pentru informarea consumatorului cu privire la obligaţia acestuia din urmă de a semna actul adiţional de conformare care nu putea să aibă decât conţinutul prestabilit de ordonanţă.

Din conţinutul notificării nr. x/10.09.2010 reiese foarte clar faptul că banca a informat consumatorul cu privire la toate modificările prin care contractul de credit aflat în derulare urma să se conformeze prevederilor ordonanţei.

În mod temeinic, împrumutaţii au fost informaţi despre împrejurarea că rata dobânzii va fi exprimată sub formă de indice public (Libor 6 luni pentru creditul în moneda CHF) şi marja fixă care va rămâne neschimbată; rata dobânzii (care va fi exprimată sub formă de indice şi marjă) este cea în vigoare la data aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 (iunie 2010), cu alte cuvinte, nu se modifică cuantumul dobânzii, ci doar se explicitează ca fiind compus din cele două valori (ale Libor 6 luni + marja fixă); marja fixă este calculată scăzând valoarea indicelui de referinţă valabil la acelaşi moment (iunie 2010) din rata dobânzii în vigoare; pe pagina a doua a notificării, pe lângă informaţia privind obligaţia consumatorului de a se prezenta la bancă pentru semnarea actului adiţional de conformare, sub sancţiunea legală a considerării ca fiind acceptat tacit, banca a oferit şi o definiţie, pe înţelesul consumatorului, a indicelui public Libor.

Or, toate aceste informaţii conţinute în notificarea nr. x/10.09.2010 constituie proiectul actului adiţional de conformare a clauzelor contractuale privind dobânda cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, este greşită concluzia instanţei de apel, potrivit căreia nu se aplică O.U.G. nr. 50/2010 în raporturile dintre părţi motivat de faptul că banca pârâtă nu ar fi comunicat împrumutaţilor un proiect de act adiţional.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că nu a putut opera acceptarea tacită a consumatorului, întrucât nu s-a făcut dovada informării acestuia cu privire la conţinutul actului adiţional de implementare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

Sub acest aspect, a menţionat că şi-a îndeplinit obligaţia de informare prevăzută la art. 95 alin. (3) din ordonanţă, ceea ce înseamnă că s-au produs toate consecinţele juridice stabilite de lege, printre care şi acceptarea tacită din partea consumatorului care nu a semnat actul adiţional de conformare.

Consumatorul a fost informat despre aspectele care urmau să fie cuprinse în actul adiţional de conformare în privinţa dobânzii, astfel încât, cu privire la aceasta, sunt pe deplin aplicabile prevederile alin. (5) ale art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

În opinia recurentei-pârâte, acceptarea tacită operează, în primul rând, ca urmare a faptului că actul adiţional de conformare are un conţinut prestabilit în ordonanţă.

Reclamanţii din prezenta cauză nu au semnat actul adiţional de conformare (deşi au fost informaţi prin notificarea nr. x/10.09.2010) şi nici nu au denunţat aplicarea ordonanţei în termenul stabilit de Legea nr. 288/2010, ceea ce înseamnă că au acceptat tacit actul adiţional de conformare, acesta cuprinzând, în privinţa dobânzii, informaţiile din notificare: exprimarea ratei dobânzii în funcţie de indicele public Libor CHF şi marja fixă determinată prin scăderea valorii Libor CHF din iunie 2010 (respectiv 0,19%) din valoarea dobânzii de la acea dată.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva faptului că aceasta a reţinut, în mod eronat, că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 nu era aptă de a modifica, prin simpla intrare în vigoare, contractul de credit încheiat anterior între părţi.

Cu privire la acceptarea de către consumator a actului adiţional de conformare, a învederat faptul că, anterior Legii nr. 288/2010, consumatorul nu avea posibilitatea de a refuza aplicarea prevederilor ordonanţei, aşa cum se precizează la art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010.

Consumatorul avea posibilitatea de a accepta expres prin semnarea actului adiţional de conformare ori de a accepta tacit prin nemanifestarea voinţei faţă de respectivul act adiţional [art. 95 alin. (5)].

Refuzul aplicării ordonanţei exprimat prin neacceptarea actului adiţional de conformare a contractului aflat în derulare nu a fost permis de lege şi nu a putut forma un drept subiectiv al consumatorului anterior apariţiei Legii nr. 288/2010.

În accepţiunea recurentei-pârâte C. S.A., din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 (interdicţia pentru consumator de a renunţa la drepturile conferite de ordonanţă), a prevederilor art. 95 alin. (5) care atribuie valoare de acceptare tacită faptului de a nu semna actul adiţional de conformare şi a celor cuprinse în art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 (text care reglementează expres dreptul consumatorului de a refuza aplicarea prevederilor ordonanţei într-un termen limitativ), rezultă că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 a fost aptă să modifice contractele de credit aflate în derulare prin simpla sa intrare în vigoare (referindu-se la contracte ca operaţiuni juridice - negotium), contrar celor reţinute de instanţele anterioare.

Această concluzie este susţinută de faptul că ad probationem legea a impus (anterior, Legii nr. 288/2010), doar acceptarea actului adiţional de conformare, astfel încât nici profesionistul (obligat la informare) şi nici consumatorul (beneficiarul actului normativ) nu puteau să refuze transpunerea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

S-a reiterat faptul că banca a respectat obligaţia de informare a consumatorului şi că notificarea nr. x/10.09.2010 dovedeşte împrejurarea că s-au depus toate diligenţele pentru semnarea actului adiţional de conformare de către consumator.

Conţinutul acestei notificări nu excede prevederilor ordonanţei, astfel încât se poate concluziona că actul adiţional de conformare a fost acceptat tacit de către consumator.

Consumatorul nu a denunţat expres aplicarea prevederilor ordonanţei nici în termenul instituit de Legea nr. 288/2010, motiv pentru care, nu poate fi refuzată recunoaşterea modificării contractului de credit aflat în derulare cu privire la rata dobânzii, ca urmare a notificării nr. x/10.09.2010.

Faptul că O.U.G. nr. 50/2010 se aplică automat, fără a fi necesar acordul expres al consumatorului, rezultă şi din dispoziţiile art. 40 alin. (3) care tratează distinct modificările impuse prin legislaţie. Cu alte cuvinte, nesemnarea unui act adiţional nu împiedică aplicarea prevederii legale aşa cum se întâmplă în cazul altor modificări. Dacă printr-un act adiţional de transpunere a modificărilor impuse prin lege se aduc şi alte modificări la contract, acestea se consideră nescrise, însă restul clauzelor din actul adiţional rămân în vigoare.

Raportându-se la soluţia pronunţată de instanţă cu privire la clauza contractuală referitoare la variaţia dobânzii, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că s-a încălcat principiul respectării voinţei reale a părţilor.

Astfel, a arătat că instanţa de judecată a pronunţat o soluţie nelegală, întrucât a transformat felul dobânzii creditului, din dobândă variabilă în dobândă fixă.

Or, contractul este legea părţilor, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii convenţiei de credit. Prin urmare, doar părţile pot să modifice conţinutul contractului, nu şi instanţa de judecată.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de judecată nu poate decât să facă o interpretare a voinţei părţilor şi să ţină seama de voinţa reală a acestora, cu referire la faptul că din lecturarea contractului de credit rezultă, în mod clar, că banca nu a încheiat convenţia cu voinţa reală de a păstra o dobândă fixă pe toată durata derulării raporturilor contractuale.

În acest sens, a relevat faptul că art. 4.1 din contract prevede expres că dobânda este revizuibilă (variabilă), clauza fiind apreciată de instanţă ca legală.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a reamintit faptul că instanţa de judecată nu a ţinut seama de incidenţa O.U.G. nr. 50/2010 care, începând cu luna iunie 2010, a modificat contractul de credit, iar dobânda variabilă a fost exprimată sub formă de indice şi marja fixă, ca urmare a notificării nr. x/10.09.2010.

Prin urmare, instanţa de apel a nesocotit nu doar voinţa reală şi expresă a instituţiei bancare de a acorda un credit cu dobândă variabilă (art. 4.1 din contract), ci si voinţa reală a părţilor din actul adiţional de conformare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, voinţă care a fost tot în sensul unei dobânzi variabile compuse din indicele Libor 6 luni şi o marjă fixă a băncii.

În fine, recurenta-pârâtă apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în raport de soluţia pronunţată cu privire la clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în funcţie de criteriul evoluţiei pieţei financiare.

Astfel, consideră că dreptul băncii de a modifica rata dobânzii a fost inserat în contract, la art. 4.3, cu respectarea tuturor cerinţelor alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, forma în vigoare la data de 20 martie 2007, când s-a încheiat contractul de credit.

S-a arătat că Legea nr. 193/2000 nu impunea, la acel moment, un motiv întemeiat, ci doar un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia, în speţă motivul specificat în contract fiind "evoluţia pieţei financiare".

Cu toate că legislaţia nu prevedea, la data încheierii contractului, necesitatea ca motivul să fie întemeiat, recurenta-pârâtă a menţionat că "evoluţiei pieţei financiare" este un motiv întemeiat, deoarece schimbările survenite pe piaţa financiară pot să conducă la nerealizarea de către finanţatorul unui împrumut a scopului pentru care a încheiat contractul.

S-a mai arătat că echilibrul contractual nu are în vedere avantajarea consumatorului în detrimentul finanţatorului, ci echilibrul contractual este un principiu care urmăreşte ca fiecare dintre părţile contractului să ajungă să îşi vadă îndeplinire scopurile principale pentru care a încheiat contractul.

Domeniul drepturilor consumatorului nu instituie mijloace de care acesta poate să uzeze pentru a forţa un finanţator să rămână într-un contract chiar şi în situaţia în care acel contract nu-i mai asigură profitul (scopul urmărit de orice finanţator la încheierea unui astfel de contract de împrumut).

Mecanismul prin care banca a înţeles să echilibreze juridic contractul, apărându-se de posibilele modificări ale pieţei financiare este acela ce rezultă din clauză: dreptul de a revizui rata dobânzii atunci când piaţa financiară îl pune pe creditor în imposibilitatea realizării de profit.

Cu alte cuvinte, "evoluţia pieţei financiare" este un motiv întemeiat care înseamnă că în situaţia în care piaţa financiară se schimbă, astfel încât nu mai asigură băncii scopul obţinerii de profit, aceasta are dreptul de a revizui/modifica rata dobânzii, potrivit propriei politici de creditare (politica de creditare pe care clienţii au acceptat-o atunci când au semnat contractul de credit).

Acest drept de modificare a ratei dobânzii este echilibrat în contract cu dreptul consumatorului de a solicita rezilierea contractului (art. 5.7), rambursând anticipat restul de capital împrumutat, ipoteză în care nu va mai plăti niciun cost al contractului (dobânzi, comisioane).

Faţă de modul concret prin care pârâta din prezenta cauză a înţeles să facă aplicarea clauzelor contractuale privitoare la dobândă, este evident faptul că acestea nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanţilor, rata dobânzii fiind mai mare doar cu 1,5 puncte procentuale.

Prin textul de lege invocat [alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000], legiuitorul a statuat, cu titlu de excepţie, condiţiile în care o clauză contractuală nu este abuzivă chiar dacă furnizorul de servicii îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii.

În aceste condiţii, pentru ca o clauză contractuală să poată fi calificată ca fiind abuzivă, ar fi necesar ca dezechilibrul produs în detrimentul consumatorului să fie de o asemenea amploare încât să nu poată fi prevăzut de către un consumator în mod obiectiv şi să nu permită acestuia să-şi atingă scopul urmărit prin încheierea contractului de credit.

Or, în speţă nu este cazul, deoarece rata lunară pe care împrumutaţii trebuie să o plătească nu a crescut decât într-o mică măsură.

Totodată, recurenta-pârâtă a învederat că a existat şi posibilitatea reală a consumatorului de a lua cunoştinţă de modificări, întrucât a fost notificat în scris de către bancă de fiecare dată când s-a revizuit rata dobânzii, deşi înţelegerea părţilor a fost ca noul cuantum al ratei dobânzii să fie afişat la sediul fiecărei unităţi bancare, de unde consumatorul să poată lua cunoştinţă de revizuire.

Modul de evoluţie a pieţei financiare nu este ceva previzibil nici măcar pentru o bancă, astfel încât, sintagma "evoluţia pieţei financiare" nu avea cum să fie explicată în cifre clienţilor.

Recurenta-pârâtă a concluzionat în sensul că modificarea cu 1,5 puncte procentuale a ratei dobânzii, care a produs efecte doar pentru o perioadă determinată (până la implementarea O.U.G. nr. 50/2010), urmată de scăderea ratei dobânzii până la un nivel apropiat celui de la data contractării împtrumutului, nu poate crea un astfel de dezechilibru (în niciun caz unul semnificativ) în ansamblul obligaţiilor împrumutatului (300 de luni).

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat în cauză de pârâta C. S.A., ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâta C. S.A. s-a solicitat respingerea recursului promovat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor şi un supliment la raport, care, după analiza acestora în completul de filtru, au fost comunicate părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenţii-reclamanţi au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 14 februarie 2019 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestora la 17 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul din 17 octombrie 2019 judecata recursurilor a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la 14 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, termen care a fost preschimbat, din oficiu, la data de 25 februarie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este fondat pentru următoarele considerente:

Criticile reclamanţilor referitoare la comisionul de administrare sunt întemeiate, fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În ceea ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de administrare (art. 6 pct. 6.1 din contract), Înalta Curte reţine că aceasta nu a fost negociată de părţile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Această prevedere contractuală, în partea contestată de către reclamanţi, are următorul conţinut:

"pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, împrumutatul datorează băncii un comision de administrare de 0,9%, ce va fi calculat anual prin aplicarea procentului la soldul creditului...".

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, instanţa supremă reţine şi că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul ei abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală şi efectivă a clauzei supuse discuţiei, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca şi celelalte clauze au fost tratate în acelaşi mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale, şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

Comisionul de administrare nu a fost definit în contractul părţilor. Cu alte cuvinte, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestaţiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistenţa unor astfel de contraprestaţii, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiţii şi lipsa acestei enumerări nu loveşte de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă în mod evident, indiferent de menţionarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Potrivit hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la data de 16 iulie 2020, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Aşadar, instanţa de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de administrare.

Faptul că orice bancă desfăşoară activităţi de acordare de credite şi de monitorizare a situaţiei creditului reprezintă firescul activităţii bancare, iar pârâta nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai preţul pentru acordarea creditului, a perceput şi comisionul de administrare de 0,9%, calculat anual prin aplicarea procentului la soldul creditului.

Faptul că acest comision de administrare trebuie suportat de către consumator nu face decât să conducă la concluzia că această clauză creează, contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor care nu au avut posibilitatea de a cunoaşte ce servicii prestează banca lunar în schimbul comisionului perceput anual.

Faţă de aceste considerente, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. urmează a fi admis, iar hotărârea recurată va fi casată în parte şi va fi trimisă cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului formulat de reclamanţi numai în ceea ce priveşte comisionul de administrare. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În rejudecare, instanţa de apel urmează să analizeze clauza privind comisionul de administrare din perspectiva cerinţelor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea din data de 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria SA).

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2292/A din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, se reţine că recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, nesocotind faptul că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui caz de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susţinut, într-o primă critică, că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că banca pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, în sensul de a face dovada că a comunicat consumatorului proiectul actului adiţional ce viza implementarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010.

S-a arătat că legiuitorul a stabilit pentru profesionist o obligaţie diferită de cea reţinută de către instanţa de judecată şi, mai mult decât atât, informaţiile oferite consumatorului prin adresa nr. x/10.09.2010 constituie proiectul actului adiţional de conformare a contractului cu prevederile ordonanţei, însă această critică este nefondată.

Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au constatat, în mod corect, faptul că modificarea contractelor de credit aflate în derulare se putea face doar prin acte adiţionale şi că pârâta nu a depus la dosarul cauzei un act adiţional prin care să se modifice contractul de credit nr. x/20.03.2007 încheiat între aceasta şi reclamanţii A. şi B..

De asemenea, nu s-a făcut dovada comunicării unui proiect de act adiţional către reclamanţi, după intrarea în vigoare a O.U.G nr. 50/2010, astfel încât acesta să poată fi considerat acceptat tacit.

O astfel de acceptare tacită a actului adiţional poate opera doar cu condiţia comunicării în prealabil de către bancă a actului adiţional la contract, nu şi în lipsa unei asemenea măsuri.

Nu se poate reţine că toate contractele de credit au fost modificate prin simpla intrare în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 sau prin emiterea unor acte adiţionale care însă nu au fost aduse la cunoştinţa consumatorilor în termenul prevăzut de lege. Aceasta, deoarece art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 prevede că modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, iar creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. Se poate reţine o acceptare tacită doar în ipoteza în care consumatorul a avut posibilitatea de a semna actul adiţional, fiindu-i adus la cunoştinţă de către bancă, însă pârâta din prezenta cauză a omis să procedeze astfel.

Instituţia bancară nu a făcut nici dovada comunicării notificării nr. x/10.09.2010 către reclamanţi, deşi a susţinut că aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010.

Înscrisul aflat la dosarul de apel nu probează faptul că banca creditoare şi-a îndeplinit obligaţia care îi revenea potrivit acestui text de lege, aspect reţinut, cu justeţe, de către instanţa de prim control judiciar.

Este corectă concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că dovada îndeplinirii obligaţiei instituite de art. 95 alin. (3) din ordonanţă şi existenţa unui act adiţional de conformare a contractului de credit cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2000, nu ar putea produce niciun efect juridic faţă de dispoziţiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 şi de refuzul expres al consumatorului de semnare a actului adiţional, refuz aflat la dosarul de fond.

Sunt neîntemeiate şi susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 nu era aptă de a modifica, prin simpla intrare în vigoare, contractul de credit încheiat anterior între părţi.

În ceea ce priveşte soluţia dată pe capătul de cerere care a vizat clauza contractuală referitoare la variaţia dobânzii, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că aceasta este nelegală, întrucât s-a încălcat principiul respectării voinţei reale a părţilor, instanţa de judecată transformând felul dobânzii creditului, din dobândă variabilă în dobândă fixă.

Critica formulată sub acest aspect este nefondată, motiv pentru care, va fi înlăturată.

Art. 4.1 din contractul de credit nr. x din 20 martie 2007 prevede că "pentru creditul acordat, împrumutatul datorează băncii o dobândă curentă revizuibilă, ce se acumulează zilnic începând cu data acordării creditului până la data rambursării integrale a sumelor datorate în baza prezentului contract de credit şi se calculează prin aplicarea ratei anuale a dobânzii curente la soldul creditului", iar clauza stipulată la art. 4.3 teza a II-a stabileşte că "banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare, aducând la cunoştinţa împrumutatului noua valoare a acesteia prin afişare la sediile băncii".

Aşadar, clauza de la art. 4.3 teza a II-a privind posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii curente, în funcţie de evoluţia pieţei financiare, cuprinse în contractul de credit anterior menţionat, are caracter abuziv, întrucât permite profesionistului modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenţi de voinţa sa, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii curente revizuibile, prevăzut de art. 4.1 şi de art. 4.3 teza a II-a din contract nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii curente, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea acesteia, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În baza clauzei de la art. 4.3 teza a II-a banca avea posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut, în mod transparent, atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii curente, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, C.J.U.E. a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (paragraful 41 din Hotărârea din 21 martie 2013, pronunţată în cauza RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, C-92/11).

Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând, sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În hotărârea anterior menţionată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (paragraful 49).

S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveţte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (paragraful 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (paragraful 51).

Faptul că, în concret, majorarea dobânzii a fost influenţată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar nu înlătură existenţa caracterului abuziv al clauzei contestate, atât timp cât convenţia părţilor nu conţine niciun criteriu în raport de care să se verifice şi să se justifice modificarea ratei dobânzii curente.

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii curente, clauza analizată creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului.

Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident şi semnificativ, întrucât se referă la unul din costurile contractului.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivaţie întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivaţie legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi, în general, de evoluţii ale pieţei financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanţă, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza Banca B. S.A. împotriva A.A.A., C-269/19, că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că:

"în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13".

Aşadar, în raport cu cele reţinute, se constată că instanţele devolutive au apreciat, în mod corect, îndeplinirea condiţiilor privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, fiind evident că dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda practicată, în funcţie de voinţa proprie, după criterii generale şi neverificabile, creează un dezechilibru faţă de consumator, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Prin urmare, clauza contractuală evocată nu are caracter clar şi inteligibil, este nenegociată şi produce, contrar exigenţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în mod corect constatându-se caracterul abuziv şi nulitatea absolută a acesteia.

Ca o consecinţă a reţinerii caracterului abuziv al clauzei menţionate, apare ca întemeiată şi cererea accesorie vizând restituirea către reclamanţi a sumelor achitate, în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă, cu titlu de dobândă excedentară faţă de dobânda fixă de 4,9%/an, atâta timp cât nu a existat un criteriu contractual verificabil.

Având în vedere faptul că nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2292/A din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de reclamanţi numai în ceea ce priveşte comisionul de administrare.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2021.