Res judicata identity between moratory and compensatory contractual damages: distinction of object and cause prevents application of prior final judgment

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2018, la 2 octombrie 2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 45.864 euro plus T.V.A. cu titlul de daune-interese compensatorii pentru neexecutarea, fără justificare, a obligaţiilor asumate prin contractul de achiziţie nr. x din 18 mai 2012, cu dobândă penalizatoare de la data când hotărârea devine executorie şi până la achitarea lor integrală. Reclamanta a solicitat şi cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1530-1531 C. civ.

Aplicând dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi art. 431 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Specializat Cluj a constatat tripla identitate de părţi, de cauză (răspunderea civilă contractuală izvorând din contractul de achiziţie nr. x din 18 mai 2012, potrivit art. 1350-1351 C. civ.) şi de obiect, respectiv obligarea pârâtei la plata despăgubirilor contractuale pentru neexecutarea contractului. S-a reţinut că nu are relevanţă faptul că în dosarul nr. x/2018 reclamanta a solicitat un alt cuantum al daunelor compensatorii faţă de cel solicitat în cadrul dosarului nr. x/2012, noţiunea de obiect referindu-se la pretenţia juridică dedusă judecăţii, nu la câtimea matematică solicitată. În consecinţă, instanţa a reţinut că reclamantei îi este opusă, cu puterea unei prezumţii legale absolute de adevăr, decizia civilă nr. 384 din 18 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2012, de Tribunalul Specializat Cluj.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 364 din 6 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de către pârâtă, şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj.

Prin decizia civilă nr. 673 din 21 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de către reclamanta A. S.A., sentinţa civilă atacată fiind anulată, în tot, şi dispusă trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj.

La 14 februarie 2020, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 673 din 21 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei recurate cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 364 din 6 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea motivului de casare invocat, s-a arătat că, prin decizia atacată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2012, respectiv în litigiul iniţial dintre părţi, întrucât s-a făcut o calificare juridică greşită a naturii daunelor-interese solicitate de reclamanta A. S.A. ca fiind daune interese moratorii, rezultând astfel o aparentă diferenţă de obiect între cele două pricini.

În calificarea acestor daune ca fiind moratorii, instanţa de apel s-a raportat exlusiv la modul de calcul al acestora, respectiv prin raportare la perioada 1 august- 30 noiembrie 2012, fără a analiza modul în care reclamanta şi-a fundamentat această pretenţie în litigiul iniţial.

Recurenta-pârâtă a susţinut că natura pretenţiilor solicitate ca fiind daune compensatorii rezultă din însăşi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în litigiul iniţial, în care a argumentat, în fapt şi în drept, pretenţia pentru suma de 32.643,55 RON, ca reprezentând daune-interese suferite ca urmare a imposibilităţii de executare conformă a obligaţiilor contractuale asumate în raporturile cu terţe societăţi comerciale care deţin în folosinţă părţi din imobilul acesteia, în temeiul unor contracte de închiriere pentru perioada 1 august - 30 noiembrie 2012. Această sumă este datorată de pârâtă în temeiul prevederilor contractuale şi ale art. 1270 alin. (1) şi 1350 C. civ.

Aşadar, raportarea la perioada 1 august - 30 noiembrie 2012 a reprezentat exclusiv un mod de determinare a cuantumului pretenţiilor care nu trebuie să inducă în eroare cu privire la calificarea juridică a acestor pretenţii. Prejudiciul solicitat de reclamantă în litigiul iniţial, nu poate reprezenta daune-interese moratorii, întrucât aceste despăgubiri urmăresc să acopere prejudiciul provocat creditorului prin întârzierea în executarea obligaţiei de către debitor.

În schimb, daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri menite să acopere prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea totală sau parţială ori executarea necorespunzătoare a obligaţiilor. Aşadar, acestea acoperă în esenţă orice prejudiciu rezultat din neexecutare, cu excepţia prejudiciului rezultat din întârzierea în executare.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, din cele relevate, se desprinde cu claritate natura daunelor-interese solicitate în litigiul iniţial, acestea reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul rezultat ca urmare a neexecutării obligaţiilor acesteia, care au condus la neexecutarea propriilor obligaţii ale reclamantei faţă de terţe persoane.

Apoi, tot în susţinerea naturii daunelor-interese ca fiind compensatorii, se arată că daunele-interese în cuantum de 32.643,55 RON au fost solicitate prin cel de-al doilea capăt de cerere, primul capăt vizând pretenţia explicită de a-i fi acordate penalităţi de întârziere de 2.002,6 euro, cerere admisă de prima instanţă.

Cu privire la acest aspect, recurenta-pârâtă a precizat că nimeni nu poate solicita repararea aceluiaşi prejudiciu - în cazul respectiv, cel rezultând din întârziere - de două ori. De vreme ce primul petit s-a referit la penalităţile de întârziere, în mod obligatoriu, cel de-al doilea petit a vizat obligarea la daune compensatorii, petit respins în mod definitiv de către instanţele de judecată în dosarul nr. x/2012.

Natura pretenţiilor solicitate derivă şi din considerentele deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2012, din care rezultă faptul că instanţa s-a referit la daune-interese compensatorii atunci când a respins ca neîntemeiată pretenţia în cuantum de 32.643,55 RON.

Raportat la cererea formulată de reclamantă, în raport de art. 6.1 din contract, coroborat cu art. 1270 C. civ., cererea acesteia este întemeiată doar pentru suma de 2.002,6 euro, echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii cu titlu de penalităţi de întârziere, cererea privitoare la plata sumei de 43.643,55 RON cu titlu de daune-interese, fiind astfel neîntemeiată.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a precizat că, în mod greşit instanţa de apel a stabilit că pretenţia solicitată de reclamantă în litigiul iniţial, în cuantum de 32,643,55 RON, a reprezentat daune-interese moratorii pentru perioada 1 august - 30 noiembrie 2012, întrucât rezultă clar că obiectul este identic, câtă vreme, atât în primul litigiu, cât şi în prezenta cauză, se solicită acordarea de daune-interese compensatorii rezultând din neexecutarea contractului de achiziţie, iar singurele diferenţe constau în cuantumul solicitat şi în modul de cuantificare, aspecte ce nu se includ în noţiunea de obiect al cauzei, astfel încât să atragă după sine o lipsă a identităţii de obiect.

Astfel, această interpretare eronată a condus instanţa de apel, prin decizia civilă pronunţată în dosarul nr. x/2018, la reţinerea unei lipse a identităţii de obiect între cele două cauze şi, prin urmare, la încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2012.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a criticat decizia Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă prin faptul că s-a procedat la realizarea unei analize de temeinicie a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în litigiul iniţial, iar în urma unei interpretări a considerentelor acestei hotărâri, s-a ajuns la o concluzie contrară şi străină acestora, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Prin decizia recurată s-a reţinut că Tribunalul Specializat Cluj a interpretat eronat clauza 6.1 atunci când a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor-interese compensatorii.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă a precizat că a fost încălcată autoritatea de lucru prin faptul că s-a creat reclamantei posibilitatea de a repune în discuţie considerentele hotărârii definitive, prin care s-au tranşat efectele juridice ale clauzei contractuale 6.1, prin intermediul excepţiei nulităţii absolute a clauzei respective, care ar justifica în opinia instanţei de apel o diferenţă de obiect între cele două pricini.

Cu privire la această excepţie, recurenta-pârâtă a precizat că nu a fost invocată în realitate în prezentul litigiu, cu toate că reclamanta ar fi putut să invoce aceste critici pe calea recursului în litigiul iniţial. Cu toate acestea, Curtea de Apel Cluj a reţinut că reclamanta ar fi invocat în primă instanţă excepţia nulităţii absolute a clauzei 6.1 din contractul de achiziţie.

Astfel, Tribunalul Specializat Cluj a reţinut în faza apelului, formulat în cadrul dosarului nr. x/2012, că o anumită clauză contractuală limitează răspunderea contractuală doar la penalităţile de întârziere, cu excluderea daunelor compensatorii.

Cu privire la această reţinere, reclamanta avea la dispoziţie calea recursului putând critica această soluţie, fapt pentru care hotărârea cu privire la acest aspect rămâne definitivă. Cu toate acestea, la peste 2 ani de la rămânerea definitivă a acestei hotărâri, reclamanta generează un nou litigiu solicitând daunele-interese compensatorii, respinse definitiv în litigiul iniţial, dar în alt cuantum şi cu o altă motivare privind prejudiciul solicitat a fi acoperit.

Recurenta-pârâtă a mai menţionat că, prin decizia recurată, s-a dat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că excepţia nulităţii nu a fost pusă în discuţia părţilor în primă instanţă, de vreme ce aceasta nu a fost invocată de reprezentantul convenţional al reclamantei.

Recurenta-pârâtă a precizat că instanţa de apel a înţeles greşit noţiunile de daune moratorii şi daune compensatorii. În viziunea acesteia, daunele moratorii ar acoperi prejudiciul rezultat din întârzierea în executarea obligaţiilor esenţiale, pe când daunele compensatorii acoperă prejudiciul rezultat din neexecutarea "definitivă şi finală".

În opinia recurentei-pârâte, nimic nu justifică această distincţie, daunele compensatorii putând la rândul lor să acopere prejudiciul rezultat din neexecutarea unor obligaţii contractuale esenţiale, iar daunele moratorii putând la rândul lor să despăgubească pentru întârzierea înregistrată între aşa-zisa neexecutare "definitivă şi finală" şi până la executarea prin echivalent a obligaţiei contractuale.

În al doilea rând, inadvertenţa juridică rezultă şi din crearea şi utilizarea unui concept nou, nereglementat de legislaţia în materie şi nerecunoscut de doctrină şi jurisprudenţă, anume conceptul de neexecutare "definitivă şi finală", cu consecinţa creării în mod artificial a unei distincţii faţă de o presupusă neexecutare a pârâtei din trecut care ar fi fost doar provizorie.

La 22 mai 2020, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, susţinând că, deşi pârâta critică decizia recurată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arătând că s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2012, în mod real, critica propriu-zisă este axată pe considerentele nelegale ale deciziei recurate cu privire la obiectul şi cauza celor două pricini.

La 16 iunie 2020, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, ca neîntemeiate, admiterea recursului şi casarea deciziei recurate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 iulie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă şi a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată a fost încalcată autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că, prin decizia atacată a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2012, respectiv în litigiul iniţial dintre părţi, întrucât s-a făcut o calificare juridică greşită a naturii daunelor-interese solicitate de reclamanta din litigiul iniţial ca fiind daune interese moratorii, rezultând, astfel, o aparentă diferenţă de obiect între cele două pricini.

Înalta Curte, analizând considerentele deciziei, reţine că instanţa de apel a constatat corect că între cele două cereri de chemare în judecată, înregistrate succesiv pe rolul instanţelor, există o diferenţă certă sub aspectul obiectului.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în dosarul nr. x/2012, pe lângă penalităţile solicitate, s-a precizat la pct. II că suma de 32.643,55 RON reprezintă daunele interese solicitate de reclamantă ca urmare a imposibilităţii de executare conformă a obligaţiilor contractuale asumate în raporturile cu terţe societăţi ce deţin în folosinţă părţi din imobilul reclamantei, în temeiul unor contracte de închiriere pentru perioada 1.08 - 30.11.2012.

În prezentul dosar, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.864 euro în echivalent RON, reprezentând diferenţa de 10% calculată pentru un interval de trei ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, între chiria efectiv percepută de către reclamantă şi cea care ar fi putut fi percepută chiriaşilor, dacă liftul ar fi fost predat şi montat la timp în imobilul contractat.

În considererea celor arătate, înstanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite elementele autorităţii de lucru judecat, deoarece există doar identitate de părţi, pe când obiectul şi cauza sunt diferite faţă de cele deduse judecăţii în dosarul anterior cu numărul x/2012, având în vedere că prima dintre acţiuni a avut drept cauză a solicitării unor daune moratorii pentru întârzierea în executarea unor obligaţii contractuale esenţiale, iar în prezentul dosar, cauza solicitării este reprezentată de daune compensatorii, ca urmare a neexecutării definitive şi finale a respectivelor obligaţii.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a analizat obiectele celor două dosare, pornind de la scopurile diferite urmărite prin promovarea celor două acţiuni.

Calificarea daunelor din primul litigiu ca fiind moratorii s-a făcut prin raportare la prejudiciul afirmat de reclamantă şi generat de imposibilitatea de executare conformă a obligaţiilor contractuale asumate în raporturile cu terţe societăţi care deţin în folosinţă părţi din imobilul acesteia, în temeiul unor contracte de închiriere pentru perioada 1 august - 30 noiembrie 2012.

C. civ. distinge între executarea cu întârziere a unei obligaţii (daune moratorii) şi repararea integrală a prejudiciului ca urmare a neexecutării (daune compensatorii).

Potrivit art. 1536 C. civ., în cazul obligaţiilor de a face, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese, în timp ce art. 1531 C. civ. dă dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit prin faptul neexecutării.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în sensul că s-a procedat la realizarea unei analize de temeinicie a deciziei civile nr. 384 din 18 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în litigiul iniţial, iar în urma unei interpretări a considerentelor acestei hotărâri, s-a ajuns la o concluzie contrară şi străină acestora, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat. Prin decizia recurată s-ar fi reţinut că Tribunalul Specializat Cluj a interpretat eronat clauza 6.1, atunci când a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor-interese compensatorii.

Şi această critică este nefondată, întrucât interpretarea instanţei de apel a avut în vedere exclusiv limitele obiectului litigiului iniţial, verificat în temeiul art. 478 alin. (1) C. proc. civ., privind elementele autorităţii de lucru judecat şi efectul negativ care opreşte reluarea judecăţii aceleiaşi pricini pe care s-a întemeiat sentinţa primei instanţe, în al doilea proces, între aceleaşi părţi.

Înalta Curte reţine că o clauză contractuală trebuie analizată din perpectiva obiectului pretenţiilor supuse judecăţii, aceasta neepuizându-şi efectele prin faptul că a fost invocată într-un litigiu anterior, dacă în urma verificării autorităţii de lucru judecat, instanţa învestită ajunge la concluzia inaplicabilităţii efectului negativ, constatările anterioare putând fi valorificate sub aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă a mai menţionat că, prin decizia recurată, s-a dat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că excepţia nulităţii nu a fost pusă în discuţia părţilor în primă instanţă, iar reprezentantul convenţional al reclamantei nu a invocat-o.

În ceea ce priveşte invocarea acestei excepţii de către reclamantă, instanţa de apel a reţinut că a fost invocată prin răspunsul la întâmpinare şi a constatat eroarea primei instanţe de a o lua în considerare în aprecierea obiectului învestirii şi a autorităţii de lucru judecat, nefiind cazul unei plus petita.

Printr-o ultimă critică, recurenta a învederat faptul că instanţa de apel ar fi creat şi utilizat un concept nou, nereglementat de legislaţia în materie şi nerecunoscut de doctrină şi jurisprudenţă, anume conceptul de neexecutare "definitivă şi finală", cu consecinţa creării în mod artificial a unei distincţii faţă de o presupusă neexecutare a pârâtei din trecut, care ar fi fost provizorie.

În ceea ce priveşte termenii folosiţi în argumentarea soluţiilor pronunţate de instanţele de judecată, legea nu impune restricţii în exprimare, cu condiţia ca din considerentele hotărârii să rezulte cu claritate argumentele decizorii.

Or, utilizarea termenilor de neexecutare definitivă şi finală a obligaţiilor contractuale se referea la obiectul învestirii instanţei, respectiv la daunele compensatorii, urmare a neexecutării obligaţiilor, în legătură directă cu noţiunea de prejudiciu care poate fi şi viitor, raportat la prejudiciul pretins prin litigiul iniţial.

Referitor la cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă, prin apărător, Înalta Curte reţine că acestea vor fi avute în vedere la pronunţarea pe fond a cauzei, având în vedere soluţia dispusă prin decizia instanţei de apel de anulare a senţinţei primei instanţe şi de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 673/2019 din 21 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 673/2019 din 21 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2021.