Unfair competition suit barred from cassation by failure to invoke material incompetence at first hearing and lack of legal grounds

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Cererile în faţa primei instanţe:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la data de 20 noiembrie 2015 sub nr. x/2015 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E. S.A. şi F. S.R.L., solicitând instanţei să se dispună, respectiv să fie obligaţi pârâţii:

- la încetarea practicilor de concurenţă neloială de captare - atragere a piloţilor maritimi, salariaţii săi, pentru desfăşurarea activităţii în cadrul societăţilor pârâte sau a altor societăţi în care pârâţii - persoane fizice au calitatea de acţionari/asociaţi/administratori sau salariaţi;

- la încetarea practicilor de concurenţă neloială de captare - atragere şi deturnare a clientelei sale pentru desfăşurarea activităţilor profesionale în cadrul societăţilor pârâte sau a altor societăţi în care pârâţii - persoane fizice au calitatea de acţionari/asociaţi/administratori sau salariaţi;

- la încetarea practicilor de concurenţă neloială de denigrare a sa şi/sau a serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori răspândirea de către pârâţi de informaţii care nu corespund realităţii;

- la repararea integrală, în solidar, a prejudiciului patrimonial cauzat prin acţiunile de concurenţă neloială, de deturnare a clientelei, prin obligarea la plata sumelor de bani obţinute sub orice formă din aceste activităţi;

- la repararea integrală, în solidar, a prejudiciului nepatrimonial, moral cauzat prin acţiunile de concurenţă neloială.

În cauză G., H. şi I. în contradictoriu cu reclamanta şi pârâţii au depus cerere de intervenţie principală, formulând petite similare celor din acţiunea principală.

Cererea de intervenţie principală a fost admisă în principiul la termenul din data de 5 iunie 2018, conform celor menţionate în încheierea de şedinţă de la acel termen.

Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 1550/2018 din 6 noiembrie 2018 Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie principală.

Apelul:

Sentinţa de fond a fost atacată cu apel de reclamanta A. S.R.L., criticile sale vizând greşita reţinere a competenţei materiale a secţiei care a soluţionat cauza, precum şi greşita reţinere a situaţiei de fapt şi aplicare a normelor de drept incidente.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub acelaşi număr unic de dosar.

Prin decizia civilă nr. 475 din 7 octombrie 2019 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Recursul:

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs motivat reclamanta A. S.R.L., cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic de dosar la 28 mai 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Motivarea recursului:

Recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe. A arătat că potrivit art. 131 C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe judecătorul este obligat să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. A mai arătat că o asemenea încheiere nu există în dosarul de fond.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut caracterul contradictoriu au considerentelor instanţei de apel, care reţine iniţial că excepţia este de ordine publică, pentru ca ulterior să aprecieze că ar fi de ordine privată prin faptul că ulterior primului termen de judecată părţile nu ar mai putea pune în discuţie asemenea excepţie. În opinia recurentei-reclamante art. 130 alin. (2) C. proc. civ. nu instituie o decădere în ceea ce priveşte dreptul de a invoca ulterior excepţia de necompetenţă în virtutea caracterului său de ordine publică. În susţinerea opiniei sale invocă Decizia nr. 31/2019 pronunţată în recurs în interesul legii. A mai precizat, totodată, că înţelege să atace cu recurs şi încheierea interlocutorie din 7 aprilie 2016 pronunţată de instanţa de fond.

În cadrul aceleiaşi critici, recurenta-reclamantă a susţinut competenţa specializată în soluţionarea litigiului a completului specializat în materia dreptului muncii faţă de împrejurarea că intimaţii-pârâţi persoane fizice au avut calitatea de angajaţi ai săi, invocând în acest sens prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii. De asemenea, a mai invocat decizia RIL nr. 18/2016 şi Decizia RIL nr. 17/2018.

Subsumat motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a mai criticat decizia de apel, susţinând următoarele:

- instanţa de apel a reţinut corect că intimatul-pârât B. este fost salariat al societăţii, dar se rezumă doar la a enumera probele, fără să analizeze activitatea de concurenţă neloială; a arătat că acesta ar fi încheiat diverse acte frauduloase, secrete care dovedesc complicitatea tuturor intimaţilor-pârâţi persoane fizice la acţiunea de prejudiciere a sa atât din punct de vedere material cât şi nepatrimonial;

- cu privire la proba cu expertiză efectuată în cauză şi-a depăşit atribuţiile, stabilind concluzii asupra fondului, iar instanţa nu a analizat şi nu a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, deşi acest lucru a fost solicitat expres prin motivele de apel;

- pe fondul cauzei a susţinut că instanţa a eliminat fără temei concepte specifice dreptului concurenţei reţinând aplicarea dreptului civil pur, critica fiind dezvoltată numai din perspectiva situaţiei de fapt ori pe probatoriul administrat: a arătat, astfel, că intimaţii-pârâţi persoane fizice după ce au părăsit societatea săi au obţinut autorizaţia pentru desfăşurarea activităţii similare la intimata-pârâtă F. S.R.L., că un expert contabil nu are competenţă să analizeze piaţa geografică relevantă/piaţa produsului, că instanţa nu a ţinut cont de legislaţia şi jurisprudenţa internă şi europeană specifică concurenţei neloiale, motiv pentru care se impune efectuarea unei expertize care să analizeze cauza din această perspectivă

- instanţa de apel nu analizează corespunzător practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, considerentele deciziei fiind contradictorii; de asemenea nu există considerente asupra conceptelor specifice în materia concurenţei; sub acest aspect, citând dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, recurenta-reclamantă a susţinut că intenţia de dezorganizare a intimaţilor-pârâţi persoane fizice este dovedită prin comportamentul neloial, disimulat, profitând de calităţile deţinute în cadrul societăţii; de asemenea comportamentul viclean al aceloraşi părţi este dovedit prin întocmirea de diverse contracte individuale de muncă (cu referire la declaraţia unui martor audiat în cauză), prin captarea persoanei desemnată în calitate de curator special în cauză (raportată la lipsa acestuia la trei termene în cursul apelului), prin promovarea unor acţiuni judiciare.

În finalul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dezvoltă aserţiuni referitoare vocaţia de a falsifica structura pieţei şi concurenţa, în consecinţă, la sensul noţiunii de "poate să afecteze", din persoectiva laturii subiective şi obiective.

Întâmpinarea:

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată, apreciind legalitatea deciziei de apel sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială în raport de prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. arăată că trimiterile la diverse acte şi operaţiuni nu consituie dovezi ale concurenţei neloiale, iar solicitarea de efectuare a unie noi expertize a fost legal motivată de instanţa de apel; în ce priveşte criticile pe fondul cauzei, solicită respingerea acestora motivat de faptul că recurenta-reclamantă prezintă într-o manieră particulară situaţia din cauză şi normele incidente.

Admisibilitatea recursului:

Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la instanţa care a pronunţat hotărâre atacată, calea de atac fiind declarată şi motivată în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, a fost ataşată dovada achitării taxei judiciare de timbru.

În cauză a fost întocmit şi comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul din 17 decembrie 2020 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat şi a stabilit termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea căii de atac.

Analiza motivelor de recurs:

Faţă de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. civ. nu este fondată. Cu interpretare şi aplicarea corectă a legii instanţa de apel a respins critica formulată în apel ce viza excepţia de necompetenţa materială a instanţei de fond, prin raportare la prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a investit instanţa specializată în materia litigiilor cu profesionişti, neinvocând o eventuală necompetenţă a acesteia la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate. Reţinând, de asemenea, cele statuate de instanţa supremă în Decizia nr. 17/2018 pronunţată în recurs în interesul legii cu privire la caracterul de ordine publică a necompetenţei materiale procesuale a secţiei/completului specializat, Înalta Curte observă că în urma acestei decizii o asemenea excepţie se supune regulilor de invocare reglementate de art. 130 C. proc. civ. În consecinţă, fiind statuat că excepţia de necompetenţă criticată de recurenta-reclamantă este de ordine publică, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. ar fi trebuit invocată în faţa instanţei de fond, la primul termen la care părţile au fost legal citate.

Plecând de la această premisă, este înlăturată critica recurentei-reclamante vizând pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor instanţei de apel, aceasta aplicând corect norma de drept incidentă în cauză. Prin aplicarea prevederii legale incidente în speţă, instanţa devolutivă de atac nu a denaturat caracterul de ordine publică al excepţiei invocate, în condiţiile în care textul legal menţionează expres că necompetenţa materială de ordine publică trebuie invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-reclamante în sensul posibilităţii invocării excepţiei oricând în cursul procesului, dedusă din caracterul de ordine publică al acesteia, voinţa legiuitorului fiind expres exprimată în sensul invocării sale doar până la un anumit procesual strict determinat. Acest aspect rezultă cu pregnanţă şi din interpretarea coroborată a primelor două alineate ale articolului 130 din C. proc. civ.. Astfel, în primul alineat, legiuitorul a stabilit că numai necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată în orice stare a pricinii (deci inclusiv direct în căile de atac), în timp ce prin alin. (2) a stabilit termenul limită până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă materială, neinvocarea în acel termen atrăgând decăderea din drept.

Înalta Curte mai reţine că nu sunt incidente în cauză deciziile nr. 17/2016 şi nr. 31/2019 pronunţate în recurs în interesul legii, prima statuând asupra competenţei tribunalelor/secţiilor specializate în materia litigiilor cu profesionişti, iar cea de-a doua statuând asupra posibilităţii instanţei investite urmare a declinării de competenţă să invoce, la rândul său, aceeaşi excepţie.

Criticile recurentei-reclamante vizând încheierea de şedinţă din 7 aprilie 2016 pronunţată de instanţa de fond, precum şi cele referitoare la inexistenţa la fond a unei încheieri interlocutorii prin care să se statueze asupra competenţei generale, materiale şi teritoriale a instanţei sesizate nu vor fi analizate de instanţa supremă în considerarea dispoziţiilor art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel. În consecinţă, actele procesuale efectuate de instanţa de fond nu pot fi analizate în cadrul recursului, acesta fiind limitat la criticile de nelegalitate formulate împotriva deciziei de apel.

De asemenea, nu vor fi analizate, în considerarea raţionamentului expus anterior, acele critici ale recurentei-reclamante prin care susţine competenţa de soluţionare a litigiului de către instanţa specializată în materia dreptului muncii. Aceste critici vizează fondul excepţiei de necompetenţă. Or, fiind stabilit că recurenta-reclamantă nu a invocat în termenul procedural excepţia de necompetenţă, nefiind posibilă invocarea sa direct în căile de atac, instanţa supremă nu o poate analiza sub aspectul motivelor de fond prin care este susţinută.

Criticile subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. vizând anumite acte încheiate de unul dintre intimaţii-pârâţi, precum şi cele referitoare la expertiza efectuată în faţa instanţei de fond nu vor fi analizate, în raport de dispoziţia art. 483 alin. (3) C. proc. civ. conform căreia recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Se observă, din această perspectivă, că motivele de casare sunt invocate formal de către recurenta-reclamantă, dezvoltarea criticii fiind raportată la aspecte de fapt ale cauzei, ori la probatoriul administrat. Totodată, analiza modalităţii de întocmire a lucrării de specialitate în faţa instanţei de fond nu poate fi efectuată de către instanţa de recurs, având în vedere dispoziţiile art. 97 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pre-citate.

Nu este reţinută nici critica recurentei-reclamante referitoare la neefectuarea unei noi expertize de către instanţa de apel. Înalta Curte observă că în dezvoltarea acestei critici nu sunt aduse argumente care să susţină o nelegalitate a deciziei recurate sub acest aspect, recurenta-reclamantă susţinând doar utilitatea probei pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt din perspectiva petitelor cererii de chemare în judecată. Or, aşa cum s-a afirmat deja, Înalta Curte poate fi investită cu analizarea legalităţii deciziei de apel, neputând cenzura hotărârea instanţei devolutive de atac în raport de probele necesare pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt.

În ce priveşte criticile încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. referitoare la fondul cauzei Înalta Curte reţine că argumente expuse nu susţin nelegalitatea deciziei de apel, referirile recurentei-reclamante vizând situaţia de fapt şi probatoriul administrat, precum şi afirmaţii generale privind noţiuni din materia concurenţei. Înalta Curte observă, totodată, că aceste susţineri sunt o reluare aproape identică cu cele formulate prin memoriul de apel, fără a exista aprecieri efective, respectiv critici care să contureze o nelegalitate a deciziei de apel.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., criticile menţionate nu vor fi analizate, excedând limitelor de investire ale instanţei supreme, constând în examinarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Nu este reţinută, pentru aceleaşi considerente, nici critica referitoare la pretinsa nemotivare a deciziei de apel, în condiţiile în care şi aceasta este dezvoltată prin referiri la situaţia de fapt şi interpretarea probatoriului administrat în cauză.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

În conformitate cu prevederile art. 451 alin. (1), art. 452 şi art. 453 C. proc. civ. recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate şi dovedite de intimata-pârâtă F. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 475 din 7 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi F. S.R.L., D., B., E. S.A., C. şi J. şi intimaţii-intervenienţi I., H. şi G..

Obligă recurenta la plata sumei de 3.570 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei F. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2021.