Consumer credit: Retention of consumer status and retroactive restitution after full loan repayment despite abusive clauses

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 august 2015 pe rolul Judecătoriei Bacău, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., pentru ca, prin hotărâre judecătorească, să se constate:

- nulitatea absolută a clauzei "data ajustării dobânzii" (art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/28.12.2006) şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "data ajustării dobânzii curente" (art. 2 lit. d) din actul adiţional nr. x/05.02.2010 la convenţia de credit nr. x/28.12.2006 şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "comision de risc" (art. 5.1 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/28.12.2006 şi art. 3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/28.12.2006) şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "comision de rezervă" (art. 5.1 lit. f) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/28.12.2006 şi art. 3.11 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/28.12.2006) şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei ce stabileşte obligaţia împrumutatului de a încheia contractul de asigurare cu o societate de asigurări parteneră sau agreată de bancă (art. 7 lit. b) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/28.12.2006 şi la art. 7.1 lit. d) şi e) din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/28.12.2006) şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "scadenţa anticipată" (art. 8.1 lit. a) liniuţele 2 şi 3, lit. b), lit. c) şi lit. d) şi art. 8.3 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/28.12.2006), cu obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- nulitatea absolută a clauzei "costuri suplimentare" (art. 10.1 şi art. 10.2 din condiţiile speciale din actul adiţional nr. x/05.02.2010 la convenţia de credit nr. x/28.12.2006) şi obligarea pârâtei la eliminarea acesteia;

- obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate, cu titlu de comision de risc, dobânda majorată şi comision de rezervă, de la data încheierii convenţiei de credit şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au încheiat cu pârâta convenţia de credit nr. x/28.12.2016, prin Sucursala Bacău, pentru suma de 26.350 euro, pe o durată de 360 luni.

Prin sentinţa civilă nr. 227/2017 din 20 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.; s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. 5.1 lit. a) şi art. 5.1 lit. f) din Condiţiile Speciale, respectiv art. 3.5 şi art. 3.11 din Condiţiile Generale la convenţia de credit nr. x din 28.12.2006, încheiată între reclamantă şi S.C. C. S.A., referitoare la comisionul de risc (comisionul de administrare) şi comisionul de rezervă; pârâta D. S.A. a fost obligată să restituie reclamanţilor suma de 2.324,63 euro, reprezentând comision de risc (comision de administrare) şi suma de 1.177,48 euro, reprezentând comision de rezervă; s-au respins celelalte cereri, ca nefondate; s-au compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva hotărârii tribunalului a declarat apel pârâta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 937/2017 din 29 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul promovat de pârâta D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 227 din 20 martie 2017 a Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B..

Analizând apelul declarat în cauză, Curtea de Apel Bacău a reţinut următoarele:

Excepţiile referitoare la lipsa de obiect şi la inadmisibilitate au fost formulate de către apelanta-pârâtă, pentru prima dată, în calea de atac a apelului, cu nerespectarea prevederilor art. 247 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut, de asemenea, faptul că toate excepţiile invocate de către apelantă, respectiv lipsa de calitate procesuală activă şi pasivă, lipsa de obiect, inadmisibilitatea şi lipsa de interes, sunt argumentate pe aceeaşi chestiune, a încetării raportului juridic dintre părţi prin executarea integrală a obligaţiilor contractuale, respectiv prin rambursarea efectuată de reclamanţi.

Sub acest aspect, Curtea de Apel Bacău a reţinut că, faţă de prevederile art. 14 din Legea nr. 193/2000, tribunalul a soluţionat corect excepţiile invocate de apelanta-pârâtă în faţa primei instanţe, executarea de către reclamanţi a obligaţiilor contractuale neavând, în raport de prevederile legale menţionate, relevanţă asupra dreptului la acţiune privind clauzele contractuale apreciate ca abuzive şi solicitarea restituirii plăţilor efectuate în baza acestor clauze.

Curtea a reţinut că acest drept este supus regulilor de drept comun în materie, respectiv prevederilor art. 2500, art. 2501 alin. (1) şi art. 2517 din C. civ., iar în cauză, în faţa primei instanţe nu a fost pusă în discuţie excepţia vizând dispoziţiile art. 2517 C. civ.

În ceea ce priveşte motivele de apel privind fondul litigiului, instanţa de prim control judiciar a reţinut, fără a mai relua argumentaţia corect avută în vedere de către tribunal, faptul că, în raport de probatoriul administrat în cauză, clauzele referitoare la comisionul de risc şi cel de rezervă sunt abuzive, faţă de dispoziţiile art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, s-a avut în vedere faptul că, în cauză nu s-a făcut dovada, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, negocierii acestor clauze, iar dezechilibrul creat între drepturile şi obligaţiile părţilor este cert şi evident, având în vedere chiar sumele achitate de către reclamanţi cu acest titlu, în condiţiile în care nu rezultă, din redactarea clauzelor, în ce constau efectiv prestaţiile băncii, care să justifice plata celor două comisioane.

Riscul asumat de apelanta-pârâtă în justificarea comisionului perceput cu acest titlu este implicit în activitatea băncii şi este acoperit tocmai prin modul de stabilire a dobânzilor şi prin garanţiile ce asigură contractul de credit oferit de instituţia de credit.

Referitor la motivul de apel vizând cuantumul comisionului de rezervă, Curtea de Apel Bacău a constatat că acesta a fost corect stabilit de către prima instanţă, având în vedere, în acest sens, înscrisurile aflate la dosarul tribunalului, care se regăsesc, ca şi calcul, în suma determinată de expert în raportul de expertiză .

Împotriva deciziei nr. 937/2017 din 29 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă D. S.A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 29 ianuarie 2018.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii promovate de reclamanţii A. şi B..

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Au fost încălcate şi aplicate greşit normele de drept material, deoarece instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile legislaţiei speciale în materia protecţiei consumatorilor.

Astfel, s-a arătat că Legea nr. 193/2000 cuprinde dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun privind determinarea caracterului abuziv al unei clauze şi efectul constatării caracterului abuziv, cu consecinţe în planul sferei protecţiei de care se bucură un consumator.

Prevederile acestei legi nu conferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor.

Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Au fost evocate dispoziţiile art. 1167 alin. (2) din C. civ. de la 1864, potrivit cărora, "confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma şi în epoca determinată de lege, ţine loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma însă drepturile persoanelor a treia", cu referire la faptul că reclamanţii din cauza de faţă au renunţat, prin rambursarea anticipată a creditului, la orice pretenţii puteau avea în legătură cu acesta.

Autoarea căii de atac apreciază că pretenţiile formulate prin acţiunea introductivă nu îi sunt opozabile, în condiţiile în care nu mai există o relaţie contractuală între bancă şi împrumutaţi.

Practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie confirmă, pe de o parte, faptul că o acţiune individuală având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unei clauze face parte din sfera protecţiei consumatorului, iar, pe de altă parte, caracterul sui generis al sancţiunii cu efecte pentru viitor.

Deşi, art. 14 din Legea nr. 193/2000 trimite la dreptul consumatorului "de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile C. civ. şi ale C. proc. civ..", ceea ce se reclamă prin intermediul mijloacelor procesuale de drept comun este însă, după cum menţionează expres textul articolului în discuţie, prejudicierea "prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi" (în speţă, Legea nr. 193/2000).

Aşadar, pornind de la aceste premise, se impune a se distinge între mijloacele procesuale de acţiune de drept comun la îndemâna consumatorului şi raportul de drept substanţial ocrotit prin normele de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Practic, trimiterea la dreptul comun priveşte doar calea procedurală pentru valorificarea drepturilor speciale, recunoscute consumatorilor prin Legea nr. 193/2000.

În accepţiunea recurentei-pârâte, chiar şi în situaţia în care s-a constatat caracterului abuziv al unei clauze, aceasta nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate.

Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligaţia împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligaţia împrumutătorului de a lăsa la dispoziţia celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractului.

A accepta o interpretare contrară ar conduce la ideea potrivit căreia contractul de închiriere va fi transformat şi el în contract cu executare dintr-o dată, întrucât punerea la dispoziţie a bunului ce face obiect al închirierii se face dintr-o dată, şi nu prin prestaţii succesive, ceea ce nu poate fi primit.

Potrivit teoriei generale a obligaţiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive, fapt care se explică prin imposibilitatea uneia dintre părţi de a returna folosinţa asigurată de cealaltă parte.

Această excepţie de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă şi în cazul contractelor de credit cum este cel supus analizei în prezenta cauză. Cum un chiriaş nu poate restitui folosinţa de care s-a bucurat cu privire la un bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinţei sumelor de bani puse la dispoziţie în schimbul clauzei referitoare la comisionul de risc.

În situaţia în care numai creditorul este obligat la restituirea sumelor deja achitate, se creează o situaţie inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogăţirea fără justă cauză a împrumutatului. Patrimoniul acestuia se îmbogăţeşte cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul creditorului nu se reîntregeşte cu echivalentul folosinţei sumelor acordate prin contractul de credit.

De altfel, efectul sancţiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, în art. 13, este "modificarea clauzelor contractuale sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese".

Deoarece intimaţii-reclamanţi nu au solicitat desfiinţarea contractului (probabil din cauza efectului imediat al necesităţii rambursării în totalitate a creditului, în caz de reziliere), în situaţia în care clauzele se consideră nelegale, singurul efect pe care instanţa îl poate da este modificarea pentru viitor a acestora.

În considerarea acestor argumente, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată a fost competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părţi au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecinţa posibilităţii creditorului de a solicita ulterior rezilierea contractului şi, implicit, restituirea sumei acordate cu titlu de împrumut.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. nu au formulat întâmpinare în cauză.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi un supliment la raport, care, după analiza în completul de filtru, au fost comunicate părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., stabilindu-se termen pentru soluţionarea pe fond a acestuia la data de 6 iunie 2019, cu citarea părţilor.

La termenul din 6 iunie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-698/18 şi C-699/18, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 22 iulie 2020 s-a repus cauza pe rol şi s-a acordat termen la data de 5 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, ca urmare a pronunţării hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele anterior menţionate.

La termenul din 5 noiembrie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la data de 11 ianuarie 2021 recurenta-pârâtă D. S.A. a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, sens în care s-a fixat termen la 25 februarie 2021, cu citarea părţilor, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului şi s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate de recurenta-pârâtă D. S.A. şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac a recursului şi reţinerea cauzei spre rejudecare, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă D. S.A., respectiv cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acesta este nefondat.

Înalta Curte reţine că aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului şi apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În speţă, criticile formulate de recurentă nu au aptitudinea de a contura nelegalitatea deciziei atacate.

Astfel, se reţine că prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauzele conexate C-698/18 şi C-699/18, S.C. E. S.A. împotriva JB şi F. S.A. împotriva KC, obligatorie pentru instanţele naţionale, s-a statuat că "definiţia noţiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera(b) din Directiva 93/13 nu conţine niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia şi încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecţia pe care i-o conferă această directivă" (pct. 71).

Având în vedere că sistemul de protecţie instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat şi că "executarea contractului în discuţie nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situaţie de inferioritate. În aceste condiţii, limitarea protecţiei conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuţie, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecţie, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecţie instituit de această directivă" (pct. 73).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noţiunea de "consumator" care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept "consumator", în sensul acestei dispoziţii.

Înalta Curte mai reţine că s-a constatat, în mod corect, caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. 5.1 lit. a) şi art. 5.1 lit. f) din Condiţiile Speciale, respectiv art. 3.5 şi art. 3.11 din Condiţiile Generale la convenţia de credit nr. x din 28.12.2006, încheiată între reclamantă şi S.C. C. S.A., referitoare la comisionul de risc (comisionul de administrare) şi comisionul de rezervă. Prin urmare, este de necontestat faptul că reclamanţii erau îndreptăţiţi la recuperarea sumelor achitate în baza acestor clauze contractuale, chiar şi în condiţiile în care contractul nu mai este în derulare.

Constatarea caracterului abuziv al unei clauze din contract are ca efect practic constatarea nulităţii respectivei clauze şi duce la eliminarea acesteia din contract.

Aşadar, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate ca atare de către instanţă nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancţiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general şi a interesului particular al consumatorului, sancţiune echivalentă nulităţii absolute a acestor clauze.

Efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel că a dispărut temeiul contractual în baza căruia instituţia de credit a încasat cele două comisioane.

În acest context, instanţa a pronunţat o soluţie legală, obligând pârâta să restituie sumele încasate de la reclamanţi, cu titlu de comision de risc (comision de administrare) şi de comision de rezervă. Pe de altă parte, această măsură se justifică şi din prisma atingerii scopului legislaţiei consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte precum şi de a înlătura toate consecinţele patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută. De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumaţie, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă, cu titlu de credit, se transmite la împrumutat la momentul virării sale. Or, în atare condiţii, nu este vorba de un contract cu executare succesivă, ci uno ictu.

Având în vedere că sumele achitate de reclamanţi, în temeiul clauzelor constatate nule de către instanţa de fond, au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, s-a dispus, în mod corect, restituirea acestora, ca urmare a efectelor retroactive ale nulităţii.

În considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 937/2017 din 29 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2021.