Recourse dismissed: foreign-currency credit clause excluded from consumer protection review as reflecting suppletive law

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 22 iunie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: 1. constatarea nulităţii actului prin care S.C. B. S.A. a declarat scadent întreg creditul ca fiind exigibil anticipat; 2. constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc stipulată în art. 3 lit. d), art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/06.11.2007, art. 3.6 din Condiţiile Generale şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acestora; 3. restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc (redenumit ulterior comision de administrare pe perioada 06.11.2007 - 20.12.2011); 4. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia; 5. stabilizarea (îngheţarea) Cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; 6. denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; 7. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor republicată, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor; art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm C. proc. civ. art. 480, 992 C. civ. de la 1864; Directiva nr. 93/13/CEE; art. 276 din TFUE.

Prin sentinţa civilă nr. 14713 din 22 decembrie 2015 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la 2 martie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016

Prin sentinţa civilă nr. 4304 din 18 iulie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea reclamantului, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor vizând comisionul de risc, cuprinse în art. 3 d), 5 a) din condiţiile speciale ale convenţiei din 06.11.2007 şi art. 3.6 din condiţiile generale şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a acestora, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată la clauzele: Secţiunea 2, art. 2.4 şi Secţiunea 4, art. 4.3 din condiţiile generale ale convenţiei şi s-a dispus eliminarea acestor clauze din contract. S-a dispus restituirea de către pârâtă a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc şi de administrare pentru perioada 06.11.2007 - 20.12.2012. S-au respins celelalte capete de acţiune, respectiv 1, 5 şi 6, ca nefondate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub acelaşi număr de dosar, x/2016

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 1250 din 30 mai 2018 respins apelul reclamantului A., ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A.; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins capetele 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate. A menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la modul de soluţionare a capetelor 1, 2, 5 şi 6 din cererea de chemare în judecată.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1250 din 30 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, susţine, în esenţă, că în ceea ce priveşte soluţionarea capetelor de cerere nr. x şi 4, cu privire la comisionul de risc valutar şi la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere nu dispoziţiile art. 1578 C. civ., ci pe cele ale Legii nr. 193/2000 - art. 1 şi art. 6 din lege - care reprezintă transpunerea Directivei 93/13/CEE, Directivă ce cuprinde dispoziţii de ordine publică şi constituie norme imperative care ocrotesc interesul general, al protejării consumatorului împotriva clauzelor abuzive.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000, arată recurentul, dispune în sensul aplicării nu numai pentru viitor a constatării abuzive a clauzelor, întrucât dacă s-ar întâmpla altfel, interpretarea ar duce la lipsirea de efecte în sine a protecţiei oferită de legislaţia instituţiei "nulităţii absolute". Odată constatată clauza abuzivă a riscului valutar se impune, pentru restabilirea situaţiei anterioare, restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc.

Apreciază că instanţa de apel a păstrat, fără să motiveze, celelalte dispoziţii ale sentinţei în sensul respingerii constatării nulităţii actului privind declararea întregului credit scadent anticipat, cu posibilitatea rambursării imediate, în condiţiile în care nu au fost respectate dispoziţiile art. 8 pct. 1 din contract.

Consideră că şi acest capăt de cerere trebuia admis, ca de altfel şi cel cu privire la cursul valutar şi la îngheţarea cursului de schimb CHF-leu, în temeiul Legii nr. 193/2000 - art. 1 şi 6 - şi al Directivei 93/13/CEE - art. 4 alin. (2).

Precizează că în urma sesizării Autorităţii Naţionale pentru protecţia consumatorilor, banca a fost sancţionată contravenţional pentru declararea scadenţei anticipate a creditului, măsura ce a fost menţinută definitiv de către instanţa de judecată.

Cu privire la perceperea comisionului de risc, de asemenea, nu există justificare din partea băncii, nu se cunoaşte raţiunea perceperii lui, nu există definirea lui în contract.

Riscul este un element de care banca este obligată să ţină cont şi să încerce să-l acopere, însă trebuie să şi-l asume, nu să-l transfere exclusiv clientului, în condiţiile în care riscul şi l-a asigurat prin constituire de garanţii.

Solicită admiterea recursului şi admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 8 noiembrie 2019.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1250 din 30 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 20 ianuarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv, este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reţinut în mod corect a reţiut de instanţa de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva D., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Prin urmare, recurentul-reclamant nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Cu referire la comisionul de risc se reţine că prin capătul 2 de cerere reclamantul a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc stipulată în art. 3 lit. d), art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit nr. x/06.11.2007, art. 3.6 din Condiţiile Generale şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acestora, iar prin capătul 3 al cererii a solicitat restituirea tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc.

Se constată că instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la modul de soluţionare a capătului 2, iar în privinţa capătului 3 de cerere, respectiv de restituirea de către pârâtă a tuturor sumelor achitate cu titlu de comision de risc, a constatat că acesta nu poate fi admis, reţinând în mod expres că, acest comision "a fost restituit reclamantului anterior pronunţării sentinţei atacate", astfel că susţinerile recurentului vizând nerestituirea acestor sume nu pot atrage nicio analiză, pe de-o parte pentru că nu sunt criticate din această perspectivă (a restituirii în fapt), iar pe de altă parte pentru că oricum criticile de netemeinicie nu sunt compatibile cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În mod greşit recurentul se prevalează de faptul că instanţa de apel a păstrat, fără să motiveze, dispoziţiile sentinţei în ceea ce priveşte respingerea constatării nulităţii actului privind declararea întregului credit scadent anticipat.

În speţă, instanţa de apel a verificat aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelanţii au înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, dar şi la motivele de apel invocate de către aceştia, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentului nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, conform pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. invocat.

Contrar susţinerilor recurentului, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, motivarea fiind clară şi concisă.

Nefondată este şi critica privind pretinsa existenţă a motivelor contradictorii, în condiţiile în care, contrar susţinerilor recurentului, apelul C. S.A. a fost admis şi nu respins, iar motivarea existentă în hotărâre concluzionează în sensul admiterii apelului băncii, aşa cum în mod corect a constatat şi recurentul.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurent, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1250 din 30 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1250 din 30 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2021.