CHF loan clauses partly abusive: interest-rate variation and indexation nulled; administration fee clauses valid and kept.

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 3 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la eliminarea art. 4.1 alin. (2), art. 4.5, art. 4.6, art. 4.10 lit. a), art. 4.10 lit.

b) din contractul de credit x din 31 ianuarie 2008, art. 2.3 din actul adiţional nr. x din 13 mai 2009 la condiţiile speciale de creditare, art. 2.3 şi art. 2.4 din actul adiţional nr. x din 15 decembrie 2010 la condiţiile speciale de creditare şi art. 6 din actul adiţional nr. x din 15 decembrie 2010 la condiţiile generale de creditare fiind clauze abuzive şi nule absolut; returnarea comisionului de acordare prevăzut de art. 4.10 lit.

a) din contractul de credit x din 31 ianuarie 2008; returnarea comisionului de administrare lunara prevăzut de art. 4.10 lit.

b) din contractul de credit x din 31 ianuarie 2008; returnarea sumei încasate sub forma de dobânda indexabila începând cu luna a 7-a de credit (contractul de credit nr. x din 31 ianuarie 2008) şi până la data plăţii primei rate conform actului adiţional nr. x din 15 mai 2009 (respectiv 15 iunie 2009); returnarea sumei încasate sub forma de comision administrare cont cu activitate evidenţiat în extrasele de cont nefiind stipulat în contractul iniţial, graficul de rambursare sau actele adiţionale nr. x sau nr. 2; returnarea comisionului preluat prin graficul de rambursare sub denumirea de "sume. prel." - fără explicaţie si sub forma de "plată creanţă ataşată" prin extrasul de cont în suma de 83,37 CHF sub imperiul actului adiţional nr. x din 15 decembrie 2010; returnarea comisionului de administrare cont curent prevăzut de art. 2.5.4 din actul adiţional nr. x din 15 decembrie 2010 până în prezent, toate aceste comisioane fiind abuzive şi nule absolut; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, şi returnarea diferenţei dintre acel curs şi cel la care s-a făcut plata ratelor până în prezent; denominarea în monedă naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenţi se plăteşte în monedă naţională; returnarea tuturor sumelor de bani încasate prin clauzele abuzive în termen de 60 de zile de la rămânerea definitiva a sentinţei cu obligarea la plata a 100 de euro pe zi de întârziere in cazul neîndeplinirii obligaţiilor; precizarea de către bancă a valorii LIBOR din momentul semnării actului adiţional nr. x din 13 mai 2009 şi până în prezent pentru fiecare lună; cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din 1 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 2263 din 12 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze stipulate în contractul de credit nr. x din 31 ianuarie 2008: art. 4.1 alin. (2) referitor la dobânda indexabilă; art. 4.5 referitor la dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobânzile şi comisioanele; art. 4.10. lit. a) referitor la comisionul de acordare şi lit. b) referitor la comisionul de administrare lunară. A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele achitate cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare lunare în baza clauzelor contractuale anulate. A obligat pârâta să restituie diferenţa între dobânda indexabilă percepută în perioada 31 ianuarie 2008-13 mai 2009 şi dobânda curentă iniţială de 4,90%. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1482/2017 din 5 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de pârâta C. S.A., a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor din contractul de credit nr. x din 31 ianuarie 2008 stipulate la art. 4.10 lit. a) referitor la comisionul de acordare şi la art. 4.10 lit. b) referitor la comisionul de administrare lunară şi restituirea către reclamanţi a sumelor achitate cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare lunară. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin recursul formulat, reclamanţii A. şi B. au solicitat casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autorii căii de atac susţin că motivarea curţii de apel este contradictorie deoarece deşi aceasta a reţinut caracterul nenegociat al contractului de credit, a modificat sentinţa şi a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioane.

Recurenţii-reclamanţi susţin că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada negocierii contractului şi apreciază că stipularea în contract a unei clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor este considerată, prin ea însăşi, contrară cerinţei de bună-credinţă. Arată că au depus acte din care rezultă că valoarea comisioanelor de acordare şi administrare este foarte mare şi nu este justificată şi mai arată că în mod greşit a reţinut curtea de apel că prin perceperea acestor comisioane nu s-a produs un dezechilibru semnificativ întrucât clauzele în discuţie sunt clauze preformulate, al căror conţinut consumatorul nu l-a putut influenţa.

Autorii căii de atac afirmă că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că din denumirea comisionului de acordare rezultă că acesta este perceput în mod justificat şi că a aplicat în mod eronat dispoziţile Legii nr. 190/1999 deoarece recurenţii-reclamanţi nu au încheiat un contract de credit ipotecar, ci unul de nevoie personale cu garanţie ipotecară.

Aceleaşi părţi apreciază că există contradicţie şi între prevederile contractuale de la art. 4.6 şi art. 4.10 lit. b), nefiind clară metoda de calcul a comisionului de administrare, şi că acest comision este abuziv, fiind disproporţionat faţă de soldul creditului. Critici similare sunt invocate şi referitor la clauza prevăzută la art. 4.10 lit. a) referitoare la comisionul de acordare. Se invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 77-78 din Legea nr. 296/2004 (Codul consumului).

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.A. a solicitat admiterea căii de atac formulate şi casarea deciziei recurate, invocând, în esenţă, următoarele:

Cu privire la clauzele prevăzute la art. 4.1 alin. (2) şi art. 4.5 din contractul de credit nr. x din 31 ianuarie 2008, recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit s-a reţinut caracterul abuziv al acestora întrucât nu s-a dovedit caracterul nenegociat al contractului, clauza referitoare la dobândă nefiind formulată în acelaşi mod în toate contractele de credit încheiate de recurenta-pârâtă cu clienţii săi. Mai susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în contractul de credit pentru care banca poate revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, terminologia folosită pentru dobânda de referinţă nefiind una confuză.

Recurenta-pârâtă arată că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ în defavoarea consumatorului întrucât contractul prevede posibilitatea consumatorului de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, fiind respectate dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv.

Autoarea căii de atac susţine că dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care consumatorul a optat prin cererea de creditare, iar variaţiile dobânzii sunt determinate de modificărea factorilor care influenţează costurile resurselor băncii, mecanism care este reflectat în contract. Arată că au fost respectate prevederile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor astfel că prevederile contractuale referitoare la dobânda variabilă reflectă conţinutul unei norme legale, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Invocă şi prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, susţinând că dobânda face parte din costul total al creditului şi că astfel devine aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În opinia recurentei-pârâte dobânda a fost precizată în graficul de rambursare, rezultând că a fost exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenţii-reclamanţi.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenţii-reclamanţi au depus punct de vedere cu privire la raport prin care au apreciat că recursul formulat este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 28 martie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţii A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. şi s-a fixat termen pentru judecata recursurilor la 2 octombrie 2019.

La termenul de la 2 octombrie 2019 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021. Termenul de la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecţie în scopul prevenirii unor eventuale situaţii generate de pandemia de COVID-19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, instanţa supremă reţine că afirmaţiile prin care se susţine motivarea contradictorie a deciziei recurate pot fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate statuat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Aceste critici vor fi respinse deoarece din examinarea hotărârii atacate rezultă că în cauză sunt respectate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.. Acest text de lege consacră în mod expres structura hotărârii judecătoreşti, stabilind în privinţa considerentelor că acestea conţin pe lângă arătarea obiectului cererii şi susţinerilor pe scurt ale părţilor, şi expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei). Ca urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Înalta Curte apreciază că motivarea curţii de apel întruneşte exigenţele art. 425 alin. (1) C. proc. civ. deoarece din considerentele deciziei recurate se observă că instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor în discuţie prin raportare la prevederile Directivei 93/13 şi ale Legii nr. 193/2000, precum şi prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reţinând caracterul de contract standard al convenţiei de credit şi analizând dacă au fost îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000

Înalta Curte va respinge criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenţii-reclamanţi invocă, în esenţă, că recurenta-pârâtă nu a făcut dovada negocierii contractului de credit, că în contract nu este menţionat scopul perceperii comisioanelor de acordare şi administrare, iar cuantumul acestora este nejustificat şi disproporţionat faţă de valoarea creditului.

Referitor la analiza caracterului abuziv al art. 4.1 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x din 31 ianuarie 2008, instanţa supremă observă că în apel s-a constatat că în contractul de credit au fost stipulate clauze preformulate şi că recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumţia relativă de lipsă a negocerii. Aceste chestiuni reprezintă aspecte de fapt care nu pot fi reanalizate în calea de atac a recursului. În continuare, se constată că instanţa de apel a făcut o analiză exhaustivă a dispoziţiilor legale aplicabile pentru a stabili dacă prevederile contractuale în discuţie au sau nu caracter abuziv. Astfel, aplicând în mod corect art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, curtea de apel a stabilit că poate fi analizat caracterul abuziv al clauzelor contractuale în discuţie, dar că nu s-a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului întrucât scopul comisioanelor de acordare şi de administrare rezultă din denumirea lor şi că nu a fost dovedită nici reaua-credinţă a băncii.

Nu poate fi reţinută nici critica prin care se arată că nespecificarea în contract a serviciilor oferite de recurenta-pârâtă în schimbul perceperii comisioanelor respective determină caracterul abuziv al prevederilor contractuale. Din lecturarea clauzelor mai sus menţionate rezultă că cerinţa comprehensibilităţii este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul recurenţilor-reclamanţi, astfel încât aceştia au putut înţelege clauzele din punct de vedere gramatical şi au putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi priveşte.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Valoarea comisionului de acordare şi de administrare, precum şi modalitatea lor de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurenţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de aceste aspecte la încheierea contractului, nefiind obligatorie descrierea amănunţită în contractul de credit a tuturor serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în schimbul acestor sume.

Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuţie, referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă." Aşadar, criticile de nelegalitate analizate mai sus nu justifică reformarea hotărârii recurate.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la cuantumul disproporţionat al comisioanelor deoarece dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu permit asocierea analizei caracterului abuziv al unei clauze contractuale cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată.

Vor fi înlăturate şi criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 77-78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului deoarece aceste dispoziţii legale se referă la modul de interpretare a clauzelor contractuale, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie care nu poate fi analizat în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanţa supremă reţine că aceasta a criticat soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea motivului de apel referitor la greşita constatare de către instanţa de fond a caracterului abuziv al prevederilor art. 4.1 alin. (2) şi art. 4.5 din contractul de credit.

Aceste critici vor fi respinse.

Înalta Curte reţine că prin decizia recurată s-a reţinut caracterul nenegociat al contractului de credit, aspect care se referă la contextul factual în care s-a încheiat convenţia dintre părţi şi asupra căruia instanţa de recurs nu poate reveni în cadrul examenului de nelegalitate al hotărârii atacate.

Instanţa supremă va înlătura şi criticile prin care se susţine că prevederile contractuale privind dobânda variabilă şi care dau posibilitatea recurentei-pârâte de a modifica unilateral cuantumul dobânzii respectă dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat clauzele de la art. 4.1 alin. (2) şi art. 4.5, stabilind că prin poziţia sa, neprivilegiată, consumatorul se află în dezechilibru clar în raportul contractual prin modul de redactare al clauzei, în condiţiile în care mecanismul de determinare a dobânzii variabile nu oferă recurenţilor-reclamanţi posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii. În baza clauzelor în discuţie banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic, astfel cum corect a stabilit curtea de apel.

Astfel cum a reţinut şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, este esenţial ca persoana fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii şi în lipsa înţelegerii acestor clauze de către consumatori, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că "dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident şi semnificativ."

Instanţa supremă va respinge criticile prin care se susţine că prevederile contractuale înn discuţie reflectă dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi că în temeiul art. 2 pct. 24 din acelaşi act normativ coroborat cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 clauzele referitoare la dobândă ar fi excluse de la analiza caracterului abuziv deoarece art. 2 pct. 24 şi art. 93 nu existau în varianta O.G. nr. 21/1992 aplicabilă la data încheierii contractului de credit, respectiv 31 ianuarie 2008, fiind introduse prin O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, care a fost publicată în Monitorul Oficial la 27 noiembrie 2008.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 1482/2017 din 5 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 1482/2017 din 5 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2021.