Borrowers lose CHF-loan currency-risk challenge; clause held outside unfair-terms review under monetary nominalism.

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la 11 aprilie 2016, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 7 septembrie 2016, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanţei să dispună:

1. constatarea caracterului abuziv şi, implicit, nul absolut al clauzei de risc valutar prevăzute la art. 4.1 coroborat cu art. 4.3 teza finală din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr. x/AN/20.11.2007 în raport de care "orice plată efectuată în baza Convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în condiţiile speciale (...) eventualele diferenţe de curs valutar sunt si vor fi suportate de împrumutat";

2. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la momentul semnării convenţiei de credit nr. x/AN/20.11.2007 (de 2,1316 RON/CHF), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului;

3. obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferenţe de curs valutar de la data contractării şi până la momentul introducerii cererii de chemare in judecată, precum şi în continuare, până la soluţionarea definitivă a cauzei, sume care să fie actualizate cu indicele de dobândă legala aplicabil la data restituirii efective;

4. denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor intre rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

5. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5485 din 21 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii A., B. şi C..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 372/2018- din 16 aprilie 2018, a respins apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A., B. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 5485 din 21.09.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A., ca nefondat.

În termen legal, reclamanţii C., A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 372/2018 din 16 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 1578 C. civ., hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16.

În argumentarea cererii de recurs, arată că banca nu a făcut dovada negocierii clauzelor solicitate a fi declarate abuzive sau că ar fi asigurat recurenţilor prerogativa/posibilitatea concretă şi efectivă de negociere a clauzelor contractuale şi nici dovada informării lor cu privire la evoluţia cursului de schimb valutar al monedei de creditare (CHF) şi expunerea acesteia la posibile şocuri valutare. Aceasta întrucât, în cadrul probei cu înscrisuri nu a fost depus vreun înscris prealabil sau concomitent încheierii convenţiei de credit (situaţie pe care însă instanţa de control judiciar nu a avut-o în vedere în soluţionarea apelului), înscrisuri care să facă dovada unei atare situaţii şi, implicit, să contribuie la răsturnarea prezumţiei relative a neîndeplinirii obligaţiei de informare şi negociere.

Astfel cum statuat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii contra României, arată recurenţii, "profesionistului îi revine obligaţia să comunice consumatorului vizat orice informaţie pertinentă care să îi permită acestuia să evalueze consecinţele economice ale unei clauze asupra obligaţiilor sale financiare".

Prin urmare, apreciază că instanţei naţionale îi revine obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

Or, Curtea a subliniat că în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii şi, în consecinţă, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, revine instanţei naţionale sarcina să evalueze, pe de o parte posibila nerespectare de către bancă a cerinţei de bună-credinţă şi, pe de altă parte, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului.

În speţă, arată recurenţii, Banca nu a prezentat niciun fel de dovezi în cadrul probei cu înscrisuri administrate în etapa procesuală a apelului cu privire la informarea consumatorilor cu prilejul perfectării contractului de credit asupra variaţiilor posibile ale cursului de schimb valutar şi implicit, asupra riscurilor inerente contractării creditului într-o monedă străină. Dimpotrivă, apelanţii au fost încurajaţi să contracteze într-o monedă fără circulaţie reală pe piaţa bancară românească primind asigurări asupra stabilităţii acesteia şi avantajelor pe care le presupunea creditarea în moneda CHF.

În calitatea sa de profesionist şi de co-contractant, banca avea obligaţia contractuală de a prezenta, în mod obiectiv, atât avantajele produsului de creditare, dar şi riscurile la care se preta, prevalându-se de buna-credinţă în raportul contractual, iar nu să încurajeze consumatorii să acceseze creditul într-o monedă a cărei evoluţie pe piaţa financiară nu o cunoşteau, dar care însă le-a fost prezentată, prin grija băncii, într-o manieră pozitivă, omiţându-se a-i informa şi asupra "capacităţilor de apreciere ale monedei CHF în perioada de criză" (potrivit atenţionărilor lansate inclusiv de Banca Naţională a Elveţiei).

Un atare produs de creditare fie nu trebuia să facă obiectul comercializării (fiind calificat drept periculos/toxic în doctrina şi jurisprudenţa franceză), fie trebuia să fie prezentat într-o maniera transparentă, care să asigure informarea asupra avantajelor şi, mai ales, asupra dezavantajelor şi riscurilor pe care le implică.

Inclusiv dispoziţiile art. 1271 C. civ. arată că "părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executare, instanţa poate să dispună: A) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; B) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă: a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; b) schimbarea împrejurărilor precum şi întinderea acestora nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu poate fi considerat în mod rezonabil că şi-ar fi asumat acest risc; d) debitorul a încercat într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului".

Impreviziunea, excluzând culpa contractuală, presupune o gravă alterare a echilibrului contractual prin conturarea unei onerozităţi excesive, iar perturbarea serioasă a echilibrului implică două dimensiuni:

Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării in întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF contravine dispoziţiilor legale, hipervalorizarea CHF reprezentând un eveniment imprevizibil, viitor si incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor care nu au cunoştinţele necesare şi de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în deplină cunoştinţă de cauză a riscului valutar generat de o asemenea creştere de curs.

Solicită a se constata că instanţa de control judiciar în mod eronat a apreciat că nu este incidentă în speţă teoria impreviziunii concluzionând că apelanţii nu au prezentat înscrisuri în acest sens, deşi revenea în sarcina băncii să prezinte orice înscrisuri în dovedirea îndeplinirii obligaţiei de informare a recurenţilor la data semnării convenţiei de credit cu privire la posibilele fluctuaţii prezentate de moneda creditului, cu atât mai mult cu cât aceasta nu avea o existenţă reală pe piaţa bancară românească, lipsindu-i astfel în mod deliberat de un minim de informaţii relativ la evoluţia acesteia.

În mod greşit s-a apreciat că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc contra României (186/16) reflectând transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii exclud clauza de risc valutar din domeniul de aplicare al normelor de protective cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Solicită, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi, rejudecând, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, îngheţarea cursului de schimb valutar aferent monedei contractuale la valoarea de la data semnării convenţiei de credit ca efect al constatării intervenirii impreviziunii în lumina dispoziţiilor C. civ., a Directivei 93/13, dar şi a jurisprudenţei comunitare de dată recentă (Cauza C 186-2016 Andriciuc contra României), cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului şi a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 8 noiembrie 2019.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei având ca obiect recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 372/2018 din 16 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La 15 mai 2020, cauza a fost repusă cauza pe rol, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi C., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 372/2018 din 16 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 20 ianuarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi continuarea judecăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât, contrar susţinerilor recurentei, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute de recurenţi, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Contrar susţinerilor recurenţilor, prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de subliniat că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impunea şi nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

În acest sens, în mod corect a reţinut instanţa de apel că instanţa nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar şi inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunţate de CJUE în cauza Andriciuc.

Cât priveşte aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Înalta Curte subliniază că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă. Altfel spus, cererea reclamantei, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Astfel, teoria impreviziunii este reglementată de Noul C. civ. (art. 1271 alin. (2) şi nu îşi găseşte aplicabilitate în speţă în raport de data încheierii contractului de credit (20.11.2007).

Din perspectiva răspunderii civile obiective pentru produse defectuoase, toxice, se impune a se preciza că riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, atât timp cât prestaţia băncii, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate nu poate constitui un produs defectuos/toxic, nefiind un serviciu susceptibil să pună în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor sau a bunurilor acestora.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de control judiciar "defectul" invocat de reclamanţi este creşterea substanţială a cursului leu - CHF, împrejurare exterioară încheierii contractului de credit, ce nu poate fi circumscrisă noţiunii de serviciu defectuos ori periculos.

Totodată, referirile la doctrina franceză care a catalogat drept "toxic" creditul în CHF nu este de natură să demonstreze că suntem în prezenţa unui serviciu periculos potrivit legii române.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 372/2018 din 16 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 372/2018 din 16 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2021.