Exclusion of currency conversion clauses from abusive clause review under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 17 aprilie 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi alţii au chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând constatarea nulităţii absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din Condiţiile generale şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii solicitării reclamanţilor, conversia creditului să se realizeze la cursul CHF-RON de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condiţiilor de cost/rambursare a creditului în RON astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării fiecărui credit.

La 15 ianuarie 2015 reclamanţii au depus cerere precizatoare cu privire la valoarea obiectului cererii şi temeiul juridic al acesteia, precum şi cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru suferinţele de ordin psihic pe care reclamanţii le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentinţa civilă nr. 157 din 12 februarie 2015, Tribunalul Bihor a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat sub nr. x/2015.

Prin sentinţa nr. 3206 din 9 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, a admis excepţia necompetenţei materiale în ceea ce priveşte o parte din reclamanţi şi disjuns judecata cererii privind pe reclamantul C., formându-se un nou dosar cu nr. x/2015

Prin încheierea de şedinţă din 6 octombrie 2015, Tribunalul Bucuresti, secţia a VI-a civilă a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei de interes legitim şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 7327 din 22 decembrie 2015, Tribunalul Bucuresti, secţia a VI-a civilă a luat act de renunţarea pârâtei la judecata cererii reconvenţionale şi a respins acţiunea principală, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 498,40 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul C..

Prin încheierea din 14 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a constatat nulitatea motivelor de apel în temeiul art. 471 C. proc. civ., ca urmare a depunerii acestora după expirarea termenului legal.

Prin decizia civilă nr. 1048A/2018 din 18 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul-reclamant susţine că şi în situaţia în care instanţa constată că dispoziţiile contractuale contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva acestui act normativ în sensul de verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi dacă sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Autorul căii de atac apreciază că în raporturile contractuale dintre un profesionist şi un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000, normă specială care se aplică prioritar faţă de norma generală (C. civ.). În opinia sa, se impune lămurirea aspectului referitor la aplicarea principiului nominalismului monetar care trebuie analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 C. civ. din 1864. Recurentul-reclamant arată că aceste norme nu sunt de ordine publică şi, ca urmare, prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu pot fi incidente în cauză.

Se mai arată că principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi în mod simplist transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist şi un consumator, el trebuind evaluat din perspectiva exigenţelor impuse de legea specială în ceea ce în ce priveşte clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauză prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont. O astfel de clauză ar fi exclusă de la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv numai dacă are un caracter clar şi inteligibil, se mai precizează în memoriul de recurs. Se afirmă că din considerentele Cauzei Andriciuc rezultă că obligaţia de transparenţă contractuală ce incumbă profesionistului, obligaţie conexă exigenţelor de publicitate şi informare specifice dreptului consumului, presupune garantarea dreptului consumatorului de a înţelege prevederile contractului.

Autorul căii de atac susţine că este nevoie de intervenţia instanţei în vederea reechilibrării contractului, având în vedere consecinţele pe care fluctuaţia monedei de creditare le-a produs în privinţa consumatorului.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac formulate.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul declarat este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 2 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 1048A/2018 din 18 mai 2018 şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 18 martie 2020, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 18 martie 2020 s-a constatat suspendată judecata recursului de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Ulterior, prin rezoluţie, a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 24 iunie 2020.

La termenul de la 24 iunie 2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 13 ianuarie 2021. Termenul de la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 24 februarie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecţie în scopul prevenirii unor eventuale situaţii generate de pandemia de COVID-19.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că recurentul-reclamant nu a indicat motivul de nelegalitate pe care şi-a întemeiat cererea de recurs, dar din susţinerile formulate, relative la nerespectarea dispoziţiilor Directivei 93/13 şi ale Legii nr. 193/2000, se dezvoltă critici de nelegalitate care pot fi analizate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F la cererea de chemare în judecată, respectiv din Condiţiile generale, respectiv a art. 5.1, art. 5.2, art. 5.4 teza a III-a, art. 8.3 teza a II-a din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x din 30 mai 2007, a art. 4.7.6 - art. 4.7.10, art. 6.2.1 - 6.2.3, art. 6.4.1, art. 6.4.7, art. 7.4.1, art. 7.4.2 din Condiţiile generale ale contractului de credit, art. 2.14 din Actul adiţional din 30 decembrie 2009, art. 2.15 din Actul adiţional din 5 iulie 2010, art. 2.3.1 ultimul paragraf, art. 2.16 din Actul adiţional din 25 iulie 2011, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, recurentul-reclamant a solicitat obligarea intimatei-pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF- leu valabil la acea dată.

Clauzele a căror nulitate absolută s-a invocat, prin prisma caracterului lor abuziv, conţin, în esenţă, prevederi legate de moneda de rambursare a creditului, recurentul-reclamant arătând că soluţia curţii de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi cu aplicarea greşită a principiului nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Aceste critici vor fi înlăturate.

Conform art. 1578 C. civ. din 1864, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Argumentele recurentului-reclamant referitoare la existenţa dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elveţian şi a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislaţiei europene şi naţionale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul şi în art. 1 alin. (2), "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc, dar şi în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva D.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractuale care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul C. împotriva deciziei civile nr. 1048A/2018 din 18 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul C. împotriva deciziei civile nr. 1048A/2018 din 18 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2021.