Inapplicability of subsidiary unjust enrichment claim where contractual and statutory bases regulate airport concession improvements

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la 2 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara - Traian Vuia S.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 RON reprezentând îmbogăţirea fără justă cauză, ca urmare a achitării de către reclamantă a lucrărilor efectuate la pista de decolare-aterizare, aflată în proprietatea pârâtului. Reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1345-1348 C. civ.

Prin încheierea din 19 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I Civilă şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 276 din 15 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Împotriva sentinţei, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 694/A din 25 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins apelul reclamantei.

Instanţa de apel a reţinut la legală soluţia de respingere de către prima instanţă a acţiunii de in rem verso ca pe motiv că aceasta are caracter subsidiar, faţă de acţiunea în pretenţii decurgând din relaţiile contractuale dintre părţi.

La 14 noiembrie 2019, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 694/A din 25 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a analizat Actul Adiţional nr. LO/2107 din 10 mai 2007 încheiat la Contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, act din care rezultă fără echivoc lipsa unei alte căi de acţiune pentru aceasta decât cea a îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel, instanţa de apel s-a limitat la preluarea motivării primei instanţe, fără a face o analiză proprie asupra aspectelor şi criticilor formulate prin cererea de apel.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au exclus ab initio analizarea acţiunii tocmai pentru existenţa contractului de concesiune, fără a se analiza că, în drept, nu există un temei pentru lucrările efectuate din surse proprii ale societăţii, respectiv că nu este aplicabil situaţiei contractul de concesiune existent între părţi.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că prima instanţă, interpretând greşit normele de drept, a reţinut că "reclamanta are la dispoziţie acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală", motiv pentru care a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Astfel, între reclamantă, în calitate de cesionar, şi Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în calitate de concedent, s-a încheiat Contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, având ca obiect concesionarea bunurilor proprietate publică a statului, care s-au aflat în administrarea Regiei Autonome Aeroportul International Timişoara şi ale căror elemente concrete sunt prevăzute în Anexa nr. 1 din contract, printre care şi pista de decolare/aterizare.

La data încheierii acestui contract au fost reglementate, în art. 1 alin. (4) lit. b), "bunurile de preluare", ca fiind "bunurile dobândite de către concesionar şi care, cu acordul Ministerului Lucrărilor Publice, 3 Transporturilor şi Locuinţei, rezultate prin folosirea surselor de finanţare proprii ale concesionarului, şi care pot reveni concedentului în condiţiile legii".

Totodată, a fost reglementat şi modul de restituire a acestora:

"la încetarea contractului de concesiune, prin ajungere la termen, concedentul are dreptul să îşi manifeste intenţia de a dobândi bunurile de preluare şi de a solicita concesionarului, încheierea contractului de vânzare- cumpărare cu privire la aceste bunuri (…)".

Recurenta-reclamantă susţine că aceste prevederi şi-au încetat aplicabilitatea prin actul adiţional nr. x din 10 mai 2007 şi, ca urmare, s-au eliminat noţiunea de "bun de preluare" şi alin. (3) al art. 6 care stabilea modul prin care reclamanta era despăgubită în cazul lucrărilor efectuate din fonduri proprii, prin urmare nu a mai existat un temei contractual care să definească modul de despăgubire, fapt pentru care este evident faptul că nu are deschisă o altă cale de acţiune decât cea a îmbogăţirii fără justă cauză.

Altfel spus, Ministerul Transporturilor, concedentul în contractul de concesiune, a impus prin actul adiţional eliminarea situaţiilor în care concesionarul efectuează lucrări asupra bunului concesionat.

La 26 februarie 2020, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerului Finanţelor Publice - D.G.R.F.P. Timişoara a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate, întrucât prin recursul promovat, reclamanta formulează apărări care privesc fondul problemei, cu toate că în faza recursului instanţa analizează cauza doar din punct de vedere al legalităţii. Totodată, a precizat că sunt incidente prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., respectiv că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2020, a fost respinsă excepţia conexităţii invocată de recurentul-reclamant S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara - Traian Vuia S.A. .

Prin încheierea din 26 mai 2020 constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a analizat Actul Adiţional nr. LO/2107 din 10 mai 2007 încheiat la Contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, act din care rezultă fără echivoc lipsa unei alte căi de acţiune pentru aceasta decât cea a îmbogăţirii fără justă cauză.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin critica formulată de recurentă nu este vizată nemotivarea hotărârii, ci modul în care instanţa de apel a interpretat raporturile juridice învederate în susţinerea cererii de chemare în judecată, ca atare această critică privind modul de interpretare a probelor nu intră sub incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Argumentele recurentului, în sensul că hotărârea ar fi superficial motivată, întrucât instanţa de apel s-a limitat la preluarea motivării primei instanţe, fără a face o analiză proprie asupra aspectelor şi criticilor formulate prin cererea de apel, sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de control judiciar poate să-şi însuşească argumentele instanţei anterioare, fără ca aceasta să semnifice o nemotivare a hotărârii, cu atât mai mult cu cât chestiunea de drept în discuţie şi anume admisibilitatea actio de in rem verso are o reglementare legală şi condiţii de exercitare expres prevăzute de art. 1348 C. civ.

Pe de altă parte, faptul că instanţa de apel, urmare a probelor administrate, a ajuns la concluzia primei instanţe pentru aceleaşi considerente, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii. Se constată astfel că, instanţa de apel a argumentat de ce prima instanţă a procedat corect respingând ca inadmisibilă acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, în contextul verificării condiţiei esenţiale de admisibilitate a acestui tip de acţiune şi anume, a caracterului subsidiar al acesteia, în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În concluzie, hotărârea recurată este argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contrarietate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemei de drept deduse judecăţii, fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente care conduc la soluţia din dispozitiv.

Înalta Curte va reţine ca nefondată şi critica prin care se susţine că, instanţa de apel a exclus ab initio analizarea acţiunii pentru existenţa contractului de concesiune şi a acţiunii ex contractu, deşi nu există un temei contractual pentru lucrările efectuate din sursele proprii ale societăţii.

Acţiunea întemeiată pe temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză (art. 1345- 1348 C. civ.) devine admisibilă numai în măsura în care partea interesată nu poate invoca în favoarea sa niciun alt temei de drept legal sau contractual.

Caracterul subsidiar al acestei acţiuni derivă, aşadar, tocmai din faptul că pârâtului nu i se poate stabili vreo obligaţie care să decurgă direct sau indirect dintr-o dispoziţie legală sau dintr-o clauză contractuală.

Lipsa oricărei dispoziţii legale sau contractuale, din perspectiva căreia să poată fi analizată existenţa unei obligaţii de plată a pârâtului, echivalează cu inexistenţa unui temei al obligării sale la plata unei sume de bani. Într-o atare ipoteză, dacă s-a produs o îmbogăţire a unui patrimoniu corelativ pierderii valorice a celuilalt, iar aceste consecinţe au fost generate de acelaşi fapt juridic licit, devine admisibilă acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, când temeiul obligării pârâtului la plată va fi chiar îmbogăţirea sa injustă, lipsită de cauză juridică legitimă, deşi această consecinţă nu îi este sub nicio formă imputabilă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte reţine că, în mod corect, s-a constatat că reclamanta nu are deschisă calea acţiunii subsidiare a îmbogăţirii fără just temei, câtă vreme raportul juridic dintre părţi este reglementat atât de contractul de concesiune, cât şi de dispoziţiile H.G. nr. 521/1998.

Astfel, între părţi a fost încheiat, în condiţiile H.G. nr. 521/1998, contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001, contractul care stipulează în art. 7 alin. (19):

"Concesionarul are obligaţia de a respecta toate celelalte obligaţii legate de bunurile ce fac obiectul prezentului contract prevăzut de H.G. nr. 521/1998".

Rezultă că prevederile convenţiei părţilor se completează cu prevederile H.G. nr. 521/1998.

Potrivit art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 521/1998, "Crearea de noi bunuri proprietate publică, dezvoltarea şi modernizarea celor existente în scopul extinderii şi modernizării activităţii Aeroportului Internaţional Timişoara se asigură integral de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor. Obiectivele de investiţii respective se aprobă prin hotărâre a Guvernului".

În perioada 2012 - 2013, recurentul-reclamant a realizat investiţii/lucrări de modernizare la pista de decolare-aterizare (care constituie domeniul public al Statului Român şi potrivit Legii nr. 213/1998) - atât în temeiul convenţiei părţilor (art. 5 alin. (4) din contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001), cât şi în temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 521/1998, dispoziţii în temeiul cărora concesionarul are atât dreptul de a încheia contracte economice cu terţii pentru valorificarea în condiţii de eficienţă a exploatării obiectivelor concesiunii, dar, totodată, şi obligaţia de a mări valoarea bunurilor concesionate şi exploatate, prin lucrări de modernizare, îmbunătăţiri, etc., potrivit obiectivelor stabilite de către concedent, pentru satisfacerea interesului public şi îndeplinirea obiectului de activitate (art. 22 din H.G. nr. 521/1998).

Aşadar, este nefondată susţinerea recurentului-reclamant, în sensul că investiţiile/lucrările de modernizare a bunurilor aparţinând în proprietate Statului Român, dar care se află în folosinţa recurentului-reclamant, în baza contractului de concesiune încheiat pe o perioadă de 49 de ani, ar fi fost efectuate în afara unui acord contractual, acesta neputând administra şi exploata domeniul public al statului decât în baza contractului încheiat prin Ministerul Transporturilor.

În acord cu prevederile contractuale, investiţia efectuată, îmbunătăţirile aduse bunurilor, crearea de noi bunuri proprietate publică, modernizarea celor existente, acestea intră în obiectul concesiunii în mod automat (art. 8 alin. (3) din contractul de concesiune nr. x din 1 iunie 2001).

În acest context, în mod corect au reţinut instanţele că recurentul- reclamant nu se poate folosi de actio in rem verso, care reprezintă ultimul şi singurul remediu, atunci când nu există nici un alt temei (legal sau contractual).

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurentul-reclamant, că instanţa de apel a aplicat corect norma juridică la situaţia de fapt reţinută de către instanţă, în cauză nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-reclamant că Actul adiţional nr. x din 10 mai 2007 a exclus orice temei contractual care să permită despăgubirea, iar din acest motiv ar avea deschisă calea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, Înalta Curte reţine că acest motiv a fost invocat în apel, urmare a soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii.

Astfel cum s-a menţionat, acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată prin lege, astfel că părţile nu pot invoca dispoziţii contractuale, în combaterea caracterului subsidiar al acesteia, recurenta nefiind în situaţia de a îndeplini cerinţa absenţei, în mod obiectiv, a oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.N. Aeroportul Internaţional Timişoara - Traian Vuia S.A. împotriva deciziei civile nr. 694/A din 25 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2021.