CHF currency risk clauses held outside unfair-terms review; consumer appeal rejected, lower ruling affirmed

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2015, cauză disjunsă din dosarul nr. x/2015, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâta E. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, respectiv a prevderilor art. 4.1, art. 4.2 şi art. 4.3 din contractul de credit nr. x din 20 septembrie 2007, respectiv din contractul de credit nr. x din 12 mai 2008 şi obligarea pârâtei la îngheţarea cursului valutar aplicat ratelor lunare de restituit la valoarea cursului de la data încheierii contractelor de credit, ca efect al constatării abuzive a clauzei de risc valutar prin adaptarea contractelor.

Prin sentinţa civilă nr. 1584 din 9 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin încheierea din 4 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a reţinut că s-a transmis calitatea procesuală pasivă de la E. S.A. la F. S.A. ca urmare a fuziunii dintre cele două instituţii.

Prin sentinţa civilă nr. 7317 din 18 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A., B., C. şi D..

Prin decizia civilă 1843/2017 din 8 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ce nefondat apelul formulat de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, solicitând admiterea căii de atac formulate şi casarea deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de judecată a realizat o analiză formală a cererii de apel, rezumându-se doar la aspecte generale şi în niciun caz specifice contractului de credit supus analizei.

Mai arată că s-a reţinut în mod greşit aplicabilitatea în cauză a principiului nominalismului monetar întrucât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că instanţele au posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului şi al clauzei de risc valutar, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, interpretate în lumina art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Autorii căii de atac afirmă că intimata-pârâtă este cea care trebuie să probeze caracterul negociat al contractului de credit şi susţine că trebuiau analizate şi condiţiile legate de buna-credinţă şi de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale în discuţie. Mai arată că banca nu a informat consumatorul referitor la evoluţia cursului de schimb şi nu a expus în mod transparent mecanismul de schimb al monedei de creditare.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că din considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Andriciuc rezultă că pot fi supuse analizei caracterului abuziv şi clauzele care privesc riscul valutar chiar dacă acestea reflectă norme supletive.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 1843/2017 din 8 noiembrie 2017 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 15 mai 2019, în şedinţă publică.

La termenul de la 15 mai 2019 judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursului.

Termenul de la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecţie în scopul prevenirii unor eventuale situaţii generate de pandemia de COVID-19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Criticile prin care recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a realizat doar o analiză formală a solicitărilor lor nu sunt însuşite de Înalta Curte deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă că în cauză sunt respectate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.. Acest text de lege consacră în mod expres structura hotărârii judecătoreşti, stabilind în privinţa considerentelor că acestea conţin pe lângă arătarea obiectului cererii şi susţinerilor pe scurt ale părţilor, şi expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele care care au format convingerea instanţei la pronunţarea soluţiei, şi pentru ca instanţa de recurs să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei). Ca urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Înalta Curte apreciază că motivarea curţii de apel întruneşte exigenţele art. 425 alin. (1) C. proc. civ. deoarece din considerentele deciziei recurate se observă că instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor în discuţie prin prisma considerentelor Cauzei C-186/16 Andriciuc şi prin raportare la prevederile art. 1578 C. civ. din 1864, la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte va respinge criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenţii-reclamanţi invocă, în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ale art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi a prevederilor art. 1578 C. civ. din 1864 şi susţin că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze clauza de risc valutar deşi aceasta transpune o normă supletivă.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva Smart Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva F. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, "(...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Articolele în discuţie din contractele de credit prevăd, în esenţă, că orice plată efectuată în baza contractului se va face în moneda creditului şi că banca are dreptul de a debita automat la scadenţă soldul curent corespunzător monedei creditului şi de a efectua operaţiuni de schimb valutar în numele şi pe seama împrumutatului.

Raportat la considerentele mai sus menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de recurenţii-reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, astfel că părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, deci norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv (redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor, obligaţia de informare, reaua-credinţă a băncii), Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 1843/2017 din 8 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 1843/2017 din 8 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2021.