Enforcement of contractual obligation to obtain property title certificate for privatized enterprise assets under special privatization legislation

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, la 12 aprilie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii S.C. B. S.A. şi Ministerul Turismului, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună: obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la întocmirea documentaţiei, efectuarea formalităţilor şi înaintarea documentaţiei către Ministerul Turismului, în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 673,41 mp, situat în staţiunea B., judeţul Constanţa, aferent activului C., precum şi la plata de daune în cuantum de 500 RON/zi de întârziere în executarea obligaţiei de întocmire a documentaţiei, a efectuării formalităţilor şi înaintării documentaţiei către Ministerul Turismului, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei; obligarea pârâtului Ministerul Turismului la emiterea în favoarea S.C. B. S.A. a certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 673,41 mp situat în staţiunea B., judeţul Constanţa, aferent activului C., conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 137/2002, precum şi la plata de daune în cuantum de 500 RON/zi de întârziere în executarea obligaţiei de emitere a certificatului de proprietate, de la data împlinirii termenului de 15 zile şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 137/2002, H.G. nr. 834/1991 şi Legea nr. 99/1999.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta S.C. B. S.A. a invocat excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, lipsa de obiect. Totodată, a solicitat introducerea în cauză a Consiliului Local al Municipiului Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 1424 din 11 octombrie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile a Tribunalului Constanţa, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii pentru lipsa procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, invocată de pârâta S.C. B. S.A. prin întâmpinare, fiind calificată raportat la obiectul cererii ca apărare de fond. Totodată, prin aceeaşi încheiere, excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta S.C. B. S.A., a fost unită cu fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 421 din 12 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active, precum şi cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 433 din 26 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Instanţa de apel a constatat că, prin art. 4 din contractul de vânzare- cumpărare, pârâta B. S.A. şi-a asumat obligaţia de a vinde conform prevederilor O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 şi H.G. nr. 450/1999, la cererea cumpărătorului, prin negociere, la valoarea de circulaţie, terenul aferent activului cumpărat, după obţinerea de către proprietar a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis în baza H.G. nr. 834/1991. Din redactarea textului contractual rezultă că obiectul obligaţiei pârâtei este reprezentat de vânzarea terenului aferent activului, sub condiţia obţinerii de către proprietar a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis în baza H.G. nr. 834/1991. Din modul de redactare a clauzei contractuale nu rezultă că intenţia părţilor la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare a fost aceea de a stabili în sarcina pârâtei B. S.A. o obligaţie de rezultat, de a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului cumpărat. Din acest punct de vedere, instanţa de apel a constatat că nu există o obligaţie contractuală în sarcina pârâtei de a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Instanţa de apel a mai reţinut că, la data încheierii contractului de vânzare-

cumpărare în patrimoniul pârâtei B. S.A. exista doar o vocaţie la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi că modalitatea prin care acest drept ar fi putut fi obţinut era aceea de aplicare a dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991. Această situaţie de fapt nu este însă de natură să probeze existenţa unui temei legal în favoarea reclamantului în vederea valorificării dreptului pretins în faţa instanţei de obligare a pârâtei la obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, limitele convenţiei părţilor fiind clar stabilite la obligaţia de vânzare a terenului, cu condiţia obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În susţinerea dreptului său apelantul-reclamant nu poate invoca cu succes dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 99/1999 şi nici pe cele ale art. 12 din Legea nr. 137/2002 deoarece nu justifică existenţa dreptului pretins în persoana sa din perspectiva acestor reglementări, în condiţiile în care la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, şi anume 6.03.2000, termenul prevăzut de Legea nr. 99/1999 expirase, iar dispoziţiile art. 12 din Legeanr. 137/2002 reglementează necesitatea majorării capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nefiind deci incident situaţiei invocate de către apelant.

Faptul că nerespectarea prevederilor legale în materie de privatizare şi obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate poate atrage în privinţa pârâtei B. S.A. aplicarea unor sancţiuni contravenţionale în temeiul dispoziţiilor legale la care apelantul a făcut trimitere în cererea de apel, art. 2 pct. 8 titlul 1 din Legea nr. 99/1999 sau art. 291 lit. f) din H.G. nr. 577/2002, nu este de natură să combată cele reţinute de prima instanţă în sensul că în persoana apelantului nu există un temei contractual sau legal pentru a pretinde în instanţă o anumită conduită din partea pârâtei B. S.A. cu privire la obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, din actele depuse de apelant anexat cererii de apel şi din precizările formulate de pârâta B. S.A., instanţa de apel reţine că această intimată, în conformitate cu H.G. nr. 834/1991 şi Criteriile nr. 2665/1C/311/1992, a întocmit documentaţiile topografice şi a demarat formalităţile privind recunoaşterea vecinătăţilor prin semnarea proceselor-verbale de vecinătate de către Municipiul Constanta prin Primar şi emiterea acordurilor necesare de către Consiliul Local al Municipiului Constanta. Dat fiind că documentaţia întocmită şi procesele-verbale de vecinătate pentru terenurile în cauză, au fost depuse la Primăria Municipiului Constanta sub nr. x/26.01.2018, însă autoritatea locală nu a dat curs solicitării în termenul legal şi nici în urma formulării unei plângeri prealabile la data de 31.08.2018, B. S.A. a învestit Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere de obligare a Municipiul Constanta, prin Primar si Consiliul Local Constanta, la semnarea proceselor-verbale de vecinătate. Cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2019 a fost respinsă de către instanţa de judecată prin sentinţa civilă nr. 1018 din 26/06/2019. Considerentele instanţei sunt valabile şi în ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtului Ministerul Turismului la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în favoarea căruia dispoziţiile legale stabilesc atribuţii în acest domeniu şi care a luat măsurile necesare constituirii unei comisii de stabilire şi evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul B. S.A., în baza criteriilor nr. 2665/1992, fără a se crea prin aceasta un drept în favoarea reclamantului apelant în sensul obligării autorităţii publice la o anumită conduită.

La 2 decembrie 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 433 din 26 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, admiterea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 421 din 12 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, precum şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În susţinerea motivului de casare, recurentul-reclamant a arătat că prevederile de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel prin decizia pronunţată, vizează obligaţiile pârâtei B. S.A., cât şi ale pârâtului Ministerul Turismului.

În ceea ce priveşte aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale de drept material incidente în cauză cu privire la obligaţiile pârâtei S.C. B. S.A., recurentul-reclamant a precizat că în speţa dedusă judecăţii sunt incidente actele normative şi dispoziţiile de drept material privitoare la obligaţiile pârâtei.

Astfel, referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1403 C. civ., precum şi a normelor de interpretare a contractelor, recurentul-reclamant a susţinut că, pentru interpretarea corectă a obligaţiilor contractuale, instanţa ar fi trebuit să ţină cont de voinţa părţilor potrivit art. 977 şi art. 978 C. civ. de la 1864, respectiv art. 1266, art. 1267 şi art. 1268 precum şi art. 1183 privind buna-credinţă în negocieri.

Totodată, art. 1403 C. civ. prevede în mod expres şi imperativ faptul că obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect.

În speţă, conform art. 4 din contractul de vânzare-cumpărare, S.C. B. S.A. s-a obligat "să vândă conform prevederilor O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 şi H.G. nr. 450/1999, la cererea cumpărătorului prin negociere, la valoarea de circulaţie, terenul aferent activului cumpărat, după obţinerea de către proprietar a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis in baza H.G. nr. 834/1991".

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile citate reţinând faptul că "din modul de redactare a clauzei contractuale nu rezultă că intenţia părţilor, la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a fost aceea de a stabili în sarcina pârâtei B. S.A. o obligaţie de rezultat de a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului cumpărat".

Recurentul-reclamant mai arată că, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că pârâta s-a obligat prin contractul de vânzare-cumpărare "să vândă", aceasta nu a ţinut cont de dispoziţiile imperative privind buna-credinţă a părţilor, interpretarea sistematică a clauzelor contractuale şi lipsa efectelor condiţiilor pur potestative.

Obligaţia de a vinde nu se poate aduce la îndeplinire decât după ce pârâta obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului, aceasta din urmă constituind astfel o obligaţie intrinsecă celei de a vinde.

În acest context, recurentul-reclamant a precizat că nu ar putea să solicite instanţei de judecată în mod direct obligarea pârâtei să vândă terenul, pentru că o astfel de acţiune s-ar respinge ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă câtă vreme aceasta nu este încă titularul dreptului de proprietate asupra terenului respectiv.

Aşadar, câtă vreme pârâta şi-a asumat obligaţia contractuală "să vândă (...) după obţinerea de către proprietar a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate" este evident că aceasta şi-a asumat totodată şi obligaţia de a face demersurile prevăzute de lege pentru a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

O altfel de interpretare ar presupune ca vânzarea terenului să fie lăsată exclusiv la latitudinea manifestării de voinţă a pârâtei, ceea ce ar echivala cu o condiţie pur potestativă, nepermisă de lege, tocmai prin prisma lipsirii sale de orice efecte juridice. Mai mult decât atât, ar însemna că, de fapt pârâta nu şi-a asumat deloc intenţia de a vinde astfel încât, dacă aceasta nu face demersurile pentru obţinerea certificatului, vânzarea nu va mai avea loc niciodată. Or, este clar că nu aceasta a fost intenţia părţilor la semnarea contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 pct. 5 din Legea nr. 99/1999, recurentul-reclamant a precizat că este prevăzută în mod expres şi imperativ în sarcina societăţilor comerciale obligaţia legală de a înainta documentaţiile necesare în vederea eliberării certificatului în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii, iar considerentele instanţei de apel privitoare la aplicarea acestor texte de lege sunt în neconcordanţă cu regulile de interpretare normativă întrucât s-a reţinut că, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, şi anume 6 martie 2000, termenul prevăzut de Legea nr. 99/1999 expirase, iar dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 137/2002 reglementează necesitatea majorării capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nefiind deci incident situaţiei invocate de către apelant.

Recurentul-reclamant a subliniat că o astfel de interpretare echivalează cu golirea de orice conţinut şi aplicare a dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 99/1999. Faptul că termenul legal pentru depunerea documentaţiei aferente obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu a fost respectat de către pârâta B. S.A. nu poate fi interpretat ca o exonerare totală a acesteia de la îndeplinirea obligaţiei impuse de lege cu privire la efectuarea demersurilor necesare pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor deţinute de aceasta.

Mai mult, a reţine o asemenea interpretare ar însemna să se permită subiecţilor de drept, în sarcina cărora Legea nr. 99/1999 a impus o serie de obligaţii, ca aceştia să le aplice în mod diferit şi arbitrar, ceea ce intră în contradicţie cu caracterul imperativ al acestor norme de drept.

Apoi, referitor la art. 12 din Legea nr. 137/2002, s-a subliniat că instanţa de apel nu face aplicarea corectă a acestor dispoziţii legale, deoarece acest text de lege prevede în mod expres şi imperativ în sarcina societăţilor comerciale obligaţia legală de a înainta documentaţiile necesare în vederea eliberării certificatului în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că acestea nu ar fi incidente, întrucât se referă la majorarea capitalului social.

Recurentul-reclamant, susţine că prin decizia atacată s-a omis faptul că textul de lege indicat reglementează în mod expres şi imperativ obligaţia societăţilor comerciale care nu au obţinut certificatele de atestare a dreptului de proprietate să îndeplinească această procedură în sensul depunerii documentaţiei necesare la autoritatea competentă să emită certificatul.

În opinia recurentului-reclamant, având în vedere prevederile art. 15 şi art. 16 din Legea nr. 137/2002, rezultă că obligaţia de obţinere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate are un dublu izvor juridic, respectiv contractul de vânzare-cumpărare şi dispoziţiile actelor normative incidente (H.G. nr. 834/1991, Legea nr. 99/1999, Legea nr. 137/2002, Criteriile nr. 2665/1992), pe care pârâta le-a ignorat complet în relaţiile cu acesta dar, în egală măsură, le-a aplicat în relaţiile cu alte persoane fizice sau juridice care au dobândit active în urma unor proceduri identice cu cea din speţă.

În ceea ce priveşte aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale de drept material incidente în cauză cu privire la obligaţiile pârâtului Ministerul Turismului, recurentul-reclamant a indicat că sunt incidente şi următoarele acte normative şi dispoziţii de drept material: art. 1 şi art. 5 din H.G. nr. 834/1991 care instituie atribuţiile şi obligaţiile impuse de lege privitoare la eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate; art. 21 din Criteriile nr. 2665/1992 care stabilesc competenţele de eliberare a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate; art. 12 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 care stabileşte termene imperative pentru eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate.

La 21 februarie 2020, intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Turismului, conform O.U.G. nr. 68/2019, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. În esenţă, a arătat că instanţa de apel corect a apreciat că, în baza clauzei menţionate din Contractul nr. x/2000, reclamantul are dreptul fie de a îşi manifesta opţiunea de cumpărare a terenului şi a achiziţiona bunul, fie de a primi despăgubiri, pentru ipoteza în care promitentul-vânzător îşi încalcă obligaţia asumată, de a vinde, neexistând în sarcina pârâtei obligaţia de a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 mai 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020 a fost admis în principiu recursul.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat şi va fi admis pentru considerentele expuse în continuare:

Recurentul-reclamant a invocat incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul-reclamant a susţinut că, pentru interpretarea corectă a obligaţiilor contractuale, instanţa ar fi trebuit să ţină cont de voinţa părţilor.

Critica este fondată, prin decizia atacată reţinându-se greşit că nu există o obligaţie contractuală în sarcina pârâtei B. S.A. de a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului vândut reclamantului, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864 potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante şi regulile de interpretare a contractului prevăzute de art. 977 şi 978 C. civ. de la 1864, precum şi principiului bunei-credinţe care trebuie să se manifeste la încheierea şi executarea contractului.

Cererea de chemare în judecată a fost determinată de neîndeplinirea demersurilor procedurale anterioare procesului vânzării şi de riscul ca inacţiunea pârâtei contractante să conducă la pierderea dreptului dobândit de reclamant prin încheierea convenţiei cu pârâta, B. S.A., privind opţiunea de cumpărare a terenului.

Obligaţia asumată expres de pârâta-promitentă, supusă legislaţiei speciale a privatizărilor, privea dobândirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, unicul titlu care, conferind drept de proprietate asupra terenului pârâtei, permitea executarea convenţiei cu reclamantul.

Contrar opiniei instanţei de apel, pe calea promisiunii părţile contractante nu şi-au asumat doar obligaţia de "a face" privind încheierea în viitor a contractului de vânzare-cumpărare dar şi de a efectua operaţiunile necesare valabilei încheieri a contractului.

Lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului suspenda executarea obligaţiilor principale asumate prin convenţie.

Recurentul-reclamant a investit instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 137/2002, ale H.G. nr. 834/1991 şi ale Legii nr. 99/1999, solicitând obligarea pârâtei B. S.A. la întocmirea documentaţiei, efectuarea formalităţilor şi înaintării documentaţiei către pârâtul Ministerul Turismului, în calitate de minister de resort, în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 673,41 mp situat în staţiunea B., judeţul Constanţa, aferent activului-construcţie deţinut de reclamant.

Cererea îşi află fundamentul în dispoziţiile art. 4 din Contractul de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x din 6.03.2000, încheiat între recurentul-reclamant şi intimata-pârâtă B. S.A., care stipula obligaţia pârâtei de a vinde, la cererea reclamantului, prin negociere, conform prevederilor O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 şi H.G. nr. 450/1999, terenul aferent activului cumpărat " după obţinerea de către proprietar a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis în baza H.G. nr. 834/1991", creditorul obligaţiei (reclamantul) prevalându-se de dreptul de a obţine îndeplinirea obligaţiei.

În cauză, deşi s-a obligat contractual, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. nu a parcurs procedura obligatorie prevăzută de lege pentru obţinerea titlului de proprietate asupra terenului pe care se află activul proprietatea reclamantei, în condiţiile în care obligaţia asumată faţă de reclamant este una de rezultat.

Calificarea de către instanţa de apel a obligaţiei asumate de pârâta B. S.A., de a efectua demersurile legale în vederea obţinerii titlului de proprietate asupra terenului, ca fiind una de diligenţă (de mijloace) este greşită şi are ca efect transformarea promisiunii într-o obligaţie pur potestativă, care depinde de voinţa debitorului în sensul art. 1006 C. civ. de la 1864, contrar voinţei părţilor.

Sunt fondate şi criticile prin care se susţine interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 pct. 5 din Legea nr. 99/1999, având în vedere că legiuitorul a prevăzut în sarcina societăţilor obligaţia legală de a înainta documentaţiile necesare, în vederea eliberării certificatului în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii.

În aceste condiţii, depăşirea termenului la data încheierii convenţiei, cum reţine instanţa de apel, nu putea fi interpretată ca o exonerare a societăţii pârâte de la îndeplinirea obligaţiei convenţionale şi legale în temeiul dispoziţiilor ulterioare ale art. 12 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 cu privire la efectuarea demersurilor necesare pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor deţinute de aceasta.

Dacă debitorul nu execută de bună-voie obligaţia, creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă, context în care instanţa de apel, în cadrul procesual determinat prin cererile şi apărările părţilor este obligată să verifice măsura în care neexecutarea obligaţiei este fără justificare, debitorul este în întârziere şi executarea în natură este posibilă.

Fiind întemeiate dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 şi 501 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 433 din 26 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 433 din 26 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2021.