Consumer credit unfair-clause ruling quashed and remanded after appellate court exceeded referral limits by fixing variable interest.

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti la data de 16 februarie 2015 sub nr. x/2015, mai mulţi reclamanţi au chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa: să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate la pct. 1.1.- 1.4. (clauze ce se regăsesc în contractele reclamanţilor indicate în anexa I), cu consecinţa că nu produc efecte asupra reclamanţilor: clauza numărul 5 teza a II-a din contractele de credit ale reclamanţilor, care prevede că dobânda este formată dintr-o marjă fixă plus dobânda de referinţă/administrată afişată la sediile A. şi orice altă clauză care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor; clauzele din contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de acordare a creditului calculat la valoarea iniţială a creditului; clauzele contractele reclamanţilor care prevăd perceperea unui comision de administrare/gestiune calculat la valoarea iniţială a creditului; clauzele care prevăd că modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat se raportează la o perioadă de 360 zile.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004, Legea nr. 190/1999, art. 2 din O.G. nr. 21/1992.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta A. S.A. contractul de credit nr. x din 25 iunie 2008 având ca obiect suma de 135.000 euro.

La data de 9 septembrie 2016, reclamantul a depus precizări prin care a arătat că suma totală de recuperat este de 54.228,10 euro, echivalentul a 195.773,25 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 16996 din 27 noiembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale cu privire la cererile formulate de reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., a disjuns cererile formulate de aceşti reclamanţi şi a declinat competenţa de soluţionare a acestor cereri în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, iar prin încheierea din 28 aprilie 2016 a fost disjunsă cauza privind pe reclamantul D. şi pe pârâta A. S.A., formându-se dosarul nr. x/2016.

Prin sentinţa nr. 5350 din 15 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, constatând totodată ivit conflictul negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 7/2017 din 18 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a stabilit competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 921 din 16 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 6.430 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul D., care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 2096 din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei apelate şi admiterii în parte a cererii de chemare în judecată. S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5 alin. (2) teza finală a contractului. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumelor încasate în baza clauzei declarate abuzive şi a dobânzii legale aferente acestora, de la data încasării, la data plăţii efective. A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată. A fost admisă în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată şi a fost obligat apelantul la plata sumei de 1000 RON, cu acest titlu.

Instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă prevăzută la art. 5 alin. (2) teza finală din contract întrucât, din modul de redactare a acestei clauze rezultă că aceasta nu indică motivul pentru care rata dobânzii va putea fi modificată de către bancă, ci indică doar raportarea la o valoare în funcţie de care s-ar putea modifica rata dobânzii variabile.

În ceea ce priveşte excepţia prevăzută de pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu permite o modificare a ratei dobânzii sic volero, cu condiţionarea informării cât mai curând posibil despre aceasta a celeilalte părţi contractante şi libertăţii acesteia de a rezilia imediat contractul, ci impune o a treia condiţie importantă şi anume ca această modificare să fie urmare a unei motivaţii întemeiate.

Or, o astfel de "motivaţie întemeiată" trebuie nu numai invocată, dar şi dovedită de cel ce o invocă; simpla referire la majorarea costurilor de refinanţare, fără a indica şi dovedi în concret variaţia acestor costuri faţă de moneda creditului nu poate îndeplini condiţia legală a unei motivaţii întemeiate, evident dovedită ca atare, pentru că în caz contrar ar fi vorba de o simplă alegare a acestei motivaţii, lăsată la îndemâna celui interesat să o facă, deci dispoziţia legală nu ar putea avea nici un efect logic util.

Instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile legale privind declararea abuzivă a clauzei privind dobânda variabilă, prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte caracterul nenegociat clauza în discuţie este preformulată, iar art. 4 alin. (2) prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.

Aşadar, în contractele standard preformulate legiuitorul a prezumat lipsa negocierii prealabile, iar în situaţia în care comerciantul susţine că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Din analiza prevederilor art. 4 alin. (2) şi (3) din legea nr. 193/2000, Curtea a reţinut că legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de nenegociere a clauzelor standard preformulate, prezumţie ce se poate răsturna prin prezentarea de probe în sens contrar de către comerciantul care pretinde că respectiva clauză a fost negociată.

În speţă, deşi sarcina probei revenea pârâtei-comerciant, aceasta nu a produs nicio probă în sprijinul răsturnării prezumţiei relative de nenegociere a clauzei standard preformulate. Simpla existenţă a unor proceduri de negociere, fără o probă certă a aducerii lor la cunoştinţa clientului şi a dovedirii faptul că apelantul-reclamant a avut posibilitatea să influenţeze conţinutul clauzelor contestate (nu doar să le accepte aşa cum au fost formulate de bancă sau să refuze încheierea contractului), nu conduce la răsturnarea prezumţiei relative anterior menţionate.

În ceea ce priveşte condiţia creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, acest dezechilibru nu trebuie să fie doar de natură financiară, CJUE arătând în cauza Constructora Principado S.A., C 226/12 că dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul în raport cu poziţia prevăzută de dreptul naţional. În speţă, echilibrul juridic contractual este rupt în favoarea băncii şi în defavoarea consumatorilor, prima având la îndemână un instrument de modificare a unui element esenţial al contractului (preţul), în funcţie de propria voinţă şi propriile necesităţi. De asemenea, clauzele nu sunt unele clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate căci, aşa cum s-a arătat anterior, motivul întemeiat pentru care banca putea modifica unilateral rata dobânzii nu este indicat, iar criteriile în funcţie de care această rată a dobânzii poate fi modificată nu sunt prevăzute clar, lăsând loc la interpretări care pot fi folosite de bancă în favoarea sa.

Curtea a precizat că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, prezentând o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa şi posibilitatea ca un consumator mediu informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce-l priveşte. Or, atâta timp cât clauzele în discuţie nu arată motivele concrete care ar putea da dreptul băncii de a modifica dobânda, iar criteriile în funcţie de care va opera modificarea nu sunt clar şi inteligibil prevăzute, nefiind definite şi nemenţionând nişte indici obiectivi ce ar intra în componenţa respectivelor criterii, nu se poate concluziona în sensul că respectiva clauzele contractuale sunt unele ce respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte condiţia lipsei bunei-credinţe a băncii, având în vedere că pârâta a inserat clauze ce încalcă obligaţiile de transparenţă şi de informare, nu se poate reţine că aceasta a acţionat corect şi echitabil în relaţia cu apelantul-reclamant, astfel că este îndeplinită şi această condiţie. Aprecierea acţionării cu bună-credinţă presupune o analiză obiectivă a activităţii, raportată la un agent economic diligent, astfel încât simpla alegare a absenţei unei intenţii dolosive nu este de natură a îndeplini cerinţele unei acţiuni caracterizate de bună-credinţă, cât timp elementele obiective indică o modificare intenţionată a echilibrului contractual, făcută în baza capacităţii mai mari de acţiune şi înţelegere a realităţilor economice, de care dispune profesionistul.

Instanţa de apel a reţinut ca nefondată solicitarea apelantului-reclamant ca dobânda variabilă să fie stabilită conform formulei marjă fixă 0 (zero) plus EURIBOR întrucât voinţa părţilor contractuale la data semnării contractului nu a fost în acest sens, ca atare, nici instanţa, prin intermediul nulităţii, nu ar putea impune acest lucru, pentru că ar însemna o denaturare vădită a sensului instituţiei nulităţii.

Constatând nulitatea clauzei indicate şi reţinând că nu s-a solicitat desfiinţarea în întregime a contractului, precum şi că efectul nulităţii nu este cel indicat expres de reclamant, Curtea a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumelor încasate în baza clauzei declarate abuzive şi a dobânzii legale aferente acestora, de la data încasării la data plăţii efective, aceste sume urmând a fi raportate la valoarea dobânzii curente indicate de art. 5 par. 1, a cărui claritate, inteligibilitate şi stabilire prin acord comun, liber consimţit, este indiscutabilă (rata dobânzii de 7,95%, a cărei variabilitate ulterioară a fost constată drept stabilită cu criterii abuzive).

Cât priveşte clauza contractuală privind comisionul de acordare prevăzută de art. 8 lit. a) din contract - Condiţiile speciale, claritatea exprimării acestui comision este de netăgăduit din moment ce este indicat drept o sumă procentuală clară (2,5%) dintr-un total cunoscut, deci criteriul prevăzut de art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 este pe deplin îndeplinit. Simplul fapt că sumele respective sunt apreciate drept mari, deci că un subiect de drept aflat în deplinătatea capacităţii sale de folosinţă şi exerciţiu îşi asumă obligaţii ce se pot revela a depăşi contraprestaţia părţii adverse, nu-l face pe respectivul subiect de drept, fie el şi în situaţia caracterizată de lege drept cea a unui "consumator", să poată solicita anularea respectivei clauze.

Ceea ce îl poate face să poată solicita acest lucru este o clauză nenegociată, care creează, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, dacă aspectul negocierii trebuie dovedit de pârâtă, care, folosind un contract standard preformulat trebuie să inverseze prezumţia de nenegociere conform art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000 şi nu se poate considera în mod logic că a făcut-o în speţă celelalte aspecte, cumulative conform legii, trebuie să fie dovedite de partea care le afirmă. Faptul că în contract nu se defineşte sau indică expres în ce ar consta această contraprestaţie nu poate duce la concluzia caracterului echivoc sau neinteligibil al clauzei din moment ce, prin însăşi denumirea sa şi momentul perceperii sale era clar că acesta se raporta la aprecierea condiţiilor încheierii contractului, respectiv la aprecierea criteriilor de eligibilitate.

Mai mult, legea nu obligă la o descriere exhaustivă din partea profesionistului a tuturor operaţiunilor pentru care el solicită o anumită sumă de bani, ci doar ca solicitarea să fie explicită şi operaţiunile să fie indicate. Caracterul clar, neechivoc, nu se poate raporta la înţelegerea de către un client nespecialist a operaţiunilor de apreciere a bonităţii, solvabilităţii sau păstrării valorii garanţiilor, ci doar la a înţelege că în schimbul acestora trebuie să plătească o anumită sumă de bani. Deci, această clauză clar exprimată nu are niciun indiciu de stabilire cu rea-credinţă şi nici nu se poate aprecia a fi creat un dezechilibru semnificativ între prestaţii, soluţia instanţei de fond pe acest aspect fiind corectă.

În ceea ce priveşte faptul că stabilirea unui comision de acordare ar fi fost interzisă expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, s-a reţinut că acesta nu poate fi desprins de noţiunea largă a cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, cu atât mai mult cu cât astfel de cheltuieli nu rezultă a fi fost imputate separat de acesta.

Cât priveşte clauzele care prevăd că modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat se raportează la o perioadă de 360 de zile, s-a reţinut că art. 4.7 din condiţii generale este clară, inteligibilă, nefiind aplicabilă ipoteza din art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000 indicată de apelantul reclamant în sensul că, în caz de dubiu, ar trebui interpretată în favoarea consumatorului.

La data de 3 mai 2018, respectiv 4 mai 2018, reclamantul D. şi pârâta A. S.A. au declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior, fiind depuse la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant D. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentul-reclamant învederează că înţelege să recureze decizia instanţei de apel doar cu privire la aspectele respinse, solicitând menţinerea dispoziţiilor prin care s-a dispus constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei din art. 5 alin. (2) teza finală din contract precum şi obligarea pârâtei la plata sumelor dispuse a fi restituite. Recursul vizează cuantumul acordat de către instanţă şi modalitatea de calcul reţinută eronat de instanţa de apel.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care se încalcă principiul disponibilităţii şi limitele învestirii instanţei - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa nu a fost învestită cu o cerere de constatare a caracterului fix al dobânzii, dobânda având caracter variabil în contract.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte aspectele legate de comisionul de acordare.

Un alt motiv de recurs invocat de recurent şi întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la împrejurarea că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv aplicarea greşită a Legii nr. 193/2000 în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de judecată de a modifica clauza referitoare la dobândă, constatată ca fiind abuzivă.

Sub acest aspect, s-a mai arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi că nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauza relativă la comisionul de acordare.

Totodată, s-a subliniat că instanţa de apel, în mod greşit, a constatat ca nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă A. S.A. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 969 alin. (1), art. 977 - 979 şi art. 981-985 C. civ.

În acest sens, pârâta a învederat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente şi cu ignorarea finalităţii avute în vedere de legiuitor referitoare la transparenţa clauzelor contractuale, fiind totodată încălcate dispoziţiile referitoare la eroarea asupra substanţei lucrului, respectiv art. 954 C. civ. şi a celor referitoare la acţiunea în resciziune pentru leziune, respectiv art. 1165 din C. civ.. S-a mai susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, s-a arătat că, în ciuda reţinerii caracterului pretins abuziv al clauzei contractuale referitoare la dobânda variabilă şi anulării acestei clauze contractuale, instanţa de apel nu a prezentat argumentele de fapt şi drept care ar susţine incidenţa sancţiunii nulităţii civile, în dauna sancţiunii inopozabilităţii prevăzute în mod expres de art. 6 din Legea nr. 193/2000, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La data de 3 iulie 2018, recurentul-reclamant D. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, în principal, ca inadmisibil a recursului pârâtei A. S.A., iar în subsidiar, ca neîntemeiat. Sub aspectul inadmisibilităţii motivelor de recurs prin raportare la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile de drept material, nefiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată, reclamantul a învederat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost respinsă excepţiia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă A. S.A., invocată de recurentul-reclamant şi au fost admise în principiu recursurile.

Prin încheierea din 15 octombrie 2019 a fost suspendată judecata recursurilor declarate de reclamantul D. şi de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2096 din 28 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La termenul de judecată din 23 februarie 2021, Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:

Recurentul-reclamant D. a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care se încalcă principiul disponibilităţii şi limitele învestirii instanţei - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 9 C. proc. civ., deoarece dobânda variabilă a contractului a fost transformată în dobândă fixă, deşi s-a constatat caracterul abuziv al acestei clauze.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează calea de atac a apelului.

Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare. Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanţei de apel, precum şi efectul devolutiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu aceste texte de lege, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (6) coroborat cu art. 9 C. proc. civ., este fondat având în vedere că, prin soluţia pronunţată în ceea ce priveşte restituirea sumelor percepute în temeiul clauzei prevăzute la art. 5 alin. (2) teza finală din contractul de împrumut a cărei nulitate a fost constatată, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, contrar dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., nesocotind principiul disponibilităţii şi modul în care partea a înţeles să formuleze acest petit, stabilind cadrul procesual obligatoriu al judecăţii.

În acest sens, Înalta Curte constată că, deşi prin acţiunea introductivă nu s-a solicitat transformarea dobânzii variabile în dobândă fixă, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a stabilit că restituirea sumelor încasate în temeiul clauzei declarate abuzive vor fi raportate la valoarea dobânzii curente indicate de art. 5 par. 1 din contract, menţionând în paranteză rata dobânzii de 7,95 % an. Întrucât reclamantul nu a solicitat să i se aplice această clauză contractuală, în mod greşit instanţa de apel a dispus soluţia de aplicare a ratei dobânzii de 7,95 % an, motiv care atrage casarea deciziei recurate.

Recurentul-reclamant a invocat şi motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că a fost aplicată greşit Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte posibilitatea instanţei de judecată de a modifica clauza referitoare la dobândă, constatată ca fiind abuzivă, recursul fiind întemeiat, după cum urmează:

Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care este declarată abuzivă o clauză dintr-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist de către o instanţă de judecată, art. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede efectele măsurii în sensul că această clauză abuzivă nu va produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea clauzei mai poate continua.

Aşadar textul de lege nu conferă instanţei de judecată dreptul de a stabili un cuantum al dobânzii prin impunerea unei formule de calcul cum este cea propusă de reclamant, în condiţiile în care a fost declarată abuzivă clauza, deoarece în acest mod ar fi încălcată voinţa părţilor, iar scopul disuasiv al legii este acela ca profesionistul să nu stipuleze clauze abuzive în contractele cu consumatorii, instanţa de apel putând, însă, să stabilească un cadru al negocierilor între părţi, în condiţiile legii şi în limitele procesuale ale judecăţii în calea de atac stabilite în virtutea principiului disponibilităţii, apreciere care îi revine instanţei de apel după casare.

În ceea ce priveşte consecinţele declarării ca abuzive a clauzei privind dobânda, Înalta Curte reţine că prin decizia dată la 26 noiembrie 2020, în cauza nr. C-269/19, de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, s-a stabilit că "Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuţie în litigiul principal şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13".

În această privinţă, instanţa de apel urmează să aibă în vedere că în vederea aplicării generale şi uniforme a dreptului Uniunii, interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene unei norme de drept european se aplică de instanţele naţionale şi raporturilor juridice născute şi constituite înainte de pronunţarea hotărârii Curţii, întrucât această interpretare stabileşte modul în care norma respectivă ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la data intrării sale în vigoare.

Recurentul-reclamant susţine că decizia cuprinde motive contradictorii, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, în măsura în care instanţa de judecată, a reţinut incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu mai putea proceda la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare.

Această critică este nefondată considerentele deciziei atacate în ceea ce priveşte comisionul de acordare neavând caracter contradictoriu, având în vedere că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, înainte ca instanţa să se pronunţe asupra caracterului abuziv al unei clauze, trebuie să verifice dacă aceasta îndeplineşte sau nu, condiţia de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Din perspectiva criticilor circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează, toate aceste elemente de analiză regăsindu-se în cuprinsul deciziei recurate, cu concluzia că nu se poate reţine o încălcare a normelor de drept material.

Sunt nefondate şi criticile referitoare la faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a constatat ca nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte modalitatea de calcul utilizată pentru determinarea dobânzii aferente creditului acordat raportat la o perioadă de 360 de zile, având în vedere că instanţa de apel, analizând condiţiile prevăzute de acest text de lege a reţinut că nu este îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, criticile din recurs nefiind de natură să demonstreze nelegalitatea soluţiei.

Recurenta-pârâtă A. S.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 969 alin. (1), art. 977 - 979 şi art. 981-985 C. civ.

În acest sens, pârâta a învederat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente şi cu ignorarea finalităţii avute în vedere de legiuitor referitoare la transparenţa clauzelor contractuale, fiind totodată încălcate dispoziţiile referitoare la eroarea asupra substanţei lucrului, respectiv art. 954 C. civ. şi a celor referitoare la acţiunea în resciziune pentru leziune, respectiv art. 1165 din C. civ.. S-a mai susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate instanţa de apel făcând o corectă aplicare a Legii nr. 193/2000, lege specială în raport cu C. civ., dar şi a jurisprudenţei CJUE.

Contractul de împrumut bancar, ca orice tip de contract, trebuie să respecte condiţiile de validitate cerute de lege, însă, în plus, el trebuie să respecte şi legislaţia privind protecţia consumatorilor, respectiv să cuprindă clauze care să fie uşor de înţeles pentru consumatori, plecându-se tocmai de la ideea că aceştia nu se află pe picior de egalitate cu profesionistul, atât din punct de vedere al posibilităţii de negociere al contractului, cât şi al pregătirii de specialitate.

Obligativitatea utilizării unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora să nu fie nevoie de cunoştinţe de specialitate este prevăzută chiar în art. 1 din Legea nr. 193/2000, adică în textul de lege considerat aplicat greşit de către recurentă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, reţinând în mod corect caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă prevăzută în art. 5 alin. (1) teza a II-a din contractul de credit, raportat la conţinutul neclar şi neinteligibil al acesteia.

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că, din modul de redactare a acestei clauze, nu rezultă motivul pentru care rata dobânzii va putea fi modificată de către bancă, ci indică doar raportarea la o valoare în funcţie de care s-ar putea modifica rata dobânzii variabile, lipsind totodată din contract criteriile în funcţie de care s-ar putea modifica cuantumul dobânzii, noţiunile nefiind definite şi nemenţionând nişte indici obiectivi ce ar intra în componenţa respectivelor criterii, astfel încât, atât consumatorul, cât şi instanţa de judecată să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii, rezultând că este la latitudinea instituţiei de credit.

Raportat la aceste considerente, apare cu evidenţă faptul că recurenta-pârâtă nu a formulat clauza privind evoluţia dobânzii într-un limbaj clar şi accesibil, în sensul legislaţiei şi jurisprudenţei privind protecţia consumatorului, astfel încât împrumutatul să poată anticipa, mai ales, consecinţele economice în timp ale aplicării clauzei respective.

Nerespectarea cerinţei de transparenţă prevăzută la art. 1 din Legea nr. 193/2000 a avut drept consecinţă îndeplinirea condiţiei existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentului consumatorului, ceea ce a impus constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda variabilă.

În considerarea celor arătate, sunt nefondate şi criticile privind încălcarea dispoziţiilor din C. civ. referitoare la eroarea asupra substanţei lucrului, respectiv art. 954 C. civ. şi a celor referitoare la acţiunea în resciziune pentru leziune, respectiv art. 1165 din C. civ., având în vedere că Legea nr. 193/2000 este lege specială faţă de C. civ., iar normele sale sunt norme de ordine publică a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea absolută.

Potrivit art. 6 din acest act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorilor, iar contractul se va derula în continuare, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Recurenta-pârâtă susţine că sancţiunea prevăzută de acest text de lege este inopozabilitatea, iar nu nulitatea absolută, susţinere total eronată.

Astfel, inopozabilitatea unui act nu se confundă cu nulitatea acestuia, deoarece efectele inopozabilităţii presupun un act valabil încheiat pe când nulitatea unui act vizează încălcarea cerinţelor legale pentru încheierea sa valabilă.

Or, atâta timp cât dispoziţiile privind protecţia consumatorilor fac parte din ordinea publică, încălcarea obligaţiilor prevăzute de această lege se sancţionează cu nulitatea absolută, ca atare, interpretarea recurentei-pârâte că această sancţiune ar fi inopozabilitatea nu are niciun temei legal.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondată, şi susţinerea recurentei-pârâte că instanţa de apel nu ar fi prezentat argumentele pentru care a reţinut aplicabilitatea în cauză a nulităţii absolute în ceea ce priveşte clauza privind dobânda variabilă, reprezentând în opinia recurentei, o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi nu de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a analizat clauza privind dobânda variabilă şi a prezentat argumentele pentru care a reţinut caracterul abuziv al acesteia, sancţiunea nulităţii absolute fiind o consecinţă ce decurge din lege.

În schimb, sunt întemeiate motivele de recurs circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul caracterului contradictoriu al motivării deciziei în stabilirea obligaţiei de restituire a sumelor încasate de la reclamant, urmare a nulităţii clauzei privind dobânda variabilă.

O consecinţă a caracterului neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive este că în cazul în care consumatorii au efectuat plăţi pe baza unor clauze contractuale abuzive, aceştia trebuie să aibă dreptul la restituirea acestor plăţi.

Deşi din considerentele deciziei din apel rezultă că analizându-se conţinutul clauzei contractuale anulate, voinţa părţilor era în sensul calificării acesteia ca având un caracter variabil, în soluţionarea cererii de restituire a sumelor încasate de instituţia de credit în temeiul aceleiaşi clauze şi a consecinţelor nulităţii, considerentele sunt formulate în sensul raportării obligaţiei de restituire la o altă clauză şi a calificării dobânzii contractuale ulterioare ca având un caracter fix, criticile recurentei-pârâte fiind întemeiate.

În legătură cu efectele produse de nulitatea clauzei privind dobânda variabilă, în rejudecarea cauzei, urmează a se avea în vedere interpretările date de CJUE în cauza C-269/19.

Consecinţa caracterului neobligatoriu al clauzelor contractuale abuzive este aceea a naşterii dreptului de restituire a plăţilor efectuate de consumatori în baza acestora.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivelor de casare înscrise în art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 şi 501 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamantul D. şi de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2096 din 28 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul D. şi de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2096 din 28 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2021.