Recourse dismissed: No tacit extension of delivery deadline in commercial sale; penalty clauses upheld and mutual compensation confirmed

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Cererile în faţa primei instanţe:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, înregistrată la data de 8 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, reclamantul PFA A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 520.918,15 RON, reprezentând diferenţă de preţ neachitată în temeiul contractului de vânzare seria x nr. x/27.06.2017, precum şi la plata daunelor interese moratorii sub forma dobânzii legale calculată asupra debitului principal, începând cu data de 18 iulie 2017 până la achitarea integrală a debitului.

Prin cererea reconvenţională, pârâta B. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 506.032 RON, valoarea daunelor suferite, calculate în conformitate cu art. 3 alin. (4) pct. 2 din contractul părţilor, precum şi compensarea sumei pretinse de reclamant cu cea care face obiectul cererii.

Soluţia primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 1625 din 30 octombrie 2019, prima instanţă a admis în parte acţiunea principală şi a obligat pârâta la plata sumei de 506.032 RON, cu titlu de valoare marfă livrată; a admis cererea reconvenţională a pârâtei şi a obligat reclamantul la plata sumei de 506.032 RON; a constatat compensate sumele datorate de părţi; a respins capătul de cerere principală vizând obligarea pârâtei la plata daunelor interese moratorii.

Apelul:

Sentinţa de fond a fost atacată cu apel de reclamantul PFA A., criticile sale vizând greşita reţinere a situaţiei de fapt, greşita aplicare a normelor de drept incidente, greşita respingere a solicitării de acordare a daunelor compensatorii.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub acelaşi număr de dosar.

Prin decizia civilă nr. 235 din 9 septembrie 2020 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul PFA A..

Recursul:

Împotriva deciziei de apel a formulat recurs motivat reclamantul PFA A., cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic de dosar la data de 25 noiembrie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Motivarea recursului:

După o prezentare succintă a parcursului procesual din perspectiva capetelor de cerere principală şi a soluţiei pronunţate în apel, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

O primă critică a vizat greşita interpretare a normelor juridice sub aspectul interpretării voinţei reale a părţilor, astfel cum este reflectată în clauzele contractuale. Recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut apărarea sa referitoare la prelungirea tacită a duratei contractului încheiat cu intimata-pârâtă, invocând în acest sens clauzele contractuale din art. 3 alin. (1) şi (3) şi cele din art. 11 alin. (10). În temeiul clauzelor contractuale menţionate, recurentul-reclamant a susţinut că termenul contractual a fost prelungit peste data de 15 iulie 2017, până la data de 8 august 2017, când intimata-pârâtă a activat mecanismul reglementat de art. 3 alin. (3), emiţând factura pentru daunele interese moratorii.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul-reclamant a critica şi greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1555 şi art. 1556 alin. (1) C. civ. sub aspectul excepţiei de neexecutare, motivat de faptul că a refuzat livrarea restului de marfă contractată întrucât la data de 18 iulie 2017 intimata-pârâtă nu plătise integral suma facturată la acea dată. Susţine sub acest aspect că intimata-pârâtă nu a condiţionat plata integrală de livrarea integrală a mărfii, acceptând şi livrări parţiale, cu achitare corespunzătoare a preţului.

Pentru toate aceste critici, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa casării deciziei de apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Întâmpinarea:

Intimata-pârâtă a prezentat, la rândul său, parcursul procesual, precum şi raporturile derulate între părţi, invocând excepţia de netimbrare a recursului, precum şi excepţia tardivităţii declarării recursului.

Pe fondul cererii de recurs, intimata-pârâtă a susţinut că acele critici vizând interpretarea clauzelor contractuale sub aspectul tacitei prelungiri a termenului contractual nu vizează nelegalitatea deciziei de apel, ci determină o analiză a probatoriului şi a conduitei contractuale a părţilor, aspecte ce nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

În subsidiar a apreciat caracterul nefondat al criticii, apreciind corecta interpretare a clauzelor contractuale dată de instanţa de apel. De asemenea, a apreciat caracterul nefondat al celei de-a doua critici, considerând că instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 1555 şi art. 1556 alin. (1) C. civ.

La termenul din data de 18 februarie 2021 intimata-pârâtă a renunţat la susţinerea excepţiilor invocate, constatând regularitatea sesizării instanţei supreme atât sub aspectul depunerii dovezii achitării taxei judiciare de timbru, cât şi sub aspectul termenului de declarare a căii de atac.

Analiza motivelor de recurs:

Prealabil analizării motivelor de recurs, Înalta Curte precizează că vor fi avute în vedere doar acele critici care determină, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza deciziei de apel din perspectiva legalei interpretări şi aplicări a normelor de drept incidente în speţă. În consecinţă, acele susţineri ale recurentului-reclamant care ar determina o examinare a probatoriului administrat în fond şi apel, ori a situaţiei de fapt nu vor fi avute în vedere în cadrul analizei în calea extraordinară de atac, având în vedere că scopul recursului este acela de a verifica, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Plecând de la această premisă, nu va fi reţinută apărarea intimatei-pârâte în sensul că criticile formulate în cadrul primului motiv de recurs, ce vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiei art. 1270 C. civ., prin raportare la clauzele contractuale, nu determină analiza de legalitate a deciziei de apel, Înalta Curte apreciind că pot fi identificate şi susţineri ce pot fi încadrate în motivul de casare invocat de recurentul-pârât - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând prima critică a recurentului-reclamant, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al acesteia, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a susţinut greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1270 C. civ., sub aspectul greşitei stabiliri de către instanţa de apel a voinţei reale a părţilor contractante, prin raportare la clauzele din art. art. 3 alin. (1) şi (3) şi cele din art. 11 alin. (10).

Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel, instanţa de prim control judiciar stabilind corect voinţa părţilor astfel cum rezultă din clauzele invocate de recurentul-pârât. În acest sens se reţine că în clauza reglementată de art. 3 alin. (1) din contract se reglementează strict perioada contractuală, termenul limită pentru livrarea mărfii fiind de 15.07.2017. Sintagma "la opţiunea cumpărătorului" nu are valenţa dată de recurentul-reclamant, în sensul conturării unei voinţe a cocontractantului său de prelungire tacită a termenului de livrare peste cel menţionat strict în contract. Acest aspect rezultă din coroborarea clauzei menţionate cu cea aflată la art. 3 alin. (4), unde se menţionează sancţiunile aplicabile vânzătorului pentru cazul în care acesta "nu livrează întreaga cantitate contractată în termenii prezentului contract şi în interiorul perioadei de livrare, la data stabilită conform prevederilor de mai sus". Interpretarea coroborată a celor două clauze conduce la concluzia că pentru prelungirea duratei contractuale era necesară manifestarea expresă de voinţă în acest sens a intimatei-pârâte, nefiind în situaţia unei prelungiri tacite a termenului contractual. În consecinţă, acţiunea intimatei-pârâte de activare a clauzelor sancţionatorii reglementate de clauza din art. 3 alin. (4) nu are consecinţa juridică de prelungire a termenului contractual până la acel moment, faţă de redactarea clară a prevederilor din actul juridic al părţilor, analizate în cele ce preced.

Analiza sistematică a tuturor clauzelor contractuale consolidează ideea necesităţii manifestării exprese de voinţă din partea intimatei-pârâte în sensul prelungirii termenului contractual. Înalta Curte are în vedere sub acest aspect atât clauza contractuală din art. 11 alin. (10), cât şi pe cea din art. 12 alin. (2). Prima clauză menţionată stipulează expres că orice modificare a contractului poate fi făcută doar prin act adiţional, semnat, datat, ştampilat de ambele părţi şi că orice notificare cu privire la contract va fi trimisă în formă scrisă. Cea de-a doua clauză menţionează, de asemenea, că orice modificare a contractului va fi luată în considerare şi va avea efect numai prin acordul semnat, datat, ştampilat al ambelor părţi.

Se observă că şi în termenii contractuali menţionaţi modificarea contractului era posibilă doar prin exprimarea voinţei exterioare şi numai prin semnarea unui act adiţional care să conserve voinţa astfel exteriorizată, în lipsa acestui act nefiind în prezenţa unei modificări efective.

Clauza contractuală invocată de recurentul-reclamant din art. 11 alin. (10) nu poate primi interpretarea dată de parte. Astfel, în condiţiile în care clauza prevede că actul juridic dintre părţi este valabil până la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către ambele părţi, recurentul-reclamant susţine că termenul contractual este implicit prelungit, în condiţiile nelivrării mărfii până la data stabilită în art. 3 alin. (1), până la momentul executării integrale a obligaţiei sale de livrare.

Raportat la clauzele contractuale analizate în precedent, Înalta Curte apreciază că voinţa părţilor exprimată în clauza invocată de recurentul-reclamant a fost aceea de a stabili posibilitatea încetării contractului înaintea termenului prevăzut, în situaţia executării integrale a obligaţiilor contractuale de către ambele părţi. Nu poate fi reţinută interpretare dată de recurentul-reclamant, pentru că o asemenea interpretare ar lipsi de conţinut clauza din art. 3 alin. (4), care reglementează sancţiunile contractuale pentru nelivrarea mărfii în termenii stabiliţi, în interiorul perioadei de livrare şi la data stabilită contractual. Dacă s-ar aprecia că termenul contractual ar fi prelungit, în raport de clauza din art. 11 alin. (10), până la îndeplinirea integrală a obligaţiei de livrare, clauza de sancţionare pentru nerespectarea termenului ar deveni inaplicabilă, fiind lipsită de conţinut.

Critica recurentului-reclamant referitoare la greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1555 şi art. 1556 alin. (1) C. civ., din perspectiva stabilirii eronate a voinţei părţilor contractante statuate în clauza din art. 4 alin. (1) pct. 2, nu va fi analizată. Deşi formal critica este subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dezvoltarea acesteia în memoriul de recurs conduce la analiza situaţiei de fapt sub aspectul modalităţii de desfăşurare a raporturilor contractuale dintre părţi. Astfel, deşi se invocă o aplicare greşită a normelor legale ce reglementează ordinea executării obligaţiilor şi excepţia de neexecutare prin raportare la clauza contractuală menţionată, această aplicare greşită este motivată prin prezentarea situaţiei factuale, respectiv prin modalitate în care părţile au înţeles să îşi execute obligaţiile contractuale.

Or, aşa cum s-a menţionat, scopul căii extraordinare de atac este acela al verificării conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, neputând fi evaluată cauza din perspectiva situaţiei de fapt reţinută de instanţele inferioare.

Având în vedere considerentele expuse, în raport de dispoziţia art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant.

În conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (1), art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere dovezile depuse la dosar, Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă, constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 235 din 9 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..

Obligă recurentul la plata sumei de 11.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2021.