Exclusion of currency risk clauses reflecting monetary nominalism from the scope of abusive contract terms

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 26 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat obligarea pârâtei D. S.A. la consolidarea (convertirea) în RON, la cursul de schimb RON-CHF de la data încheierii contractului, a împrumutului ce a format obiectul contractului de credit nr. x din 13 martie 2008, precum şi a tuturor accesoriilor acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii, excepţia necompetenţei materiale şi excepţia de inadmisibilitate, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 11488 din 3 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a sub nr. x/2016.

La termenul de judecată de la 26 octombrie 2016, tribunalul a respins excepţia netimbrării cererii şi a apreciat că argumentele invocate în susţinerea excepţiei de inadmisibilitate reprezintă apărări pe fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 6967/2016 din 2 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 1938/2017 din 16 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, formulând doua memorii de recurs, unul semnat de avocat E. şi F., iar celălalt semnat de G..

Prin cererea de recurs formulată de avocat E. şi F., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969, art. 977 şi art. 1578 C. civ. din 1864, prin raportare la probatoriul administrat, întrucât a reţinut aplicabilitatea principiului nominalismului monetar în sensul că recurenţii ar avea obligaţia de a restitui creditul în suma în care a fost acordat, indiferent de aprecierea/deprecierea CHF în raport de moneda naţională. Mai arată că instanţa ar fi trebuit să identifice contextul concret de încheiere a contractului, să stabilească dacă părţile au dorit să încheie un contract în valută sau în monedă naţională şi să ţină cont de particularităţile monedei de creditare.

Autorii căii de atac susţin că intimata-pârâtă ar fi avut reprezentarea faptului că, ulterior încheierii contractului, era puţin probabil să scadă valoarea francului elveţian, iar banca era obligată să respecte dispoziţiile Regulamentuluui BNR nr. 17/2003 şi să monitorizeze riscul de credit. Mai susţin că au fost consiliaţi de reprezentanţii intimatei-pârâte să accepte un credit în franci elveţieni şi că în realitate nu le-a fost remisă suma în această monedă. Din această perspectivă, arată că, în virtutea principiului nominalismului, erau obligaţi să restituie creditul în RON, şi nu în valută, cum eronat a reţinut curtea de apel.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs se afirmă că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu sunt întrunite elementele teoriei impreviziunii şi susţine că, din cauza dezechilibrului vădit determinat de fluctuaţia cursului valutar, contractul de credit trebuie adaptat deoarece s-au modificat circumstanţele de la data încheierii acestuia.

Recurenţii-reclamanti precizează că intimata-pârâtă nu i-a informat, în concordanţă cu prevederile art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004, înainte de încheierea contractului, cu privire la modul de comportare al monedei elveţiene.

Această cerere de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată de G., recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea deciziei atacate, invocând, în esenţă, următoarele:

Autorii căii de atac arată că motivarea curţii de apel este contradictorie deoarece se referă atât la aplicarea Legii nr. 193/2000, cât şi la aplicarea principiului nominalismului.

Aceleaşi părţi susţin că a fost greşit aplicat principiul nominalismului şi nu a fost analizat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar raportat la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc. Arată că această evaluare trebuie făcută în raport de momentul încheierii contractului, de expertiza şi cunoştinţele băncii în ceea ce priveşte riscurile determinate de fluctuaţia cursului francului elveţian şi de modul în care consumatorii au fost informaţi cu privire la aceste riscuri.

Apreciază că împrumutul a fost pus la dispoziţie în franci elveţieni şi că instanţa poate analiza caracterul abuziv al unei clauze ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat la preţului sau remuneraţiei, dacă acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil. Menţionează că instanţa de apel trebuia să analizeze caracterul clar şi inteligibil din perspectiva legislaţiei consumatorului.

Această cerere de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 23 mai 2018 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au formulat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi art. 4 raportat la art. 518 şi art. 27 C. proc. civ., în intrepretarea dată de Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 10 octombrie 2018 s-a dispus constituirea dosarului asociat cu nr. x/2016, având ca obiect cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, cu termen la 30 ianuarie 2019, şi s-a acordat termen 30 ianuarie 2019 în vederea examinării recursului. Ambele termene au fost preschimbate prin încheierile din 16 ianuarie 2019, pentru 20 martie 2019.

Prin încheierea din 20 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, cu motivarea din respectiva încheiere.

Prin încheierea din 20 martie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1938/2017 din 16 noiembrie 2017 şi s-a fixat termen pentru judecata recursului la 15 mai 2019.

La termenul de la 15 mai 2019 judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021. Termenul de la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecţie în scopul prevenirii unor eventuale situaţii generate de pandemia de COVID-19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul formulat prin avocat E. şi F., instanţa supremă va înlătura criticile prin care se susţine greşita aplicare a dispoziţiile art. 969 şi art. 977 C. civ. din 1864 întrucât aceste texte de lege statuează principiile generale de drept referitoare la forţa obligatorie a contractului şi la interpretarea convenţiilor, iar recurenţii-reclamanţi nu arată în concret de ce au fost nesocotite aceste principii de către instanţa de apel. Aspectele legate de stabilirea intenţiei părţilor la încheierea contractelor de credit, de posibilitatea băncii de a fi cunoscut la acel moment evoluţia ulterioară a cursului valutar al monedei de creditare, de moneda în care a fost efectiv pusă la dispoziţia suma împrumutată reprezintă chestiuni de fapt, care au fost supuse spre dezlegare instanţei de apel, şi care nu pot face obiectul analizei de nelegalitate în recurs.

Înalta Curte nu va reţine nici criticile prin care se susţine greşita aplicare Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit, apreciind că în mod corect curtea de apel a constatat că actul normativ invocat nu reglementează riscul valutar, ci riscul de credit, astfel că nu se poate susţine incidenţa sa în prezenta cauză.

Criticile referitoare la soluţia instanţei de apel de a respinge capătul de cerere referitor la revizuirea efectelor contractului de credit pe motivul intervenirii unui eveniment imprevizibil (fluctuaţia de curs valutar) nu pot fi primite deoarece analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate. Instanţa supremă reţine şi că recurenţii-reclamanţi solicită instanţei de judecată să intervină în convenţia părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Instanţa supremă va înlătura şi criticile prin care recurenţii-reclamanţi au invocat şi greşita aplicare a principiului nominalismului întrucât conform art. 6.3 din contract, împrumutatul este obligat să restituie creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare, în care se menţionează expres "franc elveţian".

Raportat la considerentele mai sus menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de recurenţii-reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Cu privire la recursul formulat prin G., Înalta Curte reţine, cu privire la criticile prin care se invocă motivarea contradictorie a deciziei recurate din perspectiva aplicării atât a Legii nr. 193/2000, cât şi a principiului nominalismului, că acestea sunt invocate omisso medio. Recurenţii-reclamanţi nu au prezentat aceste argumente în memoriul de apel, astfel că ele nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel şi nu pot fi aduse în discuţie direct în calea de atac a recursului.

Instanţa supremă va respinge criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenţii-reclamanţi invocă, în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. din 1864 şi a statuărilor din Cauza C-86/16 Andriciuc şi susţin că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze clauza de risc valutar din perspectiva caracterului ei abuziv.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva Smart Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva H. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, "(...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Astfel cum s-a reţinut mai sus, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, astfel că părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, deci norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1938/2017 din 16 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1938/2017 din 16 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2021.