Insurance indemnity standing: application of special policy terms over general conditions and rejection of automatic credit assignment

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 24 septembrie 2018, sub numărul x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acestea la plata sumei de 2.494.254,16 RON, cu titlu de despăgubire, precum şi la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data achitării efective a despăgubirilor, sumă datorată în baza contractului de asigurare facultativă din 31 august 2016, dintre între reclamantă, în calitate de asigurat, şi pârâtă, în calitate de asigurător.

Prin sentinţa civilă nr. 998 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Împotriva sentinţei, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1828A din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 998 din 11 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi s-a dispus anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţei.

La 20 decembrie 2019, pârâta a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1828A/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În susţinerea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată relevă inconsecvenţa şi caracterul contradictoriu al raţionamentului instanţei.

Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că, iniţial, instanţa de apel a pornit de la premisa corectă că dezlegarea excepţiei calităţii procesuale active este indisolubil legată de prevederile contractului de asigurare facultativă existent între părţi, în vreme ce chestiunile privind interpretarea contractului dintre reclamantă şi C. sunt străine de obiectul cauzei, şi astfel stabilirea calităţii procesuale active trebuie să se facă, cu prioritate în raport cu dispoziţiile contractului dintre părţi, fiind irelevante susţinerile divergente ale părţilor cu privire la modalitatea în care se impune a fi interpretat contractul de credit existent între reclamantă şi C..

Cu toate acestea, în alt paragraf, raţionamentul instanţei de apel dobândeşte valenţe contradictorii întrucât aceasta procedează la analiza efectelor contractului dintre reclamanta A. S.A. şi C. şi conchide, în mod categoric, că în speţă nu a intervenit o cesiune a creanţei de asigurări. Astfel, este evident că această concluzie nu poate fi decât rodul analizei cesiunii intervenite între reclamanta A. S.A. şi C., atât timp cât părţile implicate în operaţiune sunt cedentul şi cesionarul.

Apoi, recurenta a invocat motivarea lacunară a deciziei recurate, întrucât chestiunea cesiunii de creanţă a fost motivată sumar.

Recurenta-pârâtă a subliniat că prevederile speciale reprezintă un corolar al celor generale, prin urmare contradicţia reţinută de instanţa de apel între acestea nu există, întrucât reclamanta A. este, într-adevăr, asiguratul B., şi, respectiv, contractantul asigurării, dar, prin mecanismul cesiunii, devenită opozabilă recurentei-pârâte pe calea prevederilor incluse în cuprinsul Contractului, C. a devenit titulara drepturilor ce decurg din creanţa de asigurări şi a dobândit astfel legitimitate procesuală.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, sub un prim aspect, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1566, art. 1568, art. 1573 C. civ., şi, în consecinţă, a apreciat că în speţă nu ar fi intervenit o cesiune a creanţei rezultate din asigurare.

Raportat la prevederile art. 65 alin. (1) din Condiţiile de asigurare, respectiv dispoziţiile cuprinse în Prevederile Speciale, recurenta-pârâtă a susţinut că acestea au natura unei notificări din partea cedentului A., faţă de B., în calitate de debitor cedat, în acest fel salvgardându-se efectele cesiunii de creanţă inclusiv sub aspectul opozabilităţii faţă de aceasta. Prin urmare, odată comunicată cesiunea către aceasta, devin incidente prevederile art. 1578 alin. (1) lit. b) C. civ. care instituie obligativitatea debitorului cedat de a efectua plata către cesionar.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod contrar dezlegării instanţei de apel, orice plată efectuată de către aceasta în altă modalitate decât cea agreată contractual, respectiv către o altă persoană în afara de C., în calitate de cesionar, nu va fi o plată liberatorie, ci o plată nedatorată.

În susţinerea aplicabilităţii motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă a arătat că reţinerea în speţă a incidenţei instituţiei strămutării garanţiei reprezintă o aplicare greşită a prevederilor art. 2330 şi următoarele C. civ.

Din această perspectivă, şi contrar celor reţinute de către instanţa de apel, prevederile art. 65 alin. (1) din Condiţiile de asigurare, respectiv dispoziţiile cuprinse în Prevederile Speciale, reglementează operaţiunea cesiunii, iar nu a strămutării garanţiei, întrucât aceasta din urmă nu trebuie consacrată convenţional, ci intervine ope legis, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, reţinerile de către instanţa de apel a susţinerilor apelantei reclamante A. S.A. în legătură cu instituţia strămutării asigurării sunt eronate şi relevă o confuzie între această instituţie şi cea a cesiunii de creanţă, materializată expres în cuprinsul prevederilor contractuale.

Considerentele instanţei de apel cu privire la faptul că părţile nu au dovedit existenţa unui terţ beneficiar al asigurării, în sensul art. 2214 C. civ., sunt deopotrivă eronate şi străine de obiectul cauzei întrucât dreptul C. de a încasa creanţa de asigurări izvorăşte din efectul cesiunii de creanţă, iar nu din mecanismul tripartit al contractării unei asigurări pentru un terţ beneficiar. Ca atare, este greşită trimiterea instanţei de apel la prevederile art. 2214 C. civ. care se referă la existenţa unui terţ beneficiar pentru care a fost contractată asigurarea în mod nominal, iar nu a unui beneficiar precum este C. în speţă, care a dobândit creanţa exclusiv ca urmare a efectelor unei cesiuni.

La 20 februarie 2020, intimata-reclamantă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea în tot a deciziei civile nr. 1828A din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea recurentei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor ocazionate pentru soluţionarea recursului, în conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 mai 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere în pretenţii întemeiată pe contractul de asigurare facultativă de incendii şi alte riscuri, încheiat între părţi.

Potrivit menţiunii speciale din poliţa de asigurare "Drepturile de asigurare se cesionează în favoarea C., imobilul ce face obiectul asigurării este ipotecat în favoarea C. S.A.. Sumele cuvenite cu titlu de despăgubire din asigurare se vor plăti într-un cont bancar distinct deschis la C. pe numele asiguratului la dispoziţia C.".

Instanţa de apel a reţinut că prevederea citată din Menţiuni speciale se impune a fi avută în vedere cu prioritate faţă de textul art. 65 din condiţiile generale de asigurare, care arată că "În cazul contractelor de asigurare ce au ca obiect bunuri ipotecate sau gajate în favoarea unui creditor, drepturile sau creanţele din Contractul de Asigurare fiind cesionate de către asigurat creditorului, în caz de daună, despăgubirea va fi plătită direct creditorului respectiv, până la concurenţa valorii dreptului său, înştiinţând în scris asiguratul despre aceasta, iar asiguratului i se achită doar diferenţa."

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, în situaţia unei neconcordanţe, prevederea expresă din cuprinsul contractului încheiat între părţi ce cuprinde condiţiile particulare ale actului juridic, trebuie avută în vedere cu prioritate, în măsura în care este diferită de norma din cuprinsul "condiţiilor de asigurare" anexă la contract.

În lumina celor de mai sus, instanţa de apel a constatat că părţile au convenit ca plata să se facă asiguratului, într-un cont deschis pe numele acestuia şi la dispoziţia băncii, astfel că asiguratul însuşi era în drept a se adresa instanţei pentru a solicita obligarea asiguratorului la plata despăgubirilor, în condiţiile menţionate la art. 3.2 din Poliţa de asigurare.

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată relevă caracterul contradictoriu al raţionamentului instanţei deoarece, deşi a reţinut caracterul străin de obiectul cauzei al chestiunilor privind interpretarea contractului dintre reclamantă şi C., în alt paragraf, a procedat la analiza efectelor acestui contract şi a concluzionat că nu a intervenit o cesiune a creanţei de asigurări iar acest ultim aspect a fost motivat sumar.

Critica este nefondată raţionamentul instanţei de apel având la bază analiza complexă a raporturilor juridice dintre părţi.

Astfel, instanţa de apel a analizat, pe de o parte efectele contractului încheiat între reclamanta şi recurenta-pârâtă B., iar pe de altă parte, contractul încheiat între reclamantă şi C., fiind efectuată delimitarea şi interpretarea corectă a obligaţiilor asumate de părţi prin cele două contracte.

Deşi în raportul juridic dedus judecăţii, C. nu are calitatea de parte, analiza obligaţiilor a căror îndeplinire au generat încheierea contractului de asigurare, contract subsidiar raportului juridic principal existent între reclamantă şi C., este esenţială pentru stabilirea efectelor contractului de asigurare, sub aspectul beneficiarului plăţii indemnizaţiei de asigurare.

Din această perspectivă, hotărârea recurată este corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradicţie în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemei de drept deduse judecăţii, fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv, respectiv că menţiunile speciale din poliţa de asigurare se aplică prioritar faţă de art. 65 din condiţiile generale de asigurare.

Susţinând că prevederile speciale reprezintă un corolar al celor generale, recurenta-pârâtă a arătat că greşit a reţinut instanţa de apel că există contradicţie între acestea, motiv pentru care au prioritate prevederile speciale.

Şi această critică este nefondată, instanţa de apel reţinând corect în cauză incidenţa principiului de interpretare specialia generalibus derogant, sens în care a aplicat clauza din Menţiuni speciale din poliţa de asigurare faţă de art. 6.5 din Condiţiile generale de asigurare, având în vedere caracterul derogatoriu al clauzei prevăzute în Menţiuni speciale.

Înalta Curte reţine ca nefondate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1566, art. 1568, art. 1573 C. civ., deoarece a apreciat că în speţă nu a intervenit o cesiune a creanţei rezultate din asigurare.

Astfel cum s-a precizat, în stabilirea efectelor clauzei privind cesiunea de creanţă, instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea menţiunilor speciale din poliţa de asigurare, aplicând regulile de interpretare a convenţiei.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, aceste menţiuni speciale stabilesc în ce condiţii are loc cesiunea de creanţă, aceasta neproducându-se automat ci, doar în condiţiile în care reclamanta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile principale asumate prin contractul de credit încheiat cu C., scopul încheierii poliţei fiind acela de acoperire a riscurilor aferente pe durata de valabilitate a contractului de credit ipotecar.

În raport cu aceste considerente, se reţine faptul că instanţa de apel a avut în vedere obligaţiile asumate de părţi, potrivit art. 1270 C. civ., obligaţii care nu contravin prevederilor art. 1566, art. 1568, art. 1573 C. civ. privind regimul juridic al cesiunii.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai arătat că, reţinerea în speţă a incidenţei instituţiei strămutării garanţiei reprezintă o aplicare greşită a prevederilor art. 2330 şi următoarele C. civ., întrucât prevederile art. 6.5 alin. (1) din Condiţiile de asigurare, reglementează operaţiunea cesiunii, iar nu a strămutării garanţiei.

Conform art. 2330 C. civ., dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanţelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor.

Înalta Curte reţine că, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, cazul asigurat s-a produs în ceea ce priveşte bunul ipotecat asigurat, prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 2330 C. civ.. avându-se în vedere că prevederea din cuprinsul poliţei de asigurare reia conţinutul art. 2331 alin. (1) C. civ., conform căruia, sumele datorate cu titlu de asigurare se consemnează într-un cont bancar distinct purtător de dobânzi pe numele asiguratului şi la dispoziţia creditorilor.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că sunt greşite considerentele instanţei de apel cu privire la faptul că părţile nu au dovedit existenţa unui terţ beneficiar al asigurării, în sensul art. 2214 C. civ., întrucât dreptul C. de a încasa creanţa de asigurări izvorăşte din efectul cesiunii de creanţă, iar nu din mecanismul tripartit al contractării unei asigurări pentru un terţ beneficiar.

Şi această critică va fi înlăturată, având în vedere că raţiunea încheierii poliţei de asigurare a fost aceea de acoperire a riscurilor pe durata de valabilitate a contractului de credit ipotecar, iar nu cea de dublă rambursare a creditului băncii creditoare, ca atare, în mod corect a aplicat instanţa de apel dispoziţiile art. 2214 C. civ., conform cărora, în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a stabilit calitatea procesuală activă a reclamantului care în virtutea clauzei din poliţa de asigurare este, în cauză, titularul dreptului afirmat, în sensul art. 32 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1828 A din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Înalta Curte reţine că, cererea privind cheltuielile de judecată, formulată de intimata-reclamantă, va fi avută în vedere la rejudecarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1828 A din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2021.