Challenge to arbitral award: scope of judicial review for annulment under Art. 608(1)(h) C. proc. civ. and application of penalty clause

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 01 august 2019, sub dosar nr. x/2019, a formulat acţiune în anulare pârâta A. S.R.L., solicitând, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B. S.R.L., anularea sentinţei arbitrale nr. 29 din 23 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral conform art. 613 alin. (3) lit. b) teza I C. proc. civ. iar, în subsidiar, soluţionarea pe fond a acţiunii arbitrale, conform art. 613 alin. (3) lit. b) teza a II-a C. proc. civ. şi obligarea intimatei B. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 78 din 28 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare formulată de petenta A. S.R.L. şi a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 34.328,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, la 10 decembrie 2019, a declarat recurs pârâta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 613 alin. (4) din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe. Totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recurenta-pârâtă susţine nelegalitatea hotărârii recurate în raport cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. şi art. 1270 C. civ., motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă solicită instanţei să observe că a solicitat anularea hotărârii arbitrale raportat la incidenţa dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., invocând ca motiv de ordine publică încălcarea principiului consacrat de art. 1270 C. civ., respectiv pacta sunt servanda şi încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, respectiv art. 4 din Legea nr. 72/2013, art. 1535 şi art. 1538 C. civ., precum şi a bunelor moravuri, iar curtea de apel, răstălmăcind susţinerile acesteia, a argumentat în sensul că "nu se poate pune semnul egalităţii între contract şi lege" şi că tribunalul arbitral ar fi decis în mod corect cu privire la clauza penală şi aplicarea ei la alte obligaţii decât acelea pentru care a fost prevăzută, iar această aplicare nu ar putea fi cenzurată prin acţiunea în anulare.

În plus, curtea de apel, cu referire la principiul pacta sunt servanda, a reţinut că acesta nu ar aparţine ordinii publice şi că recurenta-pârâtă s-ar plânge, în realitate, de încălcarea unor norme imperative şi atribuirea principiului înscris în art. 1270 C. civ. valoare de normă imperativă. De asemenea, instanţa a reţinut că tribunalul arbitral "a interpretat voinţa părţilor din contractul încheiat, prin aplicarea principiului pacta sunt servanda, dar şi cu trimitere la dispoziţiile legale incidente raporturilor dintre acestea, motiv pentru care nu se poate reţine încălcarea de către instanţa arbitrală a ordinii publice ori a normelor imperative, deoarece valorificarea probatoriului (aspect pe care recurenta nu l-a contestat pentru că nu putea constitui motiv de acţiune în anulare), interpretarea contractului dedus judecăţii şi stabilirea incidenţei normelor legale, reprezintă chestiuni care ţin de aprecierea drepturilor şi obligaţiilor părţilor în proces şi implicit a temeiniciei sau a netemeniciei pretenţiilor formulate, aspecte ce nu atrag anularea sentinţei prin prisma art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ..".

Prin urmare, recurenta consideră că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit art. 1270 C. civ. şi principiul pacta sunt servanda, principiu care aparţine ordinii publice.

În speţă, încălcarea art. 1270 C. civ. se reflectă în dispozitivul hotărârii arbitrale, pentru că acţiunea a fost admisă ca o consecinţă a aplicării extinse, greşite, a art. 1270 C. civ. şi a principiului pacta sunt servanda, hotărâre arbitrală care a fost confirmată cu interpretarea şi aplicarea extinsă şi eronată a aceluiaşi text de lege, şi al aceluiaşi principiu pacta sunt servanda de către instanţa acţiunii în anulare.

Recurenta susţine că instanţele anterioare au interpretat în mod greşit contractul după voinţa exclusivă a uneia dintre părţi, respectiv a intimatei-reclamante B., în timp ce rezultă în mod expres din contract faptul că voinţa concordantă a celor două părţi a fost de a institui o clauză penală exclusiv cu referire la obligaţia de virare a sumelor de bani pentru lucrări executate, facturate şi plătite.

Astfel, instanţa era îndrituită să analizeze în cadrul acţiunii în anulare, aplicarea principiului pacta sunt servanda, principiu de ordine publică, ordine publică a cărei încălcare reprezintă motiv de anulare a sentinţei arbitrale, iar nu să refuze să observe cauza acţiunii şi să reţină în mod greşit că acest principiu nu aparţine ordinii publice.

Mai adaugă recurenta că, în contra principiului specialităţii clauzei penale şi în contra a ceea ce reţinuse tribunalul arbitral, cu privire la specializarea clauzei penale "regula neinvocării propriei culpe pentru protecţia dreptului" conduce la concluzia că "propunerea de interpretare a clauzei este inaplicabilă". În alte cuvinte, recurenta susţine că tribunalul arbitral însuşi afirmă aplicarea extensivă a clauzei penale, respectiv aplicarea acesteia la alte obligaţii decât aceea pentru care, în mod expres, a fost prevăzută.

Concluzionează recurenta că hotărârea curţii de apel, care dă textelor de lege invocate anterior aceeaşi interpretare pe care şi tribunalul arbitral a dat-o prin hotărârea pe care a pronunţat-o, este nelegală în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată precizează că art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. este şi o normă de drept material în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Tot în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 72/2013, art. 1535 şi art. 1538 C. civ.

O primă critică priveşte concluzia instanţei de apel privind faptul că dispoziţiile art. 1535 C. civ. nu ar fi norme imperative.

Recurenta susţine că dacă nu este prevăzut cuantumul penalităţilor în contract şi una dintre părţi încalcă contractul, se aplică cuantumul penalităţilor prevăzut de lege, respectiv dobânda legală. În cazul de faţă, clauza penală a fost prevăzută pentru o altă obligaţie decât aceea la care a fost aplicată abuziv, prin extensie, iar pentru acele alte obligaţii încălcate nu puteau fi aplicate decât prevederile art. 4 din Legea nr. 72/2013 şi art. 1535 C. civ.. Acestea din urmă (art. 1535 C. civ.) sunt dispoziţii imperative de la care părţile nu pot deroga, neavând caracter supletiv.

O a doua critică priveşte faptul că instanţa acţiunii în anulare ar fi reţinut în mod greşit că în speţă părţile ar fi convenit o clauză penală aplicabilă oricărei încălcări a contractului, deşi aceasta este precis determinată prin contract şi ataşată exclusiv garantării şi sancţionării executării obligaţiei de virare a sumelor de bani cuvenite B. S.R.L., pentru lucrări executate efectiv, încălcând astfel dispoziţiile art. 1538 C. civ., care definesc clauza penală ca fiind "aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale". În alte cuvinte, legiuitorul însuşi consacră şi reglementează caracterul specializat al clauzei penale în sensul că este datorată în raport cu obligaţia neîndeplinită pentru care clauza a fost stabilită de părţi.

Subliniază recurenta că, potrivit art. 1538 alin. (2) C. civ., în caz de neexecutare a obligaţiei afectată de clauza penală, creditorul poate cere fie executarea acelei obligaţii, fie clauza penală. Cele două sunt imperativ alternative, neputând fi cumulate, decât în cazurile de excepţie reglementate la art. 1539 C. civ.. În speţă, nu s-a solicitat clauza penală ca urmare a neexecutării, ci s-a solicitat acordarea beneficiului nerealizat. În consecinţă, natura debitului principal nefiind suprapusă pe obligaţia neexecutată, nu poate atrage activarea clauzei penale, hotărârea tribunalului arbitral fiind dată cu încălcarea unei dispoziţii imperative a legii, respectiv a art. 1538 C. civ.

În concluzie, recurenta arată că nu este vorba de o analizare a raporturilor contractuale, de o verificare a modului în care tribunalul arbitral a statuat asupra modului de îndeplinire a obligaţiilor contractuale, ci este vorba de o greşită aplicare a legii din perspectiva reţinerii incidenţei dispoziţiei art. 1538 C. civ. în corelaţie cu un debit pentru care nu era prevăzută o clauză penală, fiind încălcat principiul specialităţii acesteia. Ea nu poate fi aplicată pentru alte obligaţii sau datorii, chiar contractuale, dacă respectiva clauză penală nu a fost prevăzută în mod clar şi imperativ ca sancţiune pentru acestea.

O a treia critică o reprezintă aceea că părţile au prevăzut în contract o clauză penală specializată, care nu putea fi aplicată prin extindere la alte obligaţii contractuale, iar inserarea acestei clauze penale face neaplicabile la speţă a prevederilor art. 4 din Legea nr. 72/2013, câtă vreme această clauză s-a reţinut pentru încălcarea altor obligaţii contractuale decât cele pentru care părţile au prevăzut clauza penală.

La 12 februarie 2020, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata susţine că prin criticile formulate, recurenta tinde la o nouă judecată asupra fondului, deşi instanţa învestită cu soluţionarea recursului poate analiza exclusiv legalitatea acestuia.

La 13 martie 2020, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 mai 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recuresului invocată de intimata intimata-reclamantă B. S.R.L., şi a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale este o cale de atac specială, iar specificitatea acesteia constă în faptul că nu permite instanţei cenzurarea temeiniciei hotărârii arbitrale, ci numai un control judecătoresc al legalităţii, din perspectiva motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 608 lit. a)-i) C. proc. civ.

Întrucât acţiunea în anulare nu are caracter devolutiv, instanţa nu procedează în cadrul acestei acţiuni la o reevaluare şi interpretare a probelor administrate, ci doar la verificarea legalităţii hotărârii arbitrale din perspectiva dispoziţiilor art. 608 C. proc. civ. care prevede motivele pentru care o astfel de hotărâre poate fi desfiinţată, astfel încât, la rândul său, instanţa de recurs prin prisma motivelor de recurs, nu poate analiza decât legalitatea hotărârii recurate, în ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., cu care a fost învestită prin acţiunea în anulare.

Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a efectuat un judicios examen de legalitate, din perspectiva criticilor ce vizau ipoteza de anulare reglementată de art. 608 lit. h) C. proc. civ., constatând că nu este incident în cauză acest motiv de anulare al hotărârii arbitrale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 489 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a criticat soluţia curţii de apel, reiterând motivele acţiunii în anulare, în sensul că prin sentinţa arbitrală s-ar fi nesocotit principiul pacta sunt servanda instituit prin art. 1270 C. civ., precum şi principiul specialităţii clauzei penale, potrivit art. 1538 C. civ., în esenţă, întrucât prin soluţia pronunţată s-ar fi acordat în mod greşit eficienţă clauzei penale, în detrimentul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 72/2013 şi art. 1535 C. civ.

Înalta Curte reţine că în mod corect curtea de apel, învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale întemeiată pe dispoziţiile limitative ale art. 608 lit. h) din C. proc. civ., a constatat că nu se încadrează în ipotezele prevăzute de lege.

Curtea de apel a reţinut că în realitate, criticile se refereau la modul în care instanţa arbitrală a interpretat convenţia părţilor în litigiu şi a identificat obligaţiile contractuale a căror neexecutare era sancţionată prin activarea clauzei penale, încercându-se să se repună în discuţie chestiunile care ţin exclusiv de modalitatea în care tribunalul arbitral a analizat în fond raporturile juridice dintre părţi, precum şi probatoriile administrate, precum şi dezlegările date de instanţa arbitrală în fapt şi în drept, fără a fi cazul unei încălcări a ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispoziţiilor imperative ale legii.

Prin hotărârea recurată, prima instanţă a analizat criticile formulate prin acţiunea în anulare, acestea primind o soluţionare motivată, raportat la specificul acţiunii în anulare, precum şi la dezlegările date prin hotărârea instanţei arbitrale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Modalitatea în care instanţa arbitrală a interpretat voinţa părţilor materializată prin convenţia obligatorie între părţi şi a stabilit răspunderea contractuală s-a apreciat în mod corect că nu se încadrează în ipotezele limitative ale motivului acţiunii în anulare de care s-a prevalat recurenta.

În acest sens, raporturile contractuale dintre părţi, guvernate de principiul libertăţii de voinţă, vizează raporturi de ordin privat reglementate prin norme supletive, de la care părţile pot deroga, criticile aduse de recurentă nefiind înscrise în ipoteza încălcării dispoziţiilor legale imperative, nefiind incidente nici dispoziţiile de strictă interpretare ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 78 din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 78 din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2021.