Currency clauses in CHF-denominated consumer credits: exclusion from abusiveness control via monetary nominalism and Article 1(2) of Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 4 noiembrie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - membră a C., să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit nr. x din 8 iulie 2008; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de administrare, respectiv suma de 5.761 RON, la care se adaugă dobânzi legale calculate de la data plăţii acestui comision, până la rambursarea integrală a sumei; să se constate nulitatea absolută a clauzei privind valuta creditului şi a clauzei prevăzute la art. 9 pct. 1 din contract; să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor la valoare în RON a francului elveţian valabilă la data semnării contractului; să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil la momentul semnării contractului şi cel practicat la momentul efectuării fiecărei plăţi, respectiv a sumei de 91.008 RON, la care se adaugă dobânzile legale şi să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 10.1.9 din contractul de credit, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4292 din 14 iulie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5 pct. 1. lit. a) şi art. 10.1.9 din contractul de credit nr. x din 8 iulie 2008, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.761 RON, reprezentând comision de administrare şi a dobânzii legale calculate de la data încasării comisionului până la data restituirii integrale şi la plata sumei de 1.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A. - membră a C..

Prin decizia civilă nr. 1841A din 26 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 450 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta B. S.A. - membră a C..

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii de atac formulate şi casarea a deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a ignorat principiile stabilite de Directiva 93/13/CEE atunci când a analizat condiţia bunei-credinţe. Deşi a reţinut caracterul nenegociat al contractului, curtea de apel a constatat că recurentul-reclamant nu a dovedit că suma împrumutată nu a fost virată în CHF ignorând faptul că acesta nu a avut nici un control asupra mecanismului de tragere a creditului.

Mai arată că a fost greşit aplicat principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 şi în mod eronat s-a reţinut că este îndeplinită cerinţa unui limbaj clar şi inteligibil deşi nu sunt descrise costurile şi nu s-a făcut dovada că banca a informat consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF. În opinia recurentului-reclamant, apelul său a fost greşit soluţionat deoarece nu a fost analizat dezechilibrul semnificativ şi nici buna-credinţă şi au fost aplicate criteriile stabilite prin Cauza C-186/16 Andriciuc.

Autorul căii de atac critică şi soluţia de respingere de către curtea de apel a apelului privind capătul de cerere referitor la îngheţarea cursului valutar, apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Directiva 93/13/CEE şi că instanţa nu ar fi modificat înţelegerea părţilor, ci ar fi eliminat efectele clauzelor abuzive.

Recurentul-reclamant şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate şi casarea în parte a deciziei atacate, invocând, în esenţă, următoarele:

Se arată că în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv clauza prevăzută la art. 5 pct. 1 lit. a) din contract, care prevede comisionul de administrare, deoarece alături de dobândă formează costul/preţul total al contractului. Recurenta-pârâtă afirmă că respectiva clauză este formulată în mod clar şi inteligibil şi poate fi înţeleasă de un consumator mediu şi normal informat, iar curtea de apel nu se putea pronunţa asupra caracterului adecvat al preţului.

Autoarea căii de atac arată că nici analiza condiţiilor de constatare a caracterului abuziv nu este corectă deoarece clauza nu este contrară bunei-credinţe, nu există nicio prevedere care să oblige banca să negocieze cu consumatorul preţul serviciilor oferite şi nu s-a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului. Acesta a avut cunoştinţă de comisioanele pe care urma să le plătească la semnarea contractului, comisionul a fost reţinut o singură dată şi a fost necesar pentru analiza documentaţiei aferente creditului.

Se mai susţine că este neîntemeiat capătul de cerere privind restituirea comisionului de administrare.

Cu privire la soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 10.1.9 din contractul de credit, recurenta-pârâtă arată că aceasta nu este abuzivă deoarece este clară şi uşor inteligibilă şi reglementează o măsură de protecţie pentru bancă în cazul în care împrumutatul nu îşi execută obligaţiile.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 2 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2020 au fost admise în principiu ambele recursuri şi s-a fixat termen în şedinţă publică la 18 martie 2020, în vederea soluţionării acestora.

La termenul de la 18 martie 2020, instanţa supremă a constatat suspendată de plin drept judecata, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. din Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

După încetării stării de urgenţă s-a stabilit termen la 24 iunie 2020, când instanţa supremă a suspendat judecata recursurilor în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ulterior prin rezoluţie a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 13 ianuarie 2021, termen care a fost preschimbat pentru 24 februarie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurentul-reclamant, instanţa supremă constată că acesta a criticat soluţia prin care instanţa de apel a respins apelul formulat în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind valuta creditului şi al art. 9 alin. (1) din contractul de credit şi cel referitor la îngheţarea cursului valutar.

Referitor la cele două clauze contractuale, în mod corect a reţinut curtea de apel că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor de vreme ce, prin clauza contestată, împrumutatul autorizează banca să preia din disponibilităţile deţinute de acesta în conturile sale, în RON sau valută, sumele datorate conform prezentului contract, pe măsură ce acestea devin scadente, prin debitarea conturilor respective, să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat în conturile sale de disponibilităţi în moneda prezentului contract, angajând-se să suporte eventualele diferenţe de schimb valutar.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale şi soluţii jurisprudenţiale.

Directiva 93/13 stabileşte în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi că, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 şi 28 ale deciziei pronunţate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte". Aceeaşi interpretare este evidenţiată şi în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunţată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuţie condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

În acelaşi sens sunt şi considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Andriciuc,. În această speţă se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva Banca Taransilvania S.A., CJUE a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În speţa de faţă, clauzele contractuale în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, aşa cum a reţinut instanţa de apel, făcând o corectă aplicare a interpretărilor din Cauza C-186/18 Andriciuc şi din celelalte hotărâri pronunţate de CJUE.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv, cum ar fi obligaţia de informare, Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici pe aceste aspecte.

Instanţa supremă va înlătura şi susţinerile prin care se solicită îngheţarea cursului de schimb leu-CHF la cursul de la data semnării contractului întrucât se reiterează susţinerile făcute în faţa instanţei de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. În mod corect a reţinut instanţa de apel că aceste solicitări ale părţilor tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervina în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care stipulează că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil." Ca urmare, instanţa de apel nu poate aprecia asupra caracterului justificat sau nu al valorii comisionului de administrare întrucât prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres de la verificarea caracterului abuziv cerinţele de preţ şi de plată în contrapartidă cu produsele şi serviciile oferite în schimb.

Referitor la analiza caracterului abuziv al art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit, instanţa supremă observă că în apel s-a constatat în mod corect că respectiva clauză este redactată în mod clar şi inteligibil, precizându-se că se datorează un comision de administrare a creditului în cuantum de "1% flat calculat asupra sumei creditului şi care se achită din credit la data efecturăii primei utilizări." Din lecturarea clauzei mai sus menţionate rezultă că cerinţa comprehensibilităţii este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul recurentului-reclamant, astfel încât acesta a putut înţelege clauza din punct de vedere gramatical şi a putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îl priveşte.

Nespecificarea în contract a serviciilor oferite de recurenta-pârâtă în schimbul perceperii comisionului respectiv nu determină caracterul abuziv al prevederilor contractuale. Astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Valoarea comisionului de administrare, precum şi modalitatea sa de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de aceste aspecte la încheierea contractului, nefiind obligatorie descrierea amănunţită în contractul de credit a tuturor serviciilor prestate de recurenta-pârâtă în schimbul acestor sume.

Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuţie, referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă."

Înalta Curte va respinge criticile prin care recurenta-pârâtă susţine că prevederea de la art. 10.1.9 din contractul de credit nu are caracter abuziv, apreciind că este corectă soluţia instanţei de apel pe acest aspect. Analizând condiţiile caracterului abuziv în acord cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin raportare şi la cele reţinute prin sentinţă, în mod corect curtea de apel a constatat că acestea sunt îndeplinite. S-a constatat de către instanţa de apel lipsa caracterului negociat al contractului de credit, existenţa dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorului determinat şi de caracterul general şi imprevizibil al prevederii contractuale, precum şi încălcarea condiţiei de bună-credinţă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1841A din 26 octombrie 2017, iar în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi al art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat recurenta-pârâtă B. S.A. - membră a C. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În rejudecare, instanţa de apel va proceda la analiza clauzei prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit în lumina celor statuate de CJUE în Cauza C-621/17 Kiss şi din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1841A din 26 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. - Membră a C. împotriva deciziei civile nr. 1841A din 26 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2021.