Exclusion of foreign-currency repayment clauses from Unfair Contract Terms Directive review as transcribing the mandatory principle of monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 16 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta E. S.A., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de risc valutar din secţiunea 6 art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 29 noiembrie 2007, cu consecinţa eliminării acestei prevederi din contract; să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit, denominarea în moneda naţională a plăţilor şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în plus cu titlu de diferenţă dintre curs valutar, la care să se adauge dobânzile legale aferente calculate de la data încasării până la data restituirii integrale; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4047 din 7 martie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3279 din 27 mai 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanţi ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 2309 din 12 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., solicitând admiterea căii de atac formulate şi casarea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

În opinia recurenţilor-reclamanţi, caracterul abuziv al clauzei trebuia analizat din perspectiva posibilităţii oferite de intimata-pârâtă consumatorului de a modifica efectiv conţinutul clauzei şi din perspectiva informării corecte, oneste şi efective a consumatorului cu privire la riscul valutar. Recurenţii-reclamanţi arată că nu au avut posibilitatea de a influenţa conţinutul contractului de credit. Mai arată că instanţa de apel a aplicat greşit principiul nominalismului monetar.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil din perspectiva Deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul declarat este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 18 martie 2020 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul că, în contextul publicării în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 874 din 18 decembrie 2018 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admisibilitatea căii de atac a recursului se determină prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României la 20 iulie 2017. Prin aceeaşi încheiere a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 2309 din 12 decembrie 2017 şi s-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Ulterior, prin rezoluţie, a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 24 iunie 2020.

La termenul de la 24 iunie 2020 judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021. Termenul de la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecţie în scopul prevenirii unor eventuale situaţii generate de pandemia de COVID-19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Din perspectiva acestui caz de casare, autorii căii de atac critică greşita aplicare de către instanţa de apel a principiului nominalismului monetar, arătând că prevederile contractuale prin care recurenţii au fost obligaţi să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare, ar fi trebuit analizate de curtea de apel din perspectiva caracterului abuziv.

Aceste critici vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Raportat la considerentele mai sus menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel, cu referire la clauzele contestate de recurenţii-reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, astfel că părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, deci norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Argumentele recurenţilor-reclamanţi referitoare la existenţa dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elveţian şi a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislaţiei europene şi naţionale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 2309 din 12 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 2309 din 12 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2021.