Reinstatement of funds under an invalid mandate for share subscription: limits of cassation review over fact-finding and contractual novation

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 decembrie 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, sub număr de dosar x/2005, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare şi pentru opozabilitate S.C. C., solicitând instanţei obligarea pârâtului B. să-i cesioneze 3.860.920 acţiuni ale S.C. C., reprezentând 53,0547% din capitalul social, sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii de 2000 RON/zi de întârziere şi amenzi civile de 50 RON/zi de întârziere, până la încheierea contractului de cesiune şi obligarea pârâtei Societăţii Naţionale de Compensare, Decontare şi Depozitare să opereze transferul de acţiuni în patrimoniul reclamantei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 109 C. proc. civ. de la 1865, art. 1077 C. civ. de la 1864, precum şi textele de lege indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

La 25 ianuarie 2006, pârâta CASA DE COMPENSARE BUCUREŞTI S.A. (fosta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE COMPENSARE, DECONTARE ŞI DEPOZITARE) a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţiile prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la cel de al doilea capăt de cerere.

La 26 ianuarie 2006, pârâtul B. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţiile insuficientei timbrări, prematurităţii, inadmisibilităţii, tardivităţii, lipsei calităţii procesuale pasive şi nulităţii absolute, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La 26 ianuarie 2006, pârâta S.C. C. S.A. (fosta S.C. C. SA) a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţiile insuficientei timbrări, lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin precizarea acţiunii formulată la termenul de judecată din 27 ianuarie 2006, reclamanta a arătat că solicită în subsidiar, faţă de cererea principală, obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 1.100.000 USD (3.249.950 RON) şi 100.000 Euro (361.740 RON), achitate acestuia fără a fi datorate.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. din 1865 şi art. 992 C. civ. din 1864.

La 20 februarie 2006, pârâtul B. a depus la dosar completare la întâmpinare prin care a invocat excepţiile insuficientei timbrări, prematurităţii, inadmisibilităţii, prescripţiei, lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 115, art. 132 alin. (1), art. 5802 - art. 5803, art. 7201 C. proc. civ. de la 1865, art. 20 din Legea nr. 146/1997, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 1079 C. civ. de la 1864.

La 24 februarie 2006, reclamanta A. a depus la dosar o cerere precizatoare a capătului de cerere subsidiar prin care şi-a majorat câtimea pretenţiilor cu suma de 212.409,77 USD şi 19.309,97 Euro, reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada iulie 2004 - 22 februarie 2006, calculată conform O.G. nr. 9/2000.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865.

La 20 martie 2006, pârâtul B. a depus la dosar completare la întâmpinare prin care a invocat excepţiile insuficientei timbrări, prematurităţii, inadmisibilităţii, nulităţii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 105 alin. (2), art. 112 alin. (1) pct. 4 şi 5, art. 115, art. 132 alin. (1), art. 7201 C. proc. civ. de la 1865, art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Ulterior, prin cererea depusă la 10 decembrie 2010, reclamanta a formulat o nouă precizare a câtimii pretenţiilor capătului doi de cerere şi a dobânzilor aferente fiecărei sume solicitate pârâtului.

Prin sentinţa comercială nr. 8165 din 17 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială a admis excepţia insuficientei timbrări a capătului 1 de cerere, care a fost anulat ca insuficient timbrat, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la cererea completatoare, cu consecinţa respingerii acesteia ca fiind prescrisă şi a respins capătul doi de cerere, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B. şi 17.850 RON către S.C. C..

În motivare, cu privire la capătul unu de cerere (obligarea pârâtului B. să cesioneze reclamantei un număr de 3.860.920 acţiuni) s-a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din 17 noiembrie 2006, tribunalul a stabilit că taxa de timbru total datorată de reclamantă pentru cererile formulate până la acea dată este de 142.579,61 RON. Instanţa a avut în vedere timbrarea primului capăt de cerere la valoarea acţiunilor a căror proprietate s-a urmărit a se dobândi, respectiv 2,50 RON/acţiune potrivit Certificatului constatator eliberat de ORCTB.

S-a constatat că reclamanta nu s-a conformat obligaţiei legale de a completa taxa judiciară de timbru de 8 RON, arătând în mod expres că nu înţelege să timbreze acţiunea privitor la primul capăt de cerere, aspecte faţă de care în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia insuficientei timbrări a capătului 1 de cerere şi, în consecinţă, l-a anulat ca insuficient timbrat.

Raportat la modul de soluţionare a capătului 1 de cerere, prima instanţă a arătat că nu se mai impune analizarea celorlalte excepţii invocate de pârâţi cu privire la acesta referitoare la prematuritate, inadmisibilitate, tardivitate, nulitate, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor B., S.C. C. şi S.C. Casa de Compensare Bucureşti S.A., lipsa interesului cererii.

Cu privire la cererea completatoare din 27 ianuarie 2006 (cu majorările ulterioare) tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând, în esenţă, că potrivit acestei cereri, pretenţiile se întemeiază pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului B., respectiv art. 992 C. civ., iar în raport cu data introducerii acţiunii, 23 decembrie 2005 şi data depunerii sumelor de bani (când reclamanta, prin efectuarea plăţilor, a cunoscut faptul micşorării patrimoniului său, al măririi patrimoniului pârâtului), s-a prescris dreptul material la acţiune.

S-a precizat că acţiunea în restituire este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani care curge din momentul în care cel care şi-a micşorat patrimoniul (reclamanta) a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire (pârâtul).

Având în vedere că plăţile s-au efectuat către pârâtul B. instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului cu privire la cererea completatoare.

Cu privire la excepţia insuficientei timbrări s-a constatat că reclamanta a achitat pe parcursul procesului întreaga sumă datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru toate pretenţiile sale din cererea completatoare (cu majorările ulterioare).

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată şi excepţia prematurităţii cererii completatoare, întrucât procedura prealabilă prevăzută de art. 720 ind. 1 C. proc. civ. presupune o înştiinţare a pârâtului despre pretenţiile formulate împotriva lui şi temeiul lor legal pentru a se realiza o eventuală conciliere, iar în cauză urmarea acestei proceduri nu ar fi reprezentat decât o simplă formalitate faţă de faptul că părţile s-au judecat şi anterior în legătură cu pretinsele sume achitate de reclamantă, titlul cu care au fost achitate, convenţiile intervenite.

Totodată, s-a constatat că nu există motive de fapt şi de drept care să poată fi reţinute de instanţă pentru admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii completatoare sau a nulităţii acesteia, excepţii care nici nu au mai fost susţinute la ultimul termen de judecată.

Cu privire la capătul doi de cerere (obligarea S.C. Casa de Compensare Bucureşti S.A. să opereze transferul de acţiuni de la pârâtul B. în patrimoniul reclamantei) tribunalul a reţinut netemeinicia acestuia raportat la faptul că reclamanta nu a înţeles să timbreze capătul 1 de cerere, iar acesta a fost anulat.

Tribunalul a reţinut netemeinicia excepţiilor invocate de fosta SNCDD pe acest capăt de cerere, întrucât dreptul de a cere să se opereze transferul acţiunilor depindea de soluţia dată primului capăt de cerere (deci, nu se putea pune problema unui drept nenăscut, inactual), obligaţiei de transfer nu i se aplică prevederile art. 7201 C. proc. civ., iar pârâta nu a probat în nici un fel că registrul acţionarilor al fostei S.C. C. este ţinut de o altă societate de registru.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 157 din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a arătat că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cerinţele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. fiind îndeplinite.

Critica referitoare la încuviinţarea şi administrarea probelor a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu a solicitat încuviinţarea probei testimoniale, iar cererea pentru efectuarea unei contraexpertize a fost respinsă având în vedere că nu s-a achitat taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere pentru dovedirea căruia s-a solicitat această probă. Dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. au fost respectate de prima instanţă care a administrat probele necesare soluţionării cauzei.

Prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997 au fost corect aplicate şi s-a dispus anularea primului capăt al cererii în condiţiile în care reclamanta a arătat că nu înţelege să achite taxa judiciară de timbru datorată.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost corect admisă, deoarece data distribuirii acţiunilor către pârâtul B., respectiv 30 iunie 2004, nu poate fi considerată ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru restituirea sumelor solicitate acesteia.

Deşi convenţia de prete nom nu este prin ea însăşi ilicită, în ipoteza în care a fost încheiată în scopuri ilicite prin încălcarea sau eludarea unor dispoziţii legale imperative sau prohibitive, atât convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult, cât şi actul încheiat cu terţul cocontractant vor fi nule.

Conform susţinerilor reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceasta a arătat că neavând calitatea de salariat al S.C. C., nu putea dobândi acţiuni la această societate. Prin urmare, cunoscând prevederile Legii nr. 77/1994 privind asociaţiile salariaţilor şi membrilor conducerii societăţii comerciale care se privatizează, rezultă că reclamanta prin convenţia încheiată cu pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 969 şi art. 968 C. civ., cu consecinţa că un contract fondat pe o cauză ilicită este sancţionat cu nulitatea absolută.

În aceste condiţii, dreptul material la acţiune al reclamantei pentru restituirea sumelor solicitate s-a prescris, fiind irelevantă data distribuirii acţiunilor către pârât, deoarece condiţia pentru validarea contractului secret, ca efect al admiterii simulaţiei, este ca acesta să fi fost valabil la data încheierii sale.

Prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2005, s-a admis recursul declarat de reclamanta A., s-a casat decizia civilă nr. 157 din 29 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2005, şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, motivele de nelegalitate ale deciziei derivate din aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 au fost înlăturate de instanţa de recurs cu motivarea că reclamanta a arătat că nu înţelege să timbreze primul capăt al cererii şi pe de altă parte, aceasta nu a formulat o cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.

Au fost considerate ca fiind fondate criticile referitoare la calificarea dată de instanţă contractelor ce fac obiectul acţiunii şi a modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a reţinut că, deşi sunt corecte argumentele instanţei de apel cu privire la regimul juridic al convenţiei de interpunere de persoane, prin decizia recurată s-a omis a se avea în vedere că regulile ce guvernează acest tip de convenţie nu sunt aplicabile contractelor intuitu personae.

Astfel, contractul încheiat în considerarea persoanei mandatarului fără reprezentare va produce efecte numai faţă de acesta, el devenind titular al drepturilor şi obligaţiilor asumate prin contractul încheiat, cu consecinţa că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă ca efect al mandatului poate solicita transmiterea dreptului de proprietate printr-un nou act de înstrăinare valabil, iar în ipoteza în care retransmiterea nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptăţit să primească de la acesta sumele plătite.

Prin urmare, dreptul reclamantei de a cere restituirea sumelor plătite în baza convenţiei s-a născut la data la care pârâtul putea să-i transmită valabil acţiunile, respectiv la data de 30 iunie 2004, când acesta a devenit proprietarul acţiunilor, dată în raport de care înregistrarea cererii de chemare în judecată la 27 ianuarie 2000 se situează în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Înalta Curte a înlăturat argumentele instanţei de apel referitoare la incidenţa art. 968-969 C. civ. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casând decizia, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în privinţa soluţiei date cererii completatoare precizate.

În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 470 din 26 noiembrie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul reclamantei A., a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte cererea cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 525.000 USD, reprezentând debit principal, în echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii, s-a respins cererea reclamantei de obligarea a pârâtului la plata diferenţei de debit principal şi dobândă, reclamanta fiind obligată la 5.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B. şi 17.850 RON către pârâta S.C. C., s-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a luat act că reclamanta a arătat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Instanţa de apel a arătat că raportat la dispoziţiile date prin decizia de casare va analiza direct fondul cererii completatoare precizată de reclamantă la data de 10 decembrie 2010, prin care a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 1.100.000 USD şi 100.000 Euro cu dobânda legală de 212.409,77 USD şi 19.309,97 Euro. Nu s-a analizat şi soluţia de respingere a excepţiilor invocate de pârâţi cu privire la acest capăt de cerere, deoarece pârâţii nu au declarat apel conform art. 293 C. proc. civ. şi nici nu le-au reiterat prin întâmpinările formulate.

În considerarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a arătat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că raporturile juridice dintre reclamantă şi pârât derivă dintr-un contract de mandat fără reprezentare, că reclamanta a recurs la această formulă de dobândire a acţiunilor la S.C. C. pentru a nu fi cunoscută de părţi şi cunoscând că potrivit Legii nr. 77/1994 nu se încadrează în categoria persoanelor care pot face parte din asociaţiile salariaţilor. S-a dezlegat şi problema de drept privind dreptul mandantului de a primi de la mandatarul ocult sumele plătite, dacă retransmiterea bunului nu mai este posibilă.

În consecinţă, analizând probele administrate în cauză, instanţa de apel a arătat că sunt fondate pretenţiile reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 525.000 USD achitată acestuia, conform expertizei la data de 10 noiembrie 2000, respectiv anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni la data de 28 decembrie 2000, astfel încât se naşte prezumţia simplă în sensul art. 1203 C. civ. că plata s-a făcut în vederea dobândirii de acţiuni de la S.C. C..

S-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumelor pretins achitate către D. cu motivarea că pârâţii au personalitate juridică proprie şi sunt subiecte de drept distincte cu patrimonii diferite, astfel că pârâtul B. nu poate fi obligat la plata unor sume care nu au intrat în patrimoniul său. Pentru suma de 55.000 USD nu există confirmarea băncii plătitorului, motiv pentru care pârâtul nu poate fi obligat nici la plata acestei sume.

Pretenţiile reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului B. la plata dobânzii legale pentru debitul principal acordat au fost respinse de instanţa de apel în considerarea faptului că art. 3 din O.G. nr. 9/2000 este aplicabil doar în cazul debitelor exprimate în moneda naţională nu şi a monedelor altor state, iar dispoziţiile art. 4 din acelaşi act normativ se aplică în situaţiile expres prevăzute, dar care nu sunt incidente în speţă.

Prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2005, s-au admis recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 470 din 26 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. S-a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta S.C. C., conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut, cu titlu preliminar că, potrivit art. 315 C. proc. civ., dezlegările în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă prin decizia de casare nr. 1737 din 23 aprilie 2013 sunt obligatorii şi au intrat în puterea de lucru judecat, motiv pentru care s-a înlăturat orice critică prin care pârâtul încearcă repunerea acestora în discuţie.

Prin urmare, în speţă s-a stabilit că reclamanta şi pârâtul au încheiat un contract de mandat fără reprezentare, în considerarea persoanei mandatarului care devine titularul drepturilor şi obligaţiilor asumate prin contractul încheiat, cu consecinţa că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă ca efect al mandatului poate solicita să-i fie transmis dreptul de proprietate printr-un nou act de înstrăinare, iar în ipoteza în care retransmiterea bunului nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptăţit să primească sumele plătite.

În raport de aceste dezlegări în drept, s-a reţinut prin decizia de casare că instanţa de apel în rejudecare trebuia să stabilească cu exactitate raporturile juridice dintre părţi, relevanţa contractelor de cesiune încheiate între acestea, în special a contractului de cesiune nr. x din 14 februarie 2003 prin care s-a cesionat creanţa împotriva Asociaţiei D., în sumă de 385.000 USD precum şi clarificarea scopului încheierii acestui act în ansamblul operaţiunilor dintre părţi, legătura acestuia cu sumele solicitate de reclamantă şi efectuarea unor plăţi de către pârât în contul acesteia şi cu ce titlu.

S-a apreciat ca fiind necesare aceste verificări având în vedere că potrivit expertizei efectuate în cauză, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr.x din 28 decembrie 2000, reclamanta A. se afla pe lista membrilor Asociaţiei D., subscriind un număr de 886.528 acţiuni, pe care le-a deţinut până la data încheierii contractului de cesiune nr. x/2003 încheiat cu pârâtul şi respectiv cu E., deşi tocmai lipsa calităţii de membru D. a fost invocată de reclamantă ca fiind determinantă pentru încheierea contractului prin interpunere de persoane.

S-a reţinut totodată, că dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000, deşi abrogată prin O.G. nr. 13/2011, sunt aplicabile în speţă raportat la data la care debitorul obligaţiei de plată se afla în întârziere, iar pe de altă parte pretenţiile reclamantei au fost cuantificate în RON, iar instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului la plata echivalentului în RON a sumei de 525.000 USD.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub număr de dosar x/2005

Prin decizia civilă nr. 2016 din 26 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2005, s-a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 8165 din 17 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a fost schimbată în parte în sensul că s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă cu consecinţa obligării pârâtului B. la plata sumei de 394.753,05 USD în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, precum şi a dobânzii legale eferente sumei în RON, calculată de la data de 30 iunie 2004 şi până la plata efectivă şi 12.212,67 RON cheltuieli de judecată după compensare. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi s-a luat act că intimatul-pârât va solicita cheltuieli de judecată aferente apelului pe cale separată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel în rejudecare după casare, în al treilea ciclu procesual, arată că potrivit dezlegărilor în drept date prin decizia de casare, nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în speţă s-a încheiat un contract de mandat fără reprezentare pentru a dobândi acţiuni la S.C. C. deoarece reclamanta nu avea calitatea de salariat şi nici pe aceea de membru în conducerea societăţii. Statuările instanţei de recurs referitore la calificarea juridică a convenţiei încheiate între reclamantă şi pârât au fost confirmate şi de actul recognitiv din data de 25 iulie 2002 prin care pârâtul B. a recunoscut că a folosit sumele virate în contul său bancar şi contul D. de către reclamantă şi soţul ei, în baza mandatului tacit potrivit căruia, după dobândirea acţiunilor S.C. C., se obligă să cedeze celor doi soţi toate aceste acţiuni precum şi activele societăţii pentru a se elibera de obligaţiile decurgând din contractul de mandat. Deşi, contestat de pârât, instanţa de apel a arătat că nu există nici un element care să conducă la concluzia că actul nu ar exista sau nu ar fi fost valabil încheiat.

Instanţa de apel a arătat că reclamanta a făcut dovada că a transferat pârâtului B. suma de 615.000 USD şi respectiv 350.000 USD şi 100.000 Euro Asociaţiei D..

În privinţa sumelor virate în contul pârâtului, s-a reţinut că au fost avute în vedere expertiza efectuată în cauză şi decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că nu este întemeiată opinia expertului potrivit căreia nu ar fi fost confirmată virarea sumei de 55.000 USD la data de 5 octombrie 2002.

S-au înlăturat susţinerile reclamantei referitoare la virarea altor sume de bani în contul pârâtului cu motivarea că acestea nu au făcut obiectul ultimei precizări a cererii completatoare, astfel încât reclamanta tinde la modificarea obiectului acestei cereri, încălcând dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere scopul urmărit prin încheierea contractului de mandat fără reprezentare, instanţa de apel a apreciat că toate sumele de bani pe care reclamanta le-a transmis pârâtului B. şi Asociaţiei D. au fost destinate achiziţionării acţiunilor la S.C. C. (în prezent S.C. C. SA) şi distribuirii acţiunilor, ulterior îndeplinirii obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr.x din 28 decembrie 2000, către membrii Asociaţiei.

Prin urmare, reclamanta ar fi putut dobândi acţiuni doar după distribuirea acestora către membrii Asociaţiei D., iar pentru sumele - virate pârâtului şi Asociaţiei - care nu au fost folosite în acest scop sau nu i-au fost restituite, reclamanta este îndreptăţită la restituirea acestora de către pârâtul B..

S-a reţinut că la data de 15 noiembrie 2002, reclamanta A. figura pe lista membrilor Asociaţiei D. cu un număr de 886.528 acţiuni subscrise, ceea ce dovedeşte că o parte din banii transferaţi pârâtului şi Asociaţiei D. au fost folosiţi pentru achiziţionarea de acţiuni în beneficiul reclamantei, motiv pentru care aceasta nu mai poate solicita restituirea sumei de 220.246,95 USD pentru că a beneficiat de dreptul de a subscrie un număr de 869.230 acţiuni astfel cum rezultă implicit şi din contractul de cesiune nr. x din 21 februarie 2002 şi nr. 5628 din 19 februarie 2002 prin care pârâtul a cesionat reclamantei aceste acţiuni.

Totodată, reclamanta a valorificat drepturile de creanţă deţinute împotriva Asociaţiei D., izvorâte din subscrierea acţiunilor la S.C. C. prin contractele de cesiune de creanţă nr. x şi nr. 97 din 8 februarie 2003.

Aceste contracte au avut ca obiect creanţele reclamantei împotriva Asociaţiei D. ca urmare a subscrierii celor 886.528 acţiuni nu şi creanţele deţinute împotriva pârâtului B. de la care reclamanta nu mai poate pretinde restituirea sumelor transferate asociaţiei în vederea dobândirii de acţiuni deoarece conform clauzelor contractelor nr. x din 8 februarie 2003 şi nr. 249 din 14 februarie 2003, reclamanta nu mai are nicio pretenţie de la cesionari, decât preţul cesiunii, în legătură cu Asociaţie D. şi S.C. C..

Nu există nicio clauză prin care reclamanta nu ar mai avea pretenţii în legătură cu sumele de bani transferate pârâtului, care nu va putea fi însă obligat la plata unei eventuale diferenţe din preţul cesiunii pentru că reclamanta nu şi-a întemeiat pretenţiile pe contractul de cesiune de creanţă nr. x din 8 februarie 2003 şi nr. 249 din 14 februarie 2003 încheiate cu pârâtul ci a susţinut că a pus la dispoziţia acestuia şi a Asociaţiei D. sume de bani în vederea achiziţionării de acţiuni la S.C. C. şi că pârâtul nu i-a transferat acţiunile.

Prin acest contract de cesiune a intervenit o modificare a rapoartelor juridice anterioare în sensul că reclamanta a acceptat că nu va mai avea nicio pretenţie de la pârât, decât preţul cesiunii, în legătură cu Asociaţia D. şi S.C. C..

În schimb, contractele de cesiune nr. x din 8 februarie 2003, nr. 97 din 8 februarie 2003 şi nr. 249 din 14 februarie 2003 nu au produs nicio modificare cu privire la dreptul reclamantei de a pretinde de la pârât restituirea sumelor transferate acestuia în vederea dobândirii de acţiuni la S.C. C. şi care nu au fost folosite în acest scop, deoarece nu există nicio clauză din care să rezulte că reclamanta nu ar mai avea nicio pretenţie în legătură cu sumele de bani transferate acesteia, motiv pentru care s-a admis acţiunea în limitele arătate.

Având în vedere dezlegările instanţei de recurs referitoare la incidenţa O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, instanţa de apel a obligat pârâtul şi la plata dobânzilor aferente debitului principal.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâtul B., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1369 din 3 octombrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2005, au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 2016 din 26 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că reclamanta A. a învestit prima instanţă cu o cerere de chemare în judecată, precizată succesiv, prin care a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumelor virate acesteia şi Asociaţiei D. în scopul achiziţionării acţiunilor la S.C. C.), susţinând că pârâtul nu şi-a îndeplinit această obligaţie şi nici nu i-a restituit banii.

Această operaţiune juridică a fost calificată prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă - ale cărei dezlegări sunt obligatorii în conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - ca fiind un contract de mandat fără reprezentare, încheiat între reclamantă şi pârât, în considerarea persoanei mandatarului, care va produce efecte numai faţă de acesta, el devenind titular al drepturilor şi obligaţiilor asumate, cu consecinţa că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit. Însă, ca efect al mandatului, mandantul poate solicita să-i fie transmis dreptul de proprietate printr-un nou act de înstrăinare, iar în ipoteza în care retransmiterea nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptăţit să primească de la acesta sumele plătite.

Termenul de prescripţie pentru restituirea acestei sume de la mandatar începe să curgă de la data de 30 iunie 2006, data la care pârâtul a devenit proprietarul acţiunilor.

Prin decizia pronunţată în recurs s-a dispus, potrivit art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii completatoare precizate, având în vedere că aceasta nu a fost soluţionată pe fond, ci ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

Ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamantă şi pârât împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în rejudecare după casare, prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu motivarea că instanţa a analizat cererile precizatoare formulate de reclamantă la termenul din 27 ianuarie 2006, având ca obiect suma de 1.100.000 USD şi 100.000 euro şi cea depusă la data de 24 februarie 2006 pentru suma de 212.409,77 USD şi 19.309,97 euro, reprezentând dobândă pentru suma datorată, pentru perioada iulie 2004 - 22 februarie 2006. Aceste cereri au fost înlocuite ulterior, conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cu cererea depusă în dosarul tribunalului.

S-a stabilit prin decizia de casare că instanţa de apel nu a stabilit cu exactitate raporturile juridice dintre părţi, stare de fapt reţinută fiind incompletă, nu au fost analizate toate actele depuse de părţi în probaţiune.

În consecinţă, s-a dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2) şi 5 C. proc. civ., ca în rejudecarea apelului să se clarifice scopul şi relevanţa contractelor de cesiune dintre părţi, în special a contractului autentificat sub nr. x din 14 februarie 2003 şi legătura acestuia cu plăţile solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată precizată.

În acelaşi context se impunea analiza documentelor din care rezulta că reclamanta se afla pe lista membrilor Asociaţiei D., deşi, tocmai lipsa calităţii de membru D. a fost invocată de reclamantă ca determinând necesitatea încheierii contractului prin interpunere de persoane.

Prin aceeaşi decizie s-a dezlegat şi problema aplicării dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 11/2013, dispoziţie de asemenea obligatorie, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Reluarea problemelor dezlegate prin decizia de casare anterioară evidenţiază faptul că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor date de instanţa de recurs prin ultima decizie de casare, pe de o parte, iar pe de altă parte raţionamentul insuficient dezvoltat şi contradictoriu împiedică exercitarea controlului judiciar.

Astfel, deşi instanţa de apel analizează şi explică într-o anumită măsură concluzia potrivit căreia pârâtul datorează reclamantei suma la plata căreia a fost obligat, Înalta Curte a observat că verificările efectuate pornesc de la o premisă greşită, în condiţiile în care aceste verificări au vizat doar scopul urmărit de părţi prin încheierea contractului de mandat fără reprezentare şi nu au fost avute în vedere toate actele succesiv încheiate de acestea, de natură să modifice în substanţă conţinutul înţelegerii iniţiale.

Această chestiune a fost irevocabil stabilită prin prima decizie pronunţată în recurs. Îndrumările date prin decizia de casare nr. 3914 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au vizat explicit necesitatea examinării scopului urmărit de părţi prin contractele de cesiune succesive încheiate între părţi şi în special a contractului autentificat sub nr. x/2003.

Deşi, prin decizia recurată, instanţa de apel face trimitere la clauzele tuturor contratelor de cesiune dintre părţi, în absenţa unei analize riguroase a acestora, în ordine cronologică, pentru a se stabili dacă înţelegerea iniţială dintre părţi - materializată într-un contract de mandat fără reprezentare - a fost înlocuită prin contractul de cesiune de creanţă nr. x, care reprezintă ultima înţelegere dintre părţi, Înalta Curte constată ca nefiind îndeplinite condiţiile art. 314 C. proc. civ., iar exercitarea controlului judiciar, nu este posibilă, starea de fapt nefiind deplin stabilită.

Cu alte cuvinte, pentru o deplină clarificare a stării de fapt, trebuie lămurite circumstanţele încheierii contractelor de cesiune, ultimul în cronologia întregului complex de înţelegeri bilaterale, scopul real urmărit de părţi, obiectul acestuia, dar şi legătura dintre actele juridice succesive şi limita efectelor fiecăruia dintre ele.

În egală măsură, constatarea instanţei de apel că reclamanta figura la data de 15 noiembrie 2002 pe lista membrilor Asociaţiei D. cu un număr de 869.230 acţiuni şi referirea la contractele de cesiune de creanţă nr. x din 21 februarie 2001 şi nr. 5628 din 19 noiembrie 2002, în legătură cu care părţile au convenit ulterior, că nu mai produc efecte prin încheierea contractelor de cesiune de creanţă nr. x din 8 februarie 2003 şi nr. 249 din 14 februarie 2003, nu este suficientă prin ea însăşi şi nu explică în ce măsură susţinerea reclamantei că a încheiat contractul de mandat fără reprezentare pentru că nu avea calitatea necesară pentru a cumpăra direct acţiuni, este compatibilă cu prezenţa acesteia pe lista membrilor Asociaţiei D... Necesitatea dezlegării acestei chestiuni de fapt a fost stabilită prin ultima decizie de casare, dar, instanţa de apel, prin prezentarea conţinutului acestor înscrieri nu elucidează aspectul menţionat.

Aceste lămuriri sunt necesare în contextul în care o distribuţie reală de acţiuni era posibilă - cum s-a mai reţinut în chiar considerentele Curţii de Apel Bucureşti - numai la data îndeplinirii obligaţiilor stabilite în condiţiile contractului de privatizare. Şi tot în acest context va trebui analizat şi stabilit cu claritate dacă şi cum s-a realizat o distribuţie de acţiuni anterior acestui moment şi care a fost scopul tuturor contractelor de cesiune succesive. În plus se impune lămurirea stării de fapt în sensul de a se clarifica distincţia dintre sumele virate de reclamantă în contul D. şi cel al pârâtului, utilizarea lor efectivă prin raportare la actele succesiv încheiate ulterior contractului de mandat.

Pe de altă parte, deşi se reţine în considerentele deciziei atacate că prin contractele de cesiune de creanţă nr. x din 8 februarie 2003, nr. 97 din 8 februarie 2003 şi nr. 249 din 14 februarie 2003 a intervenit o modificare a raporturilor anterioare, în sensul că reclamanta nu va mai avea nicio pretenţie de la pârât decât preţul cesiunii în legătură cu Asociaţia D. şi S.C. C., instanţa de apel arată - fără a dezvolta această concluzie - că în absenţa unei clauze din care să rezulte că nu mai are nicio pretenţie faţă de pârât, acesta rămâne obligat la restituirea sumelor care nu au fost folosite în vederea dobândirii de acţiuni de către reclamantă.

Interpretarea convenţiilor dintre părţi trebuie efectuată în acord cu regulile stabilite prin art. 977 şi urm. C. civ. pentru a se stabili voinţa reală a părţilor, sensul şi scopul încheierii contractelor de cesiune, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare anterioară pentru a se stabili dacă şi în ce măsură raporturile juridice iniţiale au fost modificate, dacă şi în ce măsură au fost efectuate plăţi, şi cu ce titlu.

În acest context, se impune precizarea că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, nu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanta a virat pârâtului suma de 55.000 USD. Referirile instanţei de recurs la concluziile expertizei au fost făcute, cu titlu exemplificativ, astfel cum rezultă explicit din considerentele deciziei, pentru a se argumenta insuficienta cercetare a fondului şi respectiv a probelor administrate în cauză. În recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac este exclusă analizarea probelor, motiv pentru care, de altfel, s-a şi dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Totodată, s-a apreciat că trebuie precizat ca fiind corectă motivarea instanţei de apel în sensul că o eventuală diferenţă a preţului cesiunii de creanţă care nu ar fi fost achitat de pârât, nu a făcut obiectul cererii completatoare precizate, iar solicitarea sumelor derivate din acest contract ar echivala cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată şi încalcă dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (1), (3), (5) C. proc. civ., deoarece fondul cauzei nu a fost efectiv cercetat, instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor date prin decizia de casare, soluţia care se impune este aceea de admitere a recursurilor, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va stabili starea de fapt, analizând contractele de cesiune dintre părţi, în ordinea lor cronologică pentru a verifica dacă şi în ce măsură acestea au modificat raportul juridic iniţial dacă ultima înţelegere a părţilor o reprezintă contractele de cesiune încheiate în 2003, ipoteză în care nici actul recognitiv din 2002, fiind anterior nu poate constitui un just temei în ansamblul probelor.

S-a mai reţinut că analiza contractelor de cesiune prezintă relevanţă pentru a se stabili dacă pretenţiile ce formează obiectul cererii completatoare precizate au drept cauză contractul de mandat fără reprezentare sau derivă din contractele de cesiune, care nu formează obiectul acestui litigiu, având în vedere că modificarea cauzei cererii nu este compatibilă cu dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2358 din 16 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2005, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 8165 din 17 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2005, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi B., CASA DE COMPENSARE BUCUREŞTI S.A. şi S.C. C. S.A. prin administrator judiciar F.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, la soluţionarea cauzei în calea de atac, cercetarea trebuie să se efectueze doar în relaţie cu aspectele nesoluţionate anterior pe cale jurisdicţională, respectiv capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor de bani, respectiv suma 980.000 USD şi 100.000 Euro precum şi dobânda aferentă.

S-a constatat că prin dezlegările în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 s-a stabilit că, în speţă, este vorba despre un contract de mandat fără reprezentare încheiat între apelanta - reclamantă A. şi intimatul-pârât B., la care a recurs apelanta-reclamantă pentru a dobândi acţiuni la societatea C., întrucât nu avea calitatea de salariat la aceasta şi nici pe aceea de membru în conducerea societăţii.

Totodată, s-a reţinut că acest contract încheiat în considerarea persoanei mandatarului fără reprezentare va produce efecte numai faţă de acesta, el devenind titular al drepturilor şi obligaţiilor asumate prin contractul încheiat, ceea ce înseamnă că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă, ca efect al mandatului poate solicita să-i fie transmis dreptului de proprietate printr-un nou act de înstrăinare valabil.

Mai mult, în situaţia în care retransmiterea nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptăţit să primească de la acesta sumele plătite.

Din probele dosarului, aşa cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că rezultă existenţa mandatului tacit, respectiv din plăţile efectuate în anul 2000 către intimatul B., înainte de încheierea contractul de vânzare cumpărare de acţiuni între FPS şi D., coroborat cu actul recognitiv din anul 25.07.2002 şi cesiunile încheiate în anul 2001.

Actul recognitiv a fost considerat de către instanţă ca fiind semnat de către intimatul B., cât timp partea căreia i se opune un act este dator fie să îl recunoască fie să tăgăduiască scrisul ori semnătura sa (art. 177 alin. (1) din C. proc. civ.). Partea a avut o atitudine care poate fi caracterizată cel puţin oscilantă. Astfel actul a fost depus la data de 24.09.2015, la termenul ulterior din data de 22.10.2015 nu este contestat, pentru a fi contestat direct în calea de atac, cât timp a fost considerat relevant de către instanţa de apel.

Instanţa de apel a arătat că probele dosarului relevă că înţelegerea iniţială a fost executată.

Astfel, s-a reţinut că iniţial prin contractele de cesiune nr. x/21.02.2001 şi nr. y/21.02.2001 apelanta şi E. primesc drepturile asupra unei părţi a acţiunilor la care intimatul urma să fie îndreptăţit în temeiul contractului nr. x/28.12.2000 şi al Statutului asociaţiei D..

Se face referire şi la contactele de cesiune încheiate cu E., cât timp tot apelanta a susţinut încă din cererea introductivă, teză necontrazisă de partea adversă, că împrumutase bani de la această persoană pentru a-i da intimatului şi că aceasta a fost cauza pentru care s-a încheiat contractul de cesiune iniţial cu această persoană, deci, tot în executarea mandatatului tacit.

Or, părţile au înţeles să execute înţelegerea anterioară (mandatul tacit) prin aceste acte de cesiune, apelanta primind un număr de 869.230 acţiuni şi E. un număr de 1.338.462 acţiuni, din cele 3.076.923 pe care intimatul B. afirma că le deţine. Aceste contracte relevă şi numărul de acţiuni pentru care s-au plătit sumele iniţiale şi asupra cărora părţile s-au înţeles.

Instanţa de apel a apreciat în acest sens, cât timp evoluţiile ulterioare ale situaţiei faptice reţinute şi analizate demonstrează această afirmaţie.

Pe de altă parte, s-a constatat că nici măcar partea nu a susţinut în mod constat aceeaşi variantă, prin concluziile în acest stadiu procesual a indicat întreg pachetul de acţiuni (peste 5.700.000), deşi în cererea iniţială se face referire la numărul indicat în contractul de vânzare cumpărare încheiat între D. şi FPS.

Într-adevăr, ulterior, în anul 2002, dreptul asupra acţiunilor au fost returnate prin noi contracte de cesiune şi, cel puţin în cazul apelantei, părţile au prevăzut o nulitate amiabilă prin contractul de cesiune din data de 08.02.2003.

Chiar acceptând susţinerea apelantei, în sensul că motivul returnării drepturilor asupra acţiunilor prin contractele de cesiune nr. x şi 5627 din data 19.11.2002 a fost faptul că părţile au realizat nelegalitatea operaţiunii, neexistând calitatea prevăzută de lege pentru a subscrie acţiuni, părţile revenind în situaţia anterioară primei cesiuni, explicaţii, de altfel, pertinente, se reţine că, ulterior, într-o manieră ingenioasă, s-a reuşit evitarea restricţiilor legale.

Atât E., cât şi apelanta au fost aleşi în Consiliu de administraţie condus de intimatul B. al S.C. C., calitate care le-a permis conform art. 1 şi 3 din Legea nr. 77/1994 să facă parte din D..

Totodată, s-a mai reţinut că potrivit art. 10 din Statutul Asociaţiei D., membrii conducerii societăţii pot participa la asociaţie.

În această calitate apar ca subscriind un număr aproximativ de acţiuni ca cel indicat în contractele de cesiune iniţiale, respectiv 886.528 acţiuni apelanta şi 1.362.336 E..

Nu s-au dat alte explicaţii referitor la acest aspect şi, în şedinţa publică din 14 septembrie 2018, întrebat fiind direct de către instanţă, apărătorul apelantei a indicat că partea pe care o reprezintă nu ştie cum a apărut pe lista membrilor.

Or, această alegere în consiliul de administraţie al C. care a permis subscrierea de acţiuni în cadrul D. reprezintă, în esenţă, tot o modalitate de executare a mandatului tacit, neindicându-se nici un moment că, pentru această operaţiune au fost achitate noi sume de bani. Deci, prin aceste operaţii, s-au transmis drepturile asupra cărora părţile s-au înţeles.

Ulterior acestui moment, dreptul asupra acţiunilor subscrise a fost înstrăinat de către apelantă către E. şi către intimatul B., iar la rândul său E. înstrăinând toate drepturile către aceeaşi parte, apelanta declarând că nu mai are nici o pretenţie de la cesionar în legătură cu asociaţia D. şi S.C. C.. Or, prin propria voinţă partea, printr-un înscris autentificat, atestă faptul că toate drepturile asupra acţiunilor subscrise au fost înstrăinate şi că nu mai sunt alte pretenţii în legătură D. şi S.C. C..

Deci, mandatul iniţial a fost executat, partea a subscris acţiunile asupra cărora s-au înţeles şi, totodată, ulterior, a înţeles să înstrăineze aceste drepturi. La fel şi E.. Or, mandatul fiind executat, cererea introductivă nu poate fi admisă şi nici calea de atac, preţul rezultat din contractul de cesiune autentificat sub nr. x/14.02.2003, nefăcând obiectul prezentei cauze, aşa cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1369/03.10.2017.

Nu a putut fi primită apărarea apelantei în sensul că menţionatele contracte de cesiune nu pot face obiectul analizei, cât timp primele contracte au fost indicate chiar de către parte ca susţinând pretenţiile sale privind existenţa mandatul tacit, iar intimatul a făcut referire la contractele de cesiune din anul 2003 pentru a susţine apărarea sa privind schimbarea înţelegerii părţilor, însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind, nu doar odată, că este necesară analiza acestora pentru a dezlega adevăratele raporturi între părţi şi a se vedea dacă înţelegerea iniţială nu a fost înlocuită.

Nu se poate face raportarea în desluşirea adevăratelor raporturi între părţi doar de la termenul la care s-a făcut distribuţia efectivă a acţiunilor, respectiv 30.06.2004. Aceasta pentru că înţelegere iniţială a părţilor a suferit modificări anterior acestui moment, fiind aspecte total diferite, respectiv momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru pretenţia astfel cum a fost formulată de către apelantă, pe de o parte, şi înlocuirea înţelegerii iniţiale anterior acestui moment, pe de altă parte. În plus, stabilind termenul de la care prescripţia începea să curgă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis, totodată, că trebuie desluşite adevăratele raporturi între părţi prin analiza acestor cesiuni. A proceda altfel, ar însemna să se ignore ceea ce a stabilit chiar instanţa supremă şi, totodată, a lăsa neanalizate apărările pârâtului asupra schimbării situaţiei de fapt şi de drept.

S-a mai reţinut că părţile nu au furnizat material probator necesar pentru a se determina în mod exact, matematic, destinaţia plăţilor efectuate de către apelantă către intimat şi D., însă instanţa de apel a apreciat, că, în parte, sumele au fost folosite pentru subscrierea de acţiuni şi, în parte, pentru efectuarea investiţiilor care se aflau în sarcina asociaţiei şi, în final, al persoanelor care au subscris acţiunile.

S-a mai subliniat că, dată fiind modalitatea în care părţile au înţeles să acţioneze în obţinere de acţiuni, acest aspect le-a determinat să dezvăluie doar crâmpeie ale situaţiei faptice în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor; însă din probele relevate rezultă executarea contractului de mandat tacit, subscrierea acţiunilor şi înstrăinarea drepturilor asupra acţiunilor subscrise.

Având în vedere aceste aspecte, apelul a fost respins şi partea apelantă obligată la cheltuieli de judecată făcute de către părţile adverse, conform art. 274 C. proc. civ.

S-a precizat că nu se impune reducerea sumelor achitate cu titlu de onorariu de avocat având în vedere durata litigiului, complexitatea acestuia, numărul de termene, valoarea obiectului, apreciindu-se că acestea sunt deplin justificate în acest context.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 2358 din 16 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei nr. 8165 din 17 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială şi, în consecinţă, admiterea acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea istoricului cauzei şi a relaţiilor contractuale dintre părţile aflate în litigiu, subsumat motivului de recurs reglementat de prevederile art. 304 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit contractul de mandat.

În opinia recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că probele dosarului relevă că înţelegerea iniţială a fost executată.

Astfel, în raport cu considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare nr. 1737 din 23 aprilie 2013 la pagina 11 şi prevederile art. 9.1 din contract, apreciază că instanţa a reţinut în mod greşit că pentru sumele virate şi înmânate intimatului B. recurenta a subscris un număr de 886.528 acţiuni, că prin această modalitate s-a executat mandatul, cu alte cuvinte că B. şi-ar fi îndeplinit obligaţiile izvorâte din contractul de mandat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât cu sumele depuse numai în anul 2002 (an în care recurenta a figurat pe lista membrilor D. ca urmare a sumelor depuse în acel an) în contul D. la data de 29.05.2002 (100.000 euro, respectiv 328.260 RON, 1 euro=3,2826 RON), la data de 20.12.2002 (350.000 usd, respectiv 1.175.370 RON, 1 usd=3,32 RON) şi în contul lui B. la data de 15.10.2002 (55.000 usd, respectiv 182.600 RON, 1 usd=3,32 RON), numărul acţiunilor care i se cuveneau era de 1.808.261,54, aceste precizări fiind făcute la data de 19.11.2015 prin înscris depus la dosar.

Cu sumele virate de recurenta-reclamantă au fost cumpărate un număr de 2.482.121 acţiuni, numai la data de 28.12.2000, din totalul acţiunilor cumpărate prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/28.12.2000, respectiv 3.175.963 acţiuni, iar prin alte aporturi au fost cumpărate 693.842 de acţiuni.

Or, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că recurenta ar fi avut dreptul numai la 886.528 acţiuni, că a înstrăinat aceste acţiuni şi a declarat că nu mai are nicio pretenţie de la cesionar în legătură cu asociaţia D. şi S.C. C. în condiţiile în care contribuţia reclamantei prin depunerea sumelor de bani la cumpărarea acţiunilor şi a îndeplinirii planului de investiţii a fost de 3.807.625 RON (38.076.250.000 RON vechi) suma cu care s-au cumpărat acţiunile şi s-au făcut şi investiţiile din planul de investiţii impus de FPS, iar contractul de vânzare cumpărare acţiuni încheiat cu FPS interzicea cesionarea şi înstrăinarea acţiunilor înainte de realizarea investiţiilor.

Referitor la contractul de cesiune autentificat sub nr. x/21.02.2001 prin care pârâtul B. cesiona recurentei un număr de 869.230 acţiuni şi contractul de cesiune nr. x/19.11.2002 prin care s-a realizat o cesiune inversă, recurenta arată că acestea nu au fost încheiate în mod valabil şi nu au produs niciun fel de consecinţe juridice.

Or, nu poate fi reţinut aspectul că reclamanta ar fi beneficiat efectiv de dreptul de a subscrie 886.528 acţiuni şi că nu mai este îndreptăţită la restituirea acestor sume de bani, întrucât la data de 21.02.2001 B. nu era proprietarul acţiunilor, aceste acţiuni nu puteau fi înstrăinate la această dată conform dispoziţiilor art. 9.1 din contractul nr. x/28.12.2000, aceste acţiuni puteau fi înstrăinate numai după data de data de 30.06.2004, ori cesiunea legalizată sub nr. 2470 s-a încheiat la data de 21.02.2001, deci înainte cu 3,64 ani înainte de a deveni proprietar şi cu 9 luni înainte de a fi distribuite (14.11.2002).

În ceea ce priveşte dreptul recurentei de a solicita restituirea sumelor virate în contul D., recurenta apreciază că instanţa de apel a ignorat toate aspectele statuate de instanţa de îndrumare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013.

De asemenea, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a motivat cum poate fi considerat executat mandatul fără reprezentare cu încălcarea dispoziţiilor imperative din contractul de privatizare, motivarea care se regăseşte în considerentele deciziei recurate este dată cu nesocotirea dezlegărilor de drept dată de Înalta Curte prin deciziile enunţate, cu încălcarea legii, instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoelnic al acestuia.

Conchizând, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit înţelegerea părţilor şi pe baza acestei interpretări a dat o soluţie greşită.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) pct. 2, art. 294, 295, 298 din C. proc. civ., art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., art. 969, art. 1198, art. 1203 din C. civ., art. 8.2.2 şi art. 9.1 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr. x/28.12.2000.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea precizatoare (susţinută de înscrisuri) depusă la termenul din 19.11.2015 având în vedere înscrisurile depuse la 18.11.2015 de către intimatul-pârât B..

Un alt motiv de nelegalitate este acela că se reţine că preţul rezultat din contractul de cesiune autentificat sub nr. x/14.02.2003 nu face obiectul prezentei cauze, în condiţiile în care niciodată nu a fost respinsă o asemenea cerere, recursul formulat de recurenta-reclamantă A. a fost admis integral, iar hotărârile pronunţate în fond şi în apel au fost desfiinţate.

În opinia recurentei, instanţa de apel a încălcat legea motivând hotărârea atacată cu privire la solicitarea instanţei supreme de a se stabili destinaţia plăţilor de către apelantă către intimat şi D., reţinând că părţile nu au furnizat suficient material probator, în condiţiile în care există la dosar probe din care rezultă ce s-a întâmplat cu sumele depuse de recurenta reclamantă în contul D. şi contul intimatului-pârât B..

Instanţa de apel a reţinut în hotărârea atacată că părţile au dezvăluit doar crâmpeie ale situaţiei faptice ceea ce înseamnă că situaţia de fapt nu a putut fi stabilită, astfel că, susţine recurenta, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., a încălcat principiul rolului activ, nu a stăruit prin toate mijloacele să prevină orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, nu a dispus din oficiu administrarea de probe în baza cărora să stabilească corect situaţia de fapt, pe baza cărora să ajungă la soluţiile pronunţate.

Referitor la sumele de bani transferate în contul D. de către recurentă în baza convenţiei de prete nom încheiată cu intimatul pârât B., raportat la dezlegările de drept date prin decizia civilă nr. 1737/23.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, care au intrat în autoritatea de lucru judecat şi care erau obligatorii pentru instanţa de apel, instanţa de apel a încălcat legea când a reţinut că recurenta şi-a valorificat drepturile de creanţă prin subscrierea unui număr de 886.528 acţiuni.

Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. referitor la ceea ce a statuat Înalta Curte prin decizia civila nr. 1737/23.04.2013 în legătură cu raporturile juridice dintre reclamantă şi pârât, fiind, de asemenea, încălcate şi dispoziţiile art. 969 C. civ.

Sub un ultim aspect, recurenta arată că hotărârea recurată este nelegală şi în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, apreciind că onorariul avocaţial în cuantum de 82386,3 RON este nejustificat de mare în raport de problemele de drept dezlegate şi prin prisma proporţionalităţii sale cu prestaţia depusă de avocaţi şi cu cheltuielile efectiv efectuate pe parcursul judecăţii.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului. Totodată, a arătat că motivele invocate de reclamantă nu se încadrează în cele prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 din C. proc. civ.

La 16 ianuarie 2020, intimatul-pârât B. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune exercitat de recurentă în cadrul cererii completatoare, în considerarea cauzei juridice a îmbogăţirii fără justă cauză.

Referitor la această excepţie, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a stabilit în mod irevocabil că pretenţiile reclamantei, ce fac obiectul cererii completatoare, derivă din raporturile contractuale existente între părţi.

Astfel, s-a reţinut în mod expres că "instanţa de apel a statuat asupra raporturilor juridice dintre reclamantă şi pârât, în sensul că acestea derivă dintr-un contract de mandat fără reprezentare (prete nom sau de interpunere) ce reprezintă de fapt un contract simulat prin interpunere de persoane.

În mod corect s-a statuat şi asupra faptului că reclamanta a recurs la o asemenea formulă juridică din dorinţa de a încheia un act juridic, în aşa fel încât să nu fie cunoscută de terţi, scop în care l-a împuternicit pe pârât să contracteze în nume propriu, iar nu în calitate de mandatar."

Câtă vreme acţiunea în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză are caracter subsidiar, în sensul că poate fi exercitată numai atunci când partea nu are şi nici nu a avut nici o altă acţiune în justiţie pentru valorificarea dreptului său la repararea prejudiciului, iar în prezenta cauză s-a stabilit în mod irevocabil că între părţi au existat raporturi contractuale, acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţire fără just temei.

În consecinţă, faţă de dezlegările obligatorii date de instanţa de recurs încă din primul ciclu procesual, în cauză nu s-a pus problema analizării pretenţiilor reclamantei din perspectiva îmbogăţirii fără just temei, astfel încât este lipsită de relevanţă invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în considerarea acestei cauze juridice, motiv pentru care instanţa nu va mai analiza excepţia invocată de intimat.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, motiv pentru care îl va respinge pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, şi că, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, recursul este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 304 din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 3021 lit. c) din C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 din C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate şi nu de netemeinicie.

De asemenea, se mai impune precizarea că în cauză, prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013, pronunţată în primul ciclu procesual, s-a tranşat în mod irevocabil problema prescripţiei, în sensul că dreptul la acţiune nu este prescris, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru a fi soluţionată pe fond în ceea ce priveşte cererea completatoare aşa cum a fost precizată, iar pe parcursul celor trei cicluri procesuale ulterioare primei casări, inclusiv prin decizia recurată, instanţa de apel a analizat pe fond pretenţiile reclamantei ce au făcut obiectul cererii completatoare, potrivit limitelor stabilite de instanţa de recurs pentru rejudecare. În consecinţă, nu se poate reţine vreo încălcare a dispoziţiilor obligatorii ale primei decizii de casare pronunţate în cauză, din perspectiva celor statuate irevocabil asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, deduse exclusiv din soluţia de respingere a apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, câtă vreme prin considerentele deciziei recurate se evocă practic fondul cererii completatoare.

Astfel, instanţa de apel, cu respectarea celor statuate prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013, a analizat pe fond pretenţiile reclamantei ce fac obiectul cererii completatoare şi a ajuns la concluzia că "mandatul iniţial a fost executat, partea a subscris acţiunile asupra cărora s-au înţeles şi, totodată, ulterior, a înţeles să înstrăineze aceste drepturi". În consecinţă, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de respingere a apelului formulat de reclamantă, singura cale de atac formulată împotriva sentinţei instanţei de fond, pe faptul că "mandatul fiind executat, cererea introductivă nu poate fi admisă", astfel încât o eventuală admitere a apelului ar fi fost formală, câtă vreme soluţia asupra cererii completatoare ar fi fost tot de respingere.

Aşadar, deşi instanţa de apel a respins singurul apel formulat în cauză, cel al reclamantei, potrivit considerentelor deciziei recurate, care evocă fondul, soluţia este fundamentată pe netemeinicia cererii completatoare, şi nu pe faptul că dreptul material la acţiune al reclamantei în privinţa acestui capăt de cerere ar fi fost prescris. În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale primei decizii de casare pronunţate în cauză, din perspectiva celor statuate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

În privinţa criticilor formulate de recurentă, subsumat punctului 8 al art. 304 din C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel ar fi interpretat greşit contractul de mandat încheiat între părţi.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta arată în esenţă că pe de-o parte, ar fi avut dreptul la mai multe acţiuni decât cele 886.528, câte a reţinut instanţa de apel că i s-ar fi cesionat, iar pe de altă parte, cesiunile încheiate nu puteau fi valabile, câtă vreme au fost încheiate cu nesocotirea atât a dispoziţiilor contractuale cât şi a celor legale.

Înalta Curte constată că, în fapt, criticile formulate în susţinerea acestui motiv de recurs nu se referă la interpretarea greşită a unui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Astfel, făcând referire la succesiunea actelor încheiate între părţi, recurenta face o analiză a acestora, pentru a combate concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că înţelegerea dintre părţi a fost executată. Interpretarea dată probelor de către instanţa de apel constituie însă o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.

În acest context se mai impune şi precizarea că înscrisurile noi, depuse de recurentă direct în recurs, nu pot fi analizate în acest stadiu procesual, câtă vreme au fost depuse pentru susţinerea criticilor referitoare la situaţia de fapt, iar instanţa de recurs nu poate proceda la examinarea acestor critici, având în vedere că situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Nefondată este şi critica privind nerespectarea dispoziţiilor art. 315 din C. proc. civ.. Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut dezlegările în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013, în sensul că, în speţă, calificarea juridică a contractului încheiat între părţi este cea de contract de mandat fără reprezentare, la care acestea au recurs pentru ca recurenta-reclamantă să dobândească acţiuni la societatea C., întrucât nu avea calitatea de salariat la aceasta şi nici pe aceea de membru în conducerea societăţii.

Totodată, s-a reţinut că acest contract încheiat în considerarea persoanei mandatarului fără reprezentare va produce efecte numai faţă de acesta, el devenind titular al drepturilor şi obligaţiilor asumate prin contractul încheiat, ceea ce înseamnă că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă, ca efect al mandatului poate solicita să-i fie transmis dreptului de proprietate printr-un nou act de înstrăinare valabil.

Mai mult, în situaţia în care retransmiterea nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptăţit să primească de la acesta sumele plătite.

Instanţa de apel a reţinut însă, din probele dosarului, că înţelegerea iniţială dintre părţi a fost executată, astfel încât recurenta nu poate pretinde restituirea sumelor.

Contrar susţinerilor recurentei, concluzia instanţei de apel, în sensul executării de către intimatul pârât a înţelegerii iniţiale dintre părţi, este rezultatul analizei probelor administrate în cauză, şi nu al interpretării greşite a actul juridic dedus judecăţii, cu consecinţa schimbării naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta formulează mai multe critici.

În ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de recurs costată că cererea precizatoare, depusă de recurentă pentru termenul din 19.11.2015 în faţa instanţei de apel, este o cerere prin care aceasta, la solicitarea expresă a instanţei de apel, a adus lămuriri cu privire la situaţia de fapt, astfel încât această cerere nu poate fi calificată ca fiind o cerere modificatoare/precizatoare, în sensul art. 132 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.. În consecinţă, textul de lege nefiind incident în cauză, nici nu se pune problema încălcării sau aplicării greşite a acestuia.

Nici încălcarea dispoziţiilor art. 294, art. 295 şi art. 298 din C. proc. civ. nu poate fi reţinută. Astfel, contrar susţinerilor recurentei, în cauză s-a stabilit în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 1369 din 3 octombrie 2017 pronunţată în recurs, într-un ciclu procesual anterior, că "este corectă motivarea instanţei de apel în sensul că o eventuală diferenţă a preţului cesiunii de creanţă care nu ar fi fost achitat de pârât, nu a făcut obiectul cererii completatoare precizate, iar solicitarea sumelor derivate din acest contract ar echivala cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată şi încalcă dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.."

De asemenea, cu referire la criticile vizând probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte constată că pe de-o parte, prin acestea, partea tinde să repună în discuţie concluziile la care a ajuns instanţa de apel în urma analizei probatoriului administrat în cauză, critică de netemeinicie ce nu poate fi analizată în recurs, iar pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5)1 din C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

În privinţa criticilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., precum şi a celor ale art. 969, art. 1198 şi art. 1203 din C. civ., instanţa de recurs constată că susţinerile recurentei nu pot fi considerate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate, întrucât se referă la o situaţie de fapt ce ar fi fost greşit reţinută pe baza unui probatoriu insuficient şi greşit interpretat. Or, aprecierile recurentei vizând modalitatea de interpretare a mijloacelor de probă nu poate fi cenzurată de către instanţă, având în vedere că ea ar presupune o reevaluare a probatoriului, în competenţa instanţelor de fond, şi deci nu un control de legalitate, singurul care poate fi realizat de către instanţa de recurs.

Nici critica privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum greşit nu poate fi analizată. Aceasta întrucât, pentru a fi incident vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la dispoziţiile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., ce reglementează posibilitatea instanţei de a aprecia asupra onorariului de avocat, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu poate fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2358 din 16 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2358 din 16 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2020.