Inadequate appellate motivation of merits findings and calculation of performance guarantees in construction contracts

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Deliberând asupra cererii de recurs, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă sub nr. x/2010, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 137.546,46 euro, compusă din 66.369,15 euro debit restant, constând în garanţia de bună-execuţie conform contractelor de execuţie lucrări nr. x şi 230 din 22 februarie 2005 şi 71.177,31 euro debit restant, constând în garanţia de bună-execuţie datorată în baza contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003, precum şi la plata sumei totale de 155.735,83 euro penalităţi de întârziere, după cum urmează: 55.748,56 euro penalităţi de întârziere calculate de la 15 decembrie 2008 până la 30 iunie 2010, conform contractelor de execuţie lucrări nr. x şi 230 din 22 februarie 2005; 99.987,27 euro penalităţi de întârziere calculate de la 3 decembrie 2007 până la 30 iunie 2010, conform contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003 şi în continuare la plata de penalităţi în cuantum de 0,15%, calculate la debitul restant de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 581 şi următoarele din C. proc. civ. de la 1865.

Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse la dosar la 14 septembrie 2010, pârâta B. S.A. a solicitat respingerea acţiunii introductive, respectiv obligarea reclamantei-pârâte la restituirea sumei de 94.051,51 RON, reprezentând plată nedatorată şi la plata penalităţilor în sumă de 14.137 RON, calculate conform art. 23 pct. 1 din contract, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 18 septembrie 2017, prima instanţă a disjuns cererea reconvenţională formulată de pârâta B. S.A., înregistrând-o sub nr. x/2017, pentru a fi judecată separat de cererea principală.

Prin sentinţa civilă nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., şi a obligat-o pe pârâta B. S.A. în favoarea acesteia la plata sumei de 339.225,31 RON, reprezentând garanţie de bună-execuţie şi la plata de penalităţi în cuantum de 0,15% calculate la acest debit.

Tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte garanţia solicitată de reclamantă reţinând că termenul de prescripţie de 3 ani, înăuntrul căruia reclamanta putea să solicite restituirea garanţiei, a început să curgă de la 3 decembrie 2008, astfel că nu era împlinit la 5 iulie 2010, data promovării acţiunii introductive.

Referitor la contractul nr. x din 3 septembrie 2003, tribunalul a notat că acesta a fost încheiat între reclamanta A. S.R.L., în calitate de subantreprenor şi pârâta B. S.A., în calitate de antreprenor general şi a avut ca obiect lucrarea "Reparaţie capitală la Căminul 22 C" pentru beneficiarul final Universitatea Politehnică din Timişoara.

Potrivit actului adiţional nr. x la evocatul contract, valoarea finală a lucrării a fost convenită de părţi la suma de 2.931.289,47 RON, cu TVA inclus, iar potrivit art. 3 din acelaşi act adiţional termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit în septembrie 2006.

Părţile în litigiu au contestat valoarea finală a lucrării aferente acestui contract, precum şi data recepţiei finale a lucrării, aspecte ce au făcut obiectul unei pângeri penale formulate de pârâtă împotriva reprezentantului reclamantei, D., soluţionată prin ordonanţa din 9 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina.

Pentru a hotărî obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 47.872,36 RON, reprezentând garanţie de bună-execuţie la contractul nr. x din 3 septembrie 2003, tribunalul a reţinut, în esenţă, că aceasta este suma reţinută de pârâtă de la reclamantă cu acest titlu.

Referitor la contractul nr. x din 22 februarie 2005, tribunalul a notat că acesta a fost încheiat între reclamanta A. S.R.L., în calitate de executant şi pârâta B. S.A., în calitate de beneficiar şi a avut ca obiect lucrarea "Bazin de înot acoperit şi amenajări exterioare la Baza Sportivă nr. 2 E.".

Potrivit actului adiţional nr. x la contract, invocat de reclamantă, valoarea finală a contractului a fost de 6.971.226,2 RON, cu TVA inclus, iar potrivit art. 3 din acelaşi act adiţional termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit în decembrie 2007. Şi acest act adiţional a făcut obiectul cercetării penale în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, soluţia de clasare la care s-a făcut referire în precedent vizând şi acest act adiţional.

Pentru a hotărî obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 260.493,24 RON, reprezentând garanţie de bună-execuţie la contractul nr. x din 22 februarie 2005, tribunalul a reţinut, în esenţă, că aceasta este suma pe care pârâta o mai are de restituit reclamantei din suma totală achitată cu acest titlu, din care restituise parţial suma de 200.000 RON.

Pentru considerentele menţionate anterior, în baza prevederilor art. 969 şi 970 din C. civ. de la 1864, act normativ incident în speţă raportat la data încheierii contractelor, tribunalul a admis în parte cererea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă în favoarea acesteia la restituirea sumei de 308.365,6 RON (47.872, 36 + 260.493,24) reprezentând garanţie de bună-execuţie.

În ceea ce priveşte penalităţile solicitate de reclamantă, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 23.2 din contractele nr. x din 3 septembrie 2003 şi nr. 166 din 22 februarie 2005, în cazul în care antreprenorul general nu plăteşte sumele restante în termen de 28 de zile de la data la care trebuia efectuată plata, acestuia îi revine obligaţia de plată a unor penalităţi, reprezentând echivalentul cotei de 0,15% din plata neefectuată. Astfel, având în vedere că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală şi nu a restituit garanţia de bună-execuţie în termen de 28 de zile, calculate de la data recepţiei finale a ambelor lucrări, respectiv de la 3 decembrie 2007, tribunalul a dat eficientă clauzelor penale evocate, stabilind în sarcina pârâtei obligaţia de a plăti reclamantei penalităţi în cuantum de 0,15% la suma de plată restantă de 308.365,6 RON (47.872,36 + 260.493,24), reprezentând garanţie de bună-execuţie.

În considerarea celor mai sus expuse şi în baza art. 969, 970 şi 983 din C. civ. de la 1864, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva sentinţei civile nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.

Prin decizia civilă nr. 361/A din 7 iunie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, invocând cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin decizia civilă nr. 4143 din 9 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă. A fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte a constatat că, respingând calea ordinară de atac exercitată de pârâtă, instanţa de prim control judiciar s-a mărginit să reproducă considerentele reţinute de prima instanţă, fără să cenzureze în concret sentinţa atacată şi fără să răspundă punctual criticilor formulate de apelanta-pârâtă.

Pârâta a arătat că, deşi în cuprinsul memoriului de apel a formulat critici referitoare la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de prim control judiciar s-a limitat la a consemna argumente în fundamentarea concluziei că, în speţă, nu s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, fără să expună motivele care au determinat-o să-i înlăturare apărările.

Sub acest aspect, instanţa supremă a constatat că instanţa de apel a realizat în fapt o motivare implicită, care îmbrăţişează teza avansată de tribunal şi care nu răspunde în concret apărărilor apelantei-pârâte.

Verificarea memoriului de apel şi a considerentelor deciziei atacate a relevat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii menţionate şi nici asupra celor referitoare la recalcularea sumelor pretins datorate, deşi pârâta a detaliat amplu fiecare dintre situaţiile expuse.

În acest sens, s-a reţinut că nu au fost menţionate criticile dezvoltate de pârâtă asupra modului de calcul al garanţiei de bună-execuţie aferentă celor două contracte, garanţie solicitată a fi restituită de către reclamantă, limitându-se să preia concluziile tribunalului, fără să supună filtrului propriu susţinerile părţii.

S-a constatat că instanţa de apel nu a răspuns criticii dezvoltate de pârâtă referitor la împrejurarea că tribunalul a calculat în mod greşit garanţia de bună-execuţie aferentă contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003, raportându-se la totalitatea facturilor întocmite de reclamantă, nu doar la cele acceptate la plată şi nu a expus niciun argument care să justifice menţinerea acestui raţionament în baza căruia tribunalul a stabilit în sarcina pârâtei obligaţia de a achita reclamantei suma de 47.872,36 RON.

Decizia atacată, respectiv considerentele acesteia a relevat ca fiind fondată şi critica recurentei asupra lipsei motivării şi suportului probator în ceea ce priveşte concluzia instanţelor de fond în sensul că pârâta ar fi reţinut garanţia de bună-execuţie aferentă diferenţei dintre suma de 2.834.036,83 RON, pretinsă de reclamantă şi suma de 2.725.334,45 RON, reprezentând valoarea lucrărilor acceptate la plată.

Totodată, statuarea instanţei de apel potrivit căreia pârâta ar datora reclamantei, în baza contractului de execuţie de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, o garanţie de bună-execuţie în sumă de 460.493,24 RON, s-a reţinut că este complet nemotivată, curtea de apel nemenţionând în niciun fel raţionamentul în baza căruia s-a ajuns la această sumă.

Critica s-a reţinut ca fondată întrucât recurenta-pârâtă a arătat că, pentru ca suma de 460.493,24 RON să constituie garanţia de restituit, valoarea contractului la care s-a aplicat 5% ar fi trebui să fie de 9.209.864,8 RON, iar această sumă nu numai că nu corespunde realităţii, dar nici măcar nu a fost pretinsă de către intimata-reclamantă. Această apărare a recurentei-pârâte a fost complet ignorată de către instanţa de prim control judiciar.

Instanţa de apel a omis de la analiză şi, implicit, a înlăturat nemotivat apărările pârâtei cu privire la modul de calcul propus de aceasta, precum şi critica acesteia vizând răsturnarea sarcinii probei, preluând efectiv susţinerile primei instanţe în lipsa oricărei cenzuri proprii.

Curtea nu s-a pronunţat nici asupra criticii formulate de pârâtă cu privire la obligaţia instanţelor de fond, faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii, de a stabili cuantumul garanţiei de bună-execuţie, obligaţie referitor la care aceasta a susţinut că nici tribunalul şi nici curtea de apel nu şi-a îndeplinit-o întrucât nu s-a administrat în cauză o expertiză care să aibă acest obiectiv, probă pe care a solicitat-o şi la administrarea căreia reclamanta s-a opus.

Totodată, instanţa de apel nu a analizat şi nu a argumentat în nici un fel soluţia înlăturării criticii vizând necesitatea recalculării sumelor pretins datorate.

Având în vedere că a fost găsit întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi că s-a constatat că decizia recurată nu a intrat în cercetarea fondului ceea ce a făcut imposibilă realizarea controlului de legalitate în cadrul recursului, s-a dispus ca examinarea celorlalte motive de recurs să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării.

La Curtea de Apel Timişoara, cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2010.

Prin decizia nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010 a fost respins apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar C., împotriva sentinţei civile nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2010. A fost admis apelul formulat de apelantă pârâtă S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi hotărâri. A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2010, în sensul că: a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.. A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 103.757,01 RON, cu titlu de garanţie de bună execuţie, la care se adaugă penalităţi de 0,15 % aplicate asupra sumei de 103.757,01 RON. A fost obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâta S.C. B. S.A. a sumei de 3.632,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă. A fost obligată intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata către apelantă pârâtă S.C. B. S.A. a sumei de 9.967,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar C., prin încheierea din data de 21.11.2019, instanţa de apel a reţinut că, având în vedere prevederile art. 502 C. proc. civ., care fac trimitere la dispoziţiile art. 481 din acelaşi cod, în considerarea faptului că, deşi cu ocazia soluţionării apelurilor declarate în cauză în ciclul procesual anterior, ambele căi de atac au fost respinse de Curtea de Apel Timişoara, doar pârâta a înţeles să declare recurs împotriva deciziei instanţei de apel, cale extraordinară de atac care a fost admisă de instanţa supremă, context în care cele statuate de prima instanţă privitor la modul de calcul al penalităţilor de întârziere au intrat în puterea lucrului judecat.

Pe cale de consecinţă, soluţia de respingere a apelului declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatorul judiciar C., împotriva sentinţei civile nr. 1642/LP/PI/21.12.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2010 s-a impus a fi menţinută.

În ceea ce priveşte apelul formulat de apelantă-pârâtă S.C. B. S.A., prin care aceasta a solicitat, în principal, să se respingă în tot acţiunea reclamanţilor, pe cale de excepţie, ca fiind prescrisă, şi pe fondul cauzei ca fiind neîntemeiată şi, în subsidiar, să se dispună recalcularea sumelor presupus datorate, în funcţie de explicaţiile cuprinse în conţinutul apelului şi pe cale de consecinţă, să se diminueze suma la plata căreia a fost obligată pârâta, de la suma de 308.365,6 RON, la suma de 66.146,06 RON (92.904,91 RON - 26.758,85 RON), modificând în acelaşi sens şi suma la care urmează a se aplica penalitatea de 0,15%, instanţa de apel a reţinut considerentele ce urmează.

Referitor la soluţia dată de Tribunalul Timiş asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de apelanta-pârâtă, s-a constatat că cererea introductivă de instanţă a fost formulată la data de 05.07.2010 termenul de prescripţie fiind de 3 ani, aşa cum dispun dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În ceea ce priveşte data de la care începe să curgă prescripţia, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, aceasta este reprezentată de data când se naşte dreptul la acţiune.

Momentul obiectiv de la care putea fi formulată acţiunea având ca obiect restituirea contravalorii garanţiei de bună execuţie nu poate fi altul decât data încheierii procesului-verbal nr. x/24.11.2006 respectiv, a procesului-verbal nr. x/03.12.2008 încheiat cu beneficiarul final Universitatea Politehnică Timişoara.

Astfel, în lipsa unor procese-verbale încheiate în conformitate cu dispoziţiile contractuale între părţile celor două contracte ce fac obiectul cauzei, în mod întemeiat a reţinut prima instanţă că, potrivit adresei emise de beneficiarul Universitatea Politehnica Timişoara, finalizarea lucrărilor executate în baza contractului nr. x/03.09.2003, având ca obiect "Reabilitare cămin 22C" a avut loc la data de 24.11.2006, întocmindu-se Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/24.11.2006 şi finalizarea lucrărilor executate în baza contractului nr. x/22.02.2005, în ceea ce priveşte lucrarea constând în "Bazin de înot acoperit şi amenajări exterioare la Baza sportivă nr. 2 E.", a avut loc la data de 03.12.2008, întocmindu-se Procesul-verbal de recepţie finală nr. x/03.12.2008.

În condiţiile în care cele două procese-verbale indicate au fost semnate şi de către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., în calitate de constructor, data întocmirii acestora poate constitui momentul cel mai târziu, din punct de vedere obiectiv de la care putea începe să se calculeze termenul de 12 luni prevăzut în contracte pentru a se solicita restituirea garanţiei de bună execuţie, respectiv exigibilitatea acestei creanţe, la expirarea acestuia începând să curgă termenul de 3 ani pentru formularea acţiunii.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei pârâte S.C. B. S.A., potrivit căreia termenul de restituire nu a început să curgă, întrucât au fost constatate deficienţe ale lucrărilor, iar partea adversă nu le-a remediat, instanţa de apel a constatat că acestea au fost înlocuite, de vreme ce apelanta pârâtă, în calitate de antreprenor general, a încasat toate sumele stabilite potrivit contractelor încheiate cu beneficiatul Universitatea Politehnica Timişoara. Astfel, conform documentelor întocmite cu beneficiarul final, instanţa de apel a reţinut că s-a născut prezumţia că deficienţele au fost remediate de executantul S.C. A. S.R.L., fapt confirmat şi de beneficiarul Universitatea Politehnica Timişoara.

În aceste condiţii, revenea apelantei-pârâte S.C. B. S.A. sarcina probei contrare, respectiv că ar fi executat pe cheltuiala proprie lucrările de remediere ce se aflau în sarcina intimatei -reclamante, ceea ce nu s-a întâmplat.

Referitor la susţinerea apelantei pârâte potrivit căreia suma rezultată din factura fiscală nr. x/29.12.2006 reprezintă lucrări de construcţii şi este prescrisă, instanţa de apel a reţinut că, în raport de obiectul acţiunii, care vizează exclusiv contravaloarea garanţiei de bună execuţie, nu prezintă relevanţă data emiterii facturilor, ci data expirării termenului de 12 luni, respectiv data exigibilităţii creanţei, în raport de data predării, respectiv recepţionării lucrărilor executate. În acelaşi sens, a fost înlăturată susţinerea apelantei pârâte potrivit căreia toate facturile emise în temeiul contractului de antrepriză nr. x/03.09.2003 erau prescrise la data introducerii acţiunii, de vreme ce, în lipsa unui document anterior recepţiei finale cu beneficiarul final, nu se poate identifica o altă dată de la care a început să curgă termenul de 12 luni.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că dreptul la acţiune privind sumele pretinse în baza contractul de antrepriză nr. x/03.09.2003 s-ar fi prescris la data de 24.11.2010, iar dreptul la acţiune privind sumele pretinse în baza contractului nr. x/22.02.2005 s-ar fi prescris la data de 03.12.2012, soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de data formulării acesteia, la 05.07.2010, este corectă, urmând a fi menţinută.

Pe fondul acţiunii, pentru a se lămuri cuantumul sumelor reţinute cu titlu de garanţie de bună execuţie, expertiza tehnică judiciară efectuată în faţa primei instanţe a fost completată în apel, cu luarea în considerare şi a dispoziţiilor contractuale relevante. În privinţa acestui ultim aspect, curtea a constatat că, potrivit art. 11 din contractul nr. x/03.09.2003 cuantumul garanţiei de bună execuţie a contractului reprezintă 5% din preţul contractului, iar cuantumul garanţiei de buna execuţie a contractului se constituie prin reţineri lunare din valoarea facturii aflată la decontare şi se restituie după predarea pe bază de proces-verbal de predare-primire a lucrărilor executate (definitive) şi recepţionate şi numai în limita valorică a acestora, iar potrivit art. 11 din contractul nr. x/22.02.2005, cuantumul garanţiei de bună execuţie a contractului reprezintă 5% din preţul contractului, iar cuantumul garanţiei de bună execuţie a contractului se constituie prin reţineri succesive din plata cuvenită pentru facturile parţiale şi se poate restitui după recepţia la terminarea lucrărilor astfel: 70% din valoarea garanţiei în termen de 14 zile de la data încheierii procesului-verbal la terminarea lucrărilor şi 30% din valoarea garanţiei, la expirarea duratei de garanţie de buna execuţie.

Interpretând aceste dispoziţii contractuale, curtea a reţinut că, deşi părţile s-au raportat la stabilirea cuantumului garanţiei de bună execuţie a contractului la preţul acestuia, convenind că reprezintă 5%, în concret, conform aceloraşi dispoziţii contractuale, au avut loc reţineri din valoarea facturilor aflate la decontare, părţile stabilind obligaţia de restituire a sumelor reţinute cu acest titlu după predarea, respectiv recepţionarea lucrărilor executate şi numai în limita valorică a acestora, astfel încât nu mai prezintă relevanţă valoarea iniţială a lucrărilor contractate.

Procedând la identificarea sumelor datorate cu titlu de garanţie de bună execuţie, curtea a reţinut că, din cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară, aşa cum a fost el completat în faţa instanţei de apel, rezultă că în privinţa contractului de execuţie nr. x/03.09.2003 cuantumul garanţiei de bună execuţie este de 114.509,89 RON, din care a fost achitată suma de 95.747,53 RON, rămânând un rest de 18.762,36 RON.

În ceea ce priveşte cuantumul garanţiei de bună execuţie calculat în temeiul contractului de execuţie nr. x/22.02.2005, acesta a fost determinat ca fiind în sumă de 284.994,6 RON, din care a fost achitată suma de 200.000 RON, rămânând o diferenţă de achitat de 84.994,65 RON.

La determinarea cuantumului garanţiei de bună execuţie, s-a aplicat cota de 5 % stabilită în cele două contracte, dar nu din preţul contractului, ci asupra bazei de calcul reprezentată de valoarea totală a facturilor emise de subantreprenor, fără TVA, raportată la situaţiile de lucrări acceptate, fără TVA, motivată de expert prin aceea că pe facturile emise de subantreprenor nu s-a consemnat garanţia de bună execuţie, nici procentual şi nici valoric, iar prin plăţile efectuate, verificate în cadrul expertizei în baza documentelor de decontare bancară, apelanta pârâtă S.C. B. S.A. a făcut reţineri de sume la fiecare plată, în sume care nu reprezintă întocmai cota de 5 %.

Referitor la susţinerea apelantei-pârâte S.C. B. S.A. potrivit căreia procentul se calculează după scăderea TVA, curtea a apreciat-o ca întemeiată, astfel încât a stabilit sumele datorate aşa cum au fost determinate prin expertiză, respectiv fără TVA.

Luând în considerare aceste aspecte, curtea a reţinut că suma datorată de apelanta pârâtă S.C. B. S.A., în temeiul contractului nr. x/03.09.2003 este de 18.762,36 RON, iar cea datorată în baza contractului nr. x/22.02.2005 este de 84.944,65 RON.

În acelaşi sens, reţinând că apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. se impune a fi obligată la plata către intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei totale de 103.757,01 RON, în raport de aceasta a fost aplicată şi penalitatea de 0,15%.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată din primă instanţă solicitate de pârâta S.C. B. S.A., în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a obligat reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata a jumătate din contravaloarea acestora, respectiv la suma de 3.632,5 RON, având în vedere contravaloarea onorariului de avocat de 4.000 RON şi contravaloarea onorariului de expert de 3.265 RON.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de apelantă-pârâtă S.C. B. S.A. pentru faza procesuală a apelului, curtea, reţinând incidenţa aceloraşi prevederi ale art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că se impune obligarea intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. la suportarea contravalorii taxei judiciare de timbru, proporţional cu pretenţiile apreciate ca întemeiate, respectiv pentru suma de 2.867,42 RON, şi la contravaloarea onorariului de avocat suportat de partea adversă, de 4.600 RON şi a onorariului de expert în cuantum de 2.500 RON, urmând a fi obligată către apelantă pârâtă S.C. B. S.A. a sumei de 9.967,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta S.C. B. S.A.

Recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8, şi 9 C. proc. civ. şi solicită modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului acesteia, modificarea sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se arată că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. În acest sens recurenta arată că decizia atacată nu cuprinde considerentele pentru care i-au fost înlăturate apărările privind faptul că garanţia de bună execuţie nu trebuia restituită decât în situaţia în care lucrările ar fi fost corect executate şi doar după încheierea unui proces-verbal de recepţie finală între părţi.

Prin decizia de casare s-a dispus atât rejudecarea în tot a apelului cât şi examinarea celorlalte motive de recurs invocate de pârâtă având în vedere temeiul casării şi anume art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., însă instanţa de apel nu a respectat decizia de casare deoarece nu a redat în considerente nicio motivare din care să rezulte că ar fi întemeiată pe fond acţiunea reclamantei şi că aceasta ar avea dreptul la restituirea garanţiei de bună-execuţie în condiţiile în care a fost dovedit în cauză că nu şi-a executat în mod corespunzător obligaţiile contractuale.

Recurenta arată că i-au fost ignorate apărările legale de inexistenţa obligaţiei de restituire atât din perspectiva nerespectării de către reclamantă a propriilor obligaţii contractuale cât şi datorită faptului că garanţia de bună execuţie fusese deja integral restituită.

Motivarea instanţei de apel este lacunară într-un mod care nu permite verificarea legalităţii şi dovedeşte faptul că, în majoritatea privinţelor, instanţa de apel a preluat considerentele primei-instanţe rezumându-se să se pronunţe doar asupra excepţiei prescripţiei şi asupra capătului de cerere subsidiar, fără a judeca şi celelalte aspecte ale cauzei şi fără a se pronunţa asupra apelului principal.

Recurenta critică şi faptul că nu i-au fost acordate cheltuielile de judecată şi nici nu a fost motivată neacordarea acestora.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. se arată că instanţele de fond au interpretat în mod greşit dispoziţiile legale privind probaţiunea.

Garanţia de bună-execuţie trebuia restituită doar în urma încheierii unui proces-verbal de recepţie finală cu antreprenorul general, după ce se reţineau sumele necesare rectificării tuturor deficienţelor constatate în anexa nr. 2 la procesul-verbal de recepţie finală încheiat între antreprenor şi beneficiarul final al lucrării, or reclamanta nu se poate folosi de acesta întrucât nu a dovedit rectificarea deficienţelor.

Răsturnarea sarcinii probei de către instanţa de fond constituie o aplicare greşită a dispoziţiilor legale referitoare la probaţiune întrucât odată ce recurenta a dovedit existenţa deficienţelor, îi revenea reclamantei sarcina de a proba că le-a remediat, însă aceasta nu a făcut-o.

Cu privire la contractul de subantrepriză nr. x/22.02.2005 recurenta arată că a restituit reclamantei procentul de 70 %, restul de 30 % nu l-a restituit pentru că nu a fost încheiat procesul-verbal de recepţie finală. Cu toate acestea, instanţa a reţinut eronat că recurenta nu a dovedit că a executat pe cheltuiala proprie lucrările de remediere ce se aflau în sarcina sa, fapt neîntemeiat având în vedere menţiunea făcută de beneficiar pe anexa la procesul-verbal nr. x/3.12.2008 care probează că toate deficienţele au fost remediate de recurentă.

Arată recurenta că, în ambele contracte, a reţinut garanţia de bună execuţie din plăţile efectiv făcute de aceasta către subantreprenor, garanţia putând fi reţinută doar din contravaloarea facturilor acceptate la plată.

Cu privire la contractul de subantrepriză nr. x din 3.09.2003 sumele reţinute din valoarea facturilor acceptate la plată potrivit situaţiilor de lucrări acceptate la plată au fost mai mici decât cuantumul de 5 %, respectiv 62.798,93 RON iar această sumă a fost plătită în totalitate.

Referitor la contractul de subantrepriză nr. x din 22.02.2005 sumele reţinute din valoarea facturilor acceptate la plată potrivit situaţiilor de lucrări acceptate la plată au fost mai mici decât cuantumul de 5 %, respectiv 188.987,05 RON, iar această sumă a fost plătită în totalitate.

Recurenta arată că instanţa de apel nu a luat în considerare expertiza efectuată în dosarul penal nr. x/2014, care a concluzionat că nu există sume cu titlu de prejudiciu care să rezulte din derularea relaţiilor contractuale.

Contrar dispoziţiilor deciziei de casare, instanţa de apel nu a administrat o nouă expertiză contabilă ci s-a rezumat la un supliment de expertiză întocmit de acelaşi expert, însă acest supliment nu poate fi avut în vedere, întrucât experta a admis că a făcut calculele exclusiv pe baza prezumţiei că s-ar fi reţinut 5 % fără a determina cât s-a reţinut efectiv de recurentă, sens în care nu are caracter probator în contra recurentei.

Faptul că pe facturile emise de subantreprenor nu s-a consemnat garanţia de bună execuţie, nici procentual, nici valoric, îi este imputabil subantreprenorului, iar orice dubiu profită recurentei în calitatea acesteia de pârâtă.

Recurenta susţine că a fost dovedit că, prin plăţile efectuate, pârâta a făcut reţineri de sume la fiecare plată, în valori care nu reprezintă întocmai cota de 5%. În lipsa unor documente suplimentare, dat fiind că s-a dovedit că reţinerile pe care recurenta a recunoscut că le-a făcut au fost restituite, nu poate fi întemeiată o hotărâre pe prezumţii stabilite cu încălcarea principiilor referitoare la sarcina probei şi la faptul că dubiul profită recurentei.

Recurenta invocă principiul accesorium sequitur principale şi solicită ca, în situaţia în care se vor reţine ca întemeiate apărările acesteia în sensul că nu datoarează reclamantei sume de bani, să fie respinse şi penalităţile de întârziere de 0,15 %.

Intimata-reclamantă, S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C.. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 314 C. proc. civ. îl va admite pentru următoarele considerente:

Prin decizia de casare nr. 4143 din 9 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, fiind trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, având în vedere că a fost găsit întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanţa supremă a constatat că decizia recurată nu a intrat în cercetarea fondului, ceea ce a făcut imposibilă realizarea controlului de legalitate în cadrul recursului, s-a dispus ca examinarea celorlalte motive de recurs să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării în fond.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că, referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu au fost expuse motivele care au determinat înlăturarea apărărilor pârâtei; instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii referitoare la recalcularea sumelor pretins datorate şi nu a răspuns criticii referitoare la calcularea greşită a garanţiei de bună-execuţie aferentă contractului de subantrepriză nr. x din 3 septembrie 2003, raportându-se la totalitatea facturilor întocmite de reclamantă, nu doar la cele acceptate la plată, nerelevând niciun argument care să justifice menţinerea acestui raţionament în baza căruia tribunalul a stabilit în sarcina pârâtei obligaţia de a achita reclamantei suma de 47.872,36 RON; lipsa motivării şi a suportului probator în ceea ce priveşte concluzia instanţelor de fond, în sensul că pârâta ar fi reţinut garanţia de bună-execuţie aferentă diferenţei dintre suma de 2.834.036,83 RON, pretinsă de reclamantă şi suma de 2.725.334,45 RON, reprezentând valoarea lucrărilor acceptate la plată; nemotivarea cu privire la reţinerea că pârâta ar datora reclamantei, în baza contractului de execuţie de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, o garanţie de bună-execuţie în sumă de 460.493,24 RON; înlăturarea nemotivată a apărărilor pârâtei cu privire la modul de calcul propus de aceasta, precum şi critica acesteia vizând răsturnarea sarcinii probei şi nepronunţarea asupra criticii formulate de pârâtă cu privire la obligaţia instanţelor de fond, de a stabili cuantumul garanţiei de bună-execuţie în urma administrării în cauză a unei expertize.

Potrivit art. 315 C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În raport cu aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte cu privire la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine, sub acest aspect, că prin decizia atacată, instanţa a soluţionat apelul reclamantei în condiţiile particulare ale art. 315 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., respectiv după casare.

Regula enunţată de dispoziţiile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. limitează obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe, motivul de recurs validat de instanţa supremă în cauză referindu-se la nemotivarea soluţiei atât cu privire la excepţia prescripţiei extinctive, cât şi cu privire la stabilirea cuantumului garanţiei de bună-execuţie fără, însă, a se pierde din vedere limitele judecăţii determinate şi prin dispoziţiile art. 315 alin. (3) din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel, în rejudecarea după casare, a analizat motivele privind prescripţia şi le-a înlăturat, dar a ignorat mai multe motive invocate de pârâta care priveau fondul şi a omis, în motivarea deciziei, aspectele esenţiale pentru pârâtă, analiza efectuată în rejudecarea după casare fiind incompletă. Prin urmare, hotărârea pronunţată nu reflectă dezbaterea tuturor aspectelor juridice controversate şi relevante pentru adoptarea soluţiei, în urma controlului judiciar devolutiv.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca o hotărâre judecătorească să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raporturilor juridice deduse judecăţii, motivarea hotărârii fiind de natură să înlăture arbitrariul şi să facă posibil controlul judiciar.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că motivarea incompletă a hotărârii reprezintă o încălcare a dreptului de a fi ascultat, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind încălcată cerinţa privind procesul echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană.

Înalta Curte reţine că expertiza, fiind doar un procedeu prin intermediul căruia se stabilesc împrejurările de fapt necesare pentru soluţionarea litigiului, răspunsul expertului nu putea privi problemele de drept legate de calificarea obligaţiilor asumate contractual, de condiţiile şi limitele răspunderii contractuale privind situaţiile în care garanţia de bună-execuţie nu trebuie restituită, astfel încât aceste dezlegări reveneau instanţei de apel.

Sunt întemeiate criticile recurentei în sensul că motivarea instanţei de apel nu conţine decât formal analiza asupra raporturilor juridice stabilite între părţi, în virtutea principiului" pacta sunt servanda" prevăzut de art. 969 C. civ., a condiţiilor răspunderii contractuale şi a modului de executare a obligaţiilor asumate, astfel cum au fost configurate prin clauzele agreate de părţi.

Instanţa de apel, contrar îndrumărilor deciziei de casare, nu a analizat motivele pârâtei privind neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în legătură cu remedierea deficienţelor constatate în executarea lucrărilor şi s-a raportat greşit la principiul relativităţii efectelor contractului, aplicând prezumţii în favoarea reclamantei, rezultate din executarea unui contract între beneficiar şi antreprenor, faţă de care era terţ.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în litigiu, întrucât le furnizează dovada că mijloacele de apărare şi argumentele juridice au fost examinate în mod serios.

Lipsa analizei asupra tuturor motivelor avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii face practic imposibilă verificarea, în cadrul recursului, a legalităţii acestei soluţii, iar motivarea sumară a hotărârii recurate echivalează în fapt cu o necercetare a fondului cauzei, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile art. 313 C. proc. civ. care impun casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii şi totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie.

Găsind fondat motivul de recurs prevăzut dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., cu observaţia că în recursul pârâtei nu s-au formulat critici privind soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive, criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ. nu vor mai fi analizate, urmând a fi avute în vedere la soluţionarea apelului pârâtei.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, constatând că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010, va casa în parte decizia atacată, va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului pârâtei, urmând a se evalua şi cheltuielile de judecată efectuate de parte, inclusiv cele din etapele procesuale anterioare, respectiv din recursul soluţionat prin prima decizie de casare şi va menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 467 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului pârâtei.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2021.