Recourse dismissed: Bank loan abuse clauses upheld where processing fees transparent and variable interest mechanism remained valid

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 februarie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de procesare, stipulate la art. 1.1 lit. b) şi art. 6.1 din contractul de credit nr. x/08.06.2007, şi să oblige pârâta la plata sumei de 877,74 CHF, reprezentând comision de procesare sau echivalentul în RON la data plăţii efective;

2. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind dobânda revizuibilă, stipulate la art. 4.1 lit. b), art. 4.2-4.4 şi să oblige pârâta la plata contravalorii diferenţei de dobândă achitată în mod nedatorat ce depăşeşte rata fixă stabilită de 4,90% p.a. de la data creditării până la eliminarea clauzelor din contract sau echivalentul în RON la data plăţii efective;

3. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei referitoare la comisionul de administrare, inserată la art. 6.3 şi să oblige pârâta la plata sumei achitate şi nedatorate cu acest titlu sau echivalentului RON la data plăţii efective, calculate de la 8 iulie 2007 şi până la eliminarea acesteia din contract;

4. să oblige pârâta la plata dobânzii legale calculată de la data achitării fiecărei rate şi până la data plăţii efective, pentru fiecare dintre sumele achitate nedatorat;

5. să dispună conversia CHF - LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, cu o dobândă fixă, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca pârâta să fie obligată la restituirea sumelor încasate în plus;

6. să oblige pârâta Ia emiterea unui nou scadenţar în baza modificărilor solicitate, fără alte comisioane şi dobânzi;

7. să oblige pârâta la plata de daune morale în cuantum de 5.000 euro;

8. să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea litigiului.

La 27 martie 2015, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a solicitat modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 3 iulie 2006 şi modificarea art. 1 din contractul de credit nr. x din 13 martie 2008.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 20/2010 şi art. 998-999 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepţia de netimbrare a acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile obiect al capetelor de cerere nr. x - 4 (de rambursare a sumelor plătite cu titlu de comision de procesare, conform art. 1.1 lit. b) şi art. 6.1.; de rambursare a sumelor plătite peste rata dobânzii fixe de 4,9% p.a. cu titlu de dobândă revizuibilă, aşa cum sunt acestea prevăzute la art. 4.1 lit. b) şi la art. 4.2. - 4.4., cu titlu de comision de administrare, stipulat la art. 6.3 din contract, până la 12 februarie 2012, prescrise faţă de data promovării cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei de obiect şi de interes a solicitării de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 teza a II-a, referitoare la modificarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii şi excepţia inadmisibilităţii cererii.

Astfel, a cerut respingerea acţiunii în principal, ca inadmisibilă şi în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin cererea modificatoare depusă la 26 mai 2010, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să respecte marja fixă de 4,9% pe perioada dobânzii iniţiale fixe pentru intervalul iunie 2007- octombrie 2010, să fie obligată să recalculeze dobânda percepută în temeiul contractului de credit începând cu luna noiembrie 2010 - la zi după următoarea formulă: marja fixă de 4,9 % + valoarea indicelui LIBOR la 6 luni, urmând ca aceasta să modifice contractul de credit, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive şi, urmare a recalculării, să emită un nou scadenţar şi să îi restituie sumele de bani reprezentând dobânda achitată în plus, care nu respectă formula de calcul a dobânzii, începând de la data de 8 iunie 2007 până la data aplicării efective de către bancă a formulei de calcul a dobânzii ce va fi stabilită de instanţă.

La termenul de judecată din 14 august 2015 reclamanta a renunţat la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 Euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 14470/2015 din 18 august 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia propriei necompetenţe materiale, invocată din oficiu, şi, în baza dispoziţiilor art. 94 şi 95 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Urmare a declinării, la 21 septembrie 2015, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 28.09.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., tribunalul a constatat că modificarea cererii a fost tardiv formulată.

Prin sentinţa civilă nr. 5996/2016 din 5 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 1.1 lit. b) şi art. 6.1 din contractul de credit nr. x şi a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantei suma de 877,74 CHF, încasată cu titlu de comision de procesare, precum şi să-i achite dobânda legală aferentă acestei sume, de la data încasării şi până la data restituirii; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.3 teza a II-a, respectiv a prevederii referitoare la posibilitatea băncii de a "modifica valoarea dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditarea a băncii" şi a obligat-o pe pârâtă să-i restituie reclamantei sumele reprezentând dobânda percepută în temeiul clauzei 4.3 teza a II-a peste procentul de 4,9% pe an prevăzut la teza I a aceleiaşi clauze, şi să-i achite dobânda legală aferentă acestei sume de la data încasării şi până la data restituirii. Prima instanţă a respins ca neîntemeiate restul pretenţiilor.

Împotriva hotărârii sus-menţionate, pârâta a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 2241 A din 6 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Instanţa de prim control judiciar a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii clauzelor privind comisionul de procesare (art. 1.1 lit. a) şi 6.1) şi cererea de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de procesare în sumă de 877, 74 CHF şi la plata dobânzii legale aferente, precum şi cererea de obligare a pârâtei la plata sumelor reprezentând dobânda percepută în temeiul clauzei 4.3 teza a II-a peste procentul de 4,9% pe an prevăzut la clauza 4.3 teza I, a dobânzii legale aferente acestor sume de la data încasării şi până la data restituirii. Curtea a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat-o pe intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 581 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (taxă judiciară de timbru).

Împotriva deciziei evocate, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi menţinerea sentinţei pronunţate în primă instanţă, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, a arătat că instanţa de prim control judiciar a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, respectiv a art. 4 alin. (2) şi (6) şi art. 1 lit. a) din anexa la aceeaşi lege.

Detaliind, cu privire la clauza care reglementează comisionul de procesare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că ar fi o clauză cu caracter accesoriu, care nu se circumscrie noţiunii de obiect principal al contractului, deşi acesta face parte din costul total al creditului. De asemenea, a arătat că această clauză îndeplineşte toate condiţiile impuse de lege pentru a fi declarată abuzivă, respectiv nu a fost negociată cu consumatorul, nu are un conţinut clar şi uşor inteligibil pentru o persoană fără cunoştinţe de specialitate în domeniul bancar şi creează un dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind menţionată contraprestaţia băncii care o îndreptăţeşte la încasarea acestui comision.

Autoarea prezentului demers judiciar a mai arătat că, deşi la art. 1.1 lit. b) din contract s-a prevăzut obligaţia împrumutatului de a achita un comision de procesare de 877,74 CHF, la art. 6.1 s-a stipulat că, tot pentru procesarea cererii de credit, acelaşi împrumutat datorează băncii un comision de procesare de 1,5%, calculat la valoarea creditului, comision ce se va achita integral la data tragerii creditului. Raportat la cele două clauze, recurenta a subliniat dezechilibrul evident în defavoarea sa, care practic, pentru aceeaşi prestaţie a băncii achită acest comision de două ori, calculat în moduri diferite şi, având valori distincte.

Referitor la clauza privind dobânda variabilă, recurenta a criticat concluzia curţii de apel potrivit căreia instanţele nu pot interveni în acordul de voinţa al părţilor şi să modifice conţinutul convenţiei acestora în mod unilateral.

Din această perspectivă, a arătat că instanţa de apel a omis că o atare intervenţie s-a cerut chiar pentru salvgardarea unei clauze prin care pârâta a impus posibilitatea de a modifica unilateral valoarea dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii şi nu prin raportare la indicatori clar individualizaţi.

În continuare, a arătat că, rezervându-şi dreptul de a revizui în mod unilateral rata dobânzii curente, fără să negocieze cu clientul noua rată a dobânzii, pârâta a încălcat prevederile art. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000.

A mai susţinut, de asemenea, recurenta că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, oferind pârâtei dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente şi, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul său, efectele manifestării unilaterale de voinţă a acesteia repercutându-se semnificativ asupra patrimoniului său, iar singurul său drept constă în a fi informată de modificare şi de a o accepta.

În final, a subliniat că şi clauzele referitoare la revizuirea dobânzii au un conţinut neclar şi creează un dezechilibrul evident în defavoarea consumatorului, fiind astfel în mod evident abuzive.

De asemenea, recurenta a susţinut că clauzele contestate încalcă şi prevederile art. 1 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora claritatea şi lipsa de echivoc a clauzelor, presupune înţelegerea acestora de către orice persoană, chiar fără cunoştinţe de specialitate şi în caz de dubiu, acestea se interpretează în favoarea consumatorului.

În considerarea celor anterior expuse, recurenta a solicitat casarea deciziei atacate, cu consecinţa menţinerii sentinţei tribunalului.

La 17 mai 2018, aşa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosarul de recurs, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte, care a depus întâmpinare.

Prin întâmpinarea depusă la 28 iunie 2018, aflată la dosarul de recurs, intimata-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii căii extraordinare de atac exercitată de reclamantă, motivat de faptul că valoarea litigiului nu depăşeşte pragul de 1.000.000 RON, în considerarea deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.

La 5 iulie 2018, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, aşa cum rezultă din procesul-verbal de înmânare aflat la dosar, fără ca recurenta să depună răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta a formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prima critică a recurentei-reclamante vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzelor cuprinse în art. 1.1 lit. b) şi art. 6.1 din contractul de credit nr. x/08.06.2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a achita un comision de procesare.

În esenţă, se invocă faptul că aceste clauze nu au fost negociate, fiind încălcate dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Recurenta susţine şi că, prin aceste clauze, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât aceste clauze nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

În primul rând, instanţa supremă reţine că aspectele privind negocierea contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

În ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13). Instanţa de apel nu a aplicat excluderea la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, contrar susţinerilor recurentei, ci a analizat clauza în discuţie din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1)-(5) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, instanţa supremă reţine că recurenta invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de procesare. În esenţă, se susţine că această clauză nu îndeplineşte cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţia contractuală vizată îi permite recurentei consumatoare să evalueze consecinţele economice care decurgeau din aceasta, această clauză stabilind în mod precis cuantumul comisionului de procesare, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestuia.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, din menţionarea în cuprinsul clauzei prevăzute la art. 1.1 lit. b) şi art. 6.1 din contractul de credit că acest comision de procesare este de 1,5%, aplicabil la valoarea totală a facilităţii, respectiv suma de 877,74 CHF, precum şi a datei scadente a acestui comision, respectiv la data creditării contului împrumutatului cu suma facilităţii, precum şi a modalităţii de plată, respectiv prin deducerea acestuia din suma facilităţii, se poate concluziona că această clauză conţine toate elementele necesare pentru deplina informare a reclamantei, deoarece reclamanta cunoştea la momentul încheierii contractului care este valoarea economică a acestei obligaţii asumate prin raportare la valoarea sumei împrumutate.

Instanţa supremă reţine că, fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor. Mai mult, instanţa de apel a reţinut corect că nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/08.06.2007 nu interzicea perceperea unui comision de procesare credit.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de procesare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reţine că instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, denumirea comisionului de procesare înseamnă în mod evident pentru orice persoană chiar fără pregătire economică, că este vorba despre un cost perceput pentru procesarea cererii de credit, adică pentru tot ce presupune verificarea condiţiilor pe care le îndeplineşte solicitantul în funcţie de tipul de credit pentru care optează. Astfel, a reţinut că perceperea acestor costuri nu este contrară principiului bunei-credinţe în raporturile dintre părţi.

Prin urmare, aşa cum a statuat CJUE în cauza C-621/17, simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuţie, referitoare la comisionul de procesare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatoarei recurente, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă. Aşadar, această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinsă.

O altă critică a recurentei, subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 1 pct. 2 şi 3, art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/200 cu privire la clauza care instituie dobânda contractuală.

Instanţa supremă reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor privind dobânda revizuibilă, stipulate la art. 4.1 lit. b), art. 4.2-4.4 şi să fie obligată pârâta la plata contravalorii diferenţei de dobândă achitată în mod nedatorat ce depăşeşte rata fixă stabilită de 4,90% p.a. de la data creditării până la eliminarea clauzelor din contract sau echivalentul în RON la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 5996/2016 din 05 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.3 teza a II-a, respectiv prevederea referitoare la posibilitatea băncii de a "modifica valoarea dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii", prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, soluţie menţinută şi prin decizia atacată cu recurs.

Prin urmare, criticile recurentei-reclamante care vizează dovedirea caracterului abuziv al clauzei 4.3 din contractul de credit, ca urmare a lipsei unor criterii obiective de majorare a ratei dobânzii variabile sunt, pe de o parte, lipsite de interes din această perspectivă, iar pe de altă parte, sunt străine de considerentele instanţei de apel, care a schimbat doar soluţia primei instanţe de obligare a pârâtei să restituie reclamantei sumele achitate, cu titlu de dobândă, în temeiul clauzei cuprinse în art. 4.3 teza II din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/08.06.2007.

Critica recurentei privind faptul că instanţa de apel ar fi apreciat greşit că instanţa de judecată nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor şi să modifice conţinutul convenţiei acestora în mod unilateral este nefondată, atât timp cât legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864, aplicabil contractului supus analizei), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv. Însă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în dreptul român aplicabil raporturilor juridice deduse judecăţii nu exista o astfel de dispoziţie supletivă.

Înalta Curte face trimitere la hotărârea din 25 noiembrie 2020, pronunţată în cauza C-269/2019 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că:

"[…] în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut […] şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. […] nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor […]".

Prin urmare, ipotezele în care instanţele naţionale pot acorda părţilor posibilitatea de a negocia (nu de a accepta clauze impuse de instanţă) în privinţa unui mod de calcul al dobânzii, ca şi remediu pentru înlăturarea consecinţelor deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca, sunt acelea în care, urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile, contractul de credit semnat între părţi nu mai poate continua, situaţia nefiind incidentă în speţă, întrucât între părţi au intervenit trei acte adiţionale, la 13.05.2009, 26.05.2011 şi 21.07.2011, prin care au fost modificate clauzele ce instituie dobânda contractuală şi ale căror dispoziţii nu au format obiectul contestaţiei recurentei.

Prin urmare, şi această critică va fi respinsă ca nefondată.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2241A din 6 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2241A din 6 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2021.