Exclusion of currency-risk repayment clauses from abusive clause review as reflecting mandatory monetary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 februarie 2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat:

- să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 1.1 lit. b), art. 6.1., art. 6.2. din contractul de credit ipotecar x din 20 noiembrie 2008, privind cheltuielile şi comisioanele aferente întocmirii dosarului de credit;

- obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat, la cursul de schimb oficial CHF/RON istoric (de la data acordării creditului);

- obligarea pârâtei la înlăturarea clauzei abuzive stipulate la art. 2 pct. 2.1, 2.2, 2.6 din actul adiţional încheiat la 20 iulie 2012 la contractul de credit menţionat, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 republicată;

- obligarea pârâtei la modificarea ratei dobânzii curente la valoarea fixă iniţială de 4,6% pe an, de la data introducerii acţiunii până la ajungerea contractului la termen, potrivit graficului iniţial de rambursare;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor de 2.033 CHF şi de 2.071,627 CHF la care să se adauge comisioanele reţinute de bancă în temeiul art. 6.2. din contractual de credit, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestora, calculată de la data achitării acestor sume până la restituirea lor efectivă, cu cheltuieli de judecată.

La 27 martie 2015, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a solicitat modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 3 iulie 2006 şi modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 13 martie 2008.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi art. 194 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă 19 mai 2015, pârâta a invocat excepţia de netimbrare a petitului privind conversia contractului în moneda naţională, excepţia prescripţiei, în parte, a dreptului material la acţiune cu privire la sumele solicitate a fi restituite, excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 5.

Astfel, a cerut declinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca inadmisibilă (pentru lipsa dreptului subiectiv civil dedus judecaţii), iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 6754 din 28 septembrie 2015, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia propriei necompetenţe materiale şi, în baza dispoziţiilor art. 94 şi 95 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Urmare a declinării, la 22 octombrie 2015, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 7264 din 18 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva hotărârii sus-menţionate, reclamanţii au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2288 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva deciziei evocate, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul depus la dosar, recurenţii-reclamanţi au indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, fără să cuprindă motivele pe care se sprijină sau având considerente contradictorii ori străine de natura pricinii, precum şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., autorii prezentului demers judiciar au invocat pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) raportat la art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi au detaliat aspectele de fapt şi de drept care nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel, concluziile nemotivate de instanţă, precum şi considerentele străine de natura cauzei.

Concretizând, au susţinut că instanţele de fond ar fi calificat în mod greşit capătul de cerere referitor la adaptarea contractului de credit în sensul conversiei plăţilor în moneda naţională şi, mai mult decât atât, curtea ar fi schimbat înţelesul clar şi neechivoc al acestui petit, astfel că nu a mai analizat cauza de impreviziune, deşi cel de-al doilea motiv de apel formulat avea chiar acest obiect.

Astfel, au arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat şi fără legătură cu motivarea cererii de chemare în judecată şi a apelului că nu ar fi indicat în concret momentul la care raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariţiei unor evenimente externe părţilor, ci ar fi solicitat ajustarea prestaţiilor la momentul încheierii contractului. Or, autorii au reprodus pasajul din acţiunea introductivă în care au arătat că, începând cu anul 2010, s-a ajuns progresiv la un maxim istoric de 3,302 RON/CHF, astfel încât creditul contractat de recurenţi a devenit extrem de oneros, ajungându-se la un grad de supra îndatorare şi la imposibilitatea de a plăti ratele de credit.

Recurenţii au subliniat în final că decizia pronunţată în apel este nemotivată sub acest aspect, curtea necenzurând îndeplinirea în speţă a condiţiilor de aplicare a impreviziunii, mai ales sub aspectul intervenirii evenimentului imprevizibil.

Astfel, au susţinut că instanţa de apel, chemată să verifice existenţa cauzelor de impreviziune din perspectiva incidenţei unui element imprevizibil în ceea ce priveşte evoluţia cursului de schimb LEU/CHF, nu a parcurs mecanismele specifice de identificare a impreviziunii, procedând în fapt doar la o verificare a incidenţei Directivei 93/13/CEE cu privire la clauza privind nominalismul monetar, fără măcar să analizeze caracterul abuziv sau nu al clauzei de risc valutar.

În continuare, au arătat că, deşi curtea, în considerentele deciziei atacate, a făcut trimitere la o serie de decizii ale C.J.U.E., în soluţionarea cauzei s-a îndepărtat grav chiar de la soluţiile instanţei europene.

În acest sens, au menţionat decizia C.J.U.E. din cauza Andriciuc c. Banca Românească, prin care Curtea Europeană a impus instanţei de trimitere un nivel ridicat de analiză, îndeosebi cu privire la suma elementelor de fapt relevante, precum publicitatea sau informaţiile ce se transmit de instituţia de credit către consumator pe durata negocierii unei convenţii de împrumut, aspecte pe care curtea de apel le-a ignorat sau le-a tratat cu maximă superficialitate.

Între elementele pretins nemotivate de instanţa de apel, recurenţii au menţionat şi critica pe care au dezvoltat-o referitor la modul în care tribunalul a soluţionat capătul de cerere privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar. Concretizând au arătat că instanţa de apel nu le-a analizat susţinerile potrivit cărora considerentele sentinţei apelate sunt contradictorii, în condiţiile în care tribunalul a reţinut pe de o parte, că au fost pe deplin informaţi în legătură cu posibilitatea creşterii gradului de îndatorare în cazul fluctuaţiilor ratelor de schimb valutar, iar pe de altă parte a consemnat că intimata nu a făcut dovada vreunei negocieri.

Subsumat cazurilor de casare statuate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a făcut o greşită interpretare şi aplicare în cauză a principiului nominalismului monetar, respectiv a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, precum şi a jurisprudenţei C.J.U.E., care a statuat în cauza Kasler că instanţele naţionale se pot pronunţa cu privire la caracterul abuziv al clauzei referitoare la mecanismul cursului de schimb valutar dintr-un contract de credit.

Din această perspectivă, au subliniat că în cauză nu au invocat caracterul abuziv al clauzei privind nominalismul monetar, iar în apel au criticat soluţia tribunalului prin care acesta a reţinut că nu poate adapta contractul de credit prin convertirea plăţilor din CHF în RON, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiului nominalismului monetar. În continuare au precizat că, prin memoriul de apel, i-au cerut instanţei de prim control judiciar să analizeze dacă instanţa naţională poate deroga de la principiul nominalismului monetar, reglementat prin norme supletive, în caz de impreviziune şi dacă poate adapta contractul convertindu-1 în moneda naţională, utilizând cursul istoric.

Referitor la considerentele dezvoltate de curtea de apel sub acest aspect, autorii demersului judiciar au arătat că sunt fundamentate pe interpretarea greşită a legii şi cuprind argumente străine de natura pricinii, neconstituind un răspuns real şi concret la criticile formulate în apel împotriva sentinţei primei instanţe.

În final, au făcut trimitere la doctrina recentă, respectiv la "Clauzele abuzive în contractele de credit" - Lucian Mihali Viorescu, Ed. Hamangiu 2017, raportat la care au conchis ca unicul temei al unei adaptări legale a contractului afectat de clauze abuzive poate fi doar impreviziunea, prin constatarea incidenţei tuturor condiţiilor acestei teorii, distinct de efectele generate de Directiva 93/13/CEE, respectiv, ale Legii 193/2000.

În considerarea celor anterior expuse, recurenţii au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La 11 octombrie 2018, aşa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosarul de recurs, cererea de recurs a fost comunicata intimatei-pârâte, care nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 2288 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel sub aspectul dispoziţiilor de respingere a apelului exercitat de reclamanţi cu privire la soluţia primei instanţe de respingere a petitului de obligare a pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat, la cursul de schimb oficial CHF/RON istoric (de la data acordării creditului).

Cu titlu preliminar, instanţa supremă constată că, deşi recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat recursul atât pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât şi pe cel prevăzut de pct. 5 al aceluiaşi text normativ, în realitate, au dezvoltat aceleaşi critici de nelegalitate cu privire la decizia instanţei de apel, care ar fi nemotivată sau ar cuprinde considerente contradictorii cu privire la motivul de apel privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi cu privire la motivul de apel care a vizat incidenţa impreviziunii.

Analizând decizia atacată, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a cercetat ambele motive de apel pretins nemotivate.

Astfel, sub un prim aspect, recurenţii au arătat că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat şi nu ar fi analizat criticile privind modul în care instanţa de fond a soluţionat capătul de cerere privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Se constată, contrar opiniei recurenţilor, că instanţa de apel a cercetat criticile apelanţilor din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, reţinând că această clauză contractuală care prevede rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar. În atare context, a reţinut instanţa de apel că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată şi, prin urmare, a apreciat că sunt lipsite de relevanţă argumentele apelanţilor-reclamanţi referitoare la nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare a consumatorilor, aceasta fiind legată de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, la fel cum a apreciat că nu se mai justifică nici analizarea existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ori a cerinţei de bună-credinţă.

În ce priveşte criticile privind necercetarea incidenţei teoriei impreviziunii asupra efectelor contractului de credit, instanţa supremă constată că şi acestea sunt nefondate, întrucât, chiar dacă instanţa de apel a reţinut că efectele contractului sunt guvernate de C. civ. de la 1864, care nu reglementa impreviziunea, a analizat incidenţa acestei instituţii aşa cum rezultă din interpretarea dată prin deciziile nr. 623/2016 şi nr. 62/2017 ale Curţii Constituţionale.

Prin urmare, criticile recurenţilor-reclamanţi privind caracterul nemotivat al deciziei instanţei de apel vor fi respinse ca nefondate.

Referitor la soluţia dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (CHF), recurenţii au invocat greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, a art. 1578 C. civ. de la 1864, precum şi a normelor de drept material ce reglementează impreviziunea contractuală.

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 20 noiembrie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată, recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurenţi clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, cu privire la clauza de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credinţe) a lipsei informării şi a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Cât priveşte pretinsa greşită aplicare a teoriei impreviziunii, se impune a face o serie de precizări.

În primul rând, instanţa supremă reţine că analiza condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu sunt compatibile cu etapa recursului, în cadrul căruia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Instanţa supremă constată că reclamanţii nu au învestit instanţa de fond, în principal, cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei a fost invocat ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptare a convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a teoriei impreviziunii sunt nefondate.

Prin formularea lor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, se tinde astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuţie este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2288 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2288 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2021.