Exclusion of CHF loan repayment clauses from EU Unfair Terms Directive due to application of domestic nominalism principle

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 17 aprilie 2014 sub număr de dosar x/2014, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT., UUUUU., VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC., DDDDDD., EEEEEE., FFFFFF., GGGGGG., HHHHHH., IIIIII., JJJJJJ., KKKKKK., LLLLLL., MMMMMM., NNNNNN., OOOOOO., PPPPPP., QQQQQQ., RRRRRR., SSSSSS., TTTTTT., UUUUUU., VVVVVV., WWWWWW., XXXXXX., YYYYYY., ZZZZZZ., AAAAAAA., BBBBBBB., CCCCCCC., DDDDDDD., EEEEEEE., FFFFFFF., GGGGGGG., HHHHHHH., IIIIIII., JJJJJJJ., KKKKKKK., LLLLLLL., MMMMMMM., NNNNNNN., OOOOOOO., PPPPPPP., QQQQQQQ., RRRRRRR., SSSSSSS., TTTTTTT., UUUUUUU., VVVVVVV., WWWWWWW., XXXXXXX. au chemat în judecată pârâta S.C. YYYYYYY. S.A., solicitând constatarea nulităţii absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana F, respectiv din Condiţiile generale, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, prin raportare la valoarea CHF de la momentul contractării, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale şi materiale a instanţei de soluţionare a litigiului, disjungerea cauzelor, excepţia nulităţii pentru neplata taxei judiciare de timbru, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei de interes în formularea cererii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, pârâta a formulat cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamanţilor la restituirea creditului în RON, prin raportare la cursul CHF - RON de la data contractării, cu luarea în considerare a condiţiilor de cost/rambursare a creditului în RON, existente în oferta băncii la data acordării fiecărui credit.

La data de 15.01.2015 reclamanţii au depus cerere precizatoare cu privire la valoarea obiectului cererii şi temeiul juridic al acesteia, precum şi cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 45.000.000 RON, cu titlul de daune morale pentru suferinţele de ordin psihic pe care reclamanţii le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentinţa civilă nr. 157/C/2015 din 12 februarie 2015 Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat la 12 iunie 2015, sub număr de dosar x/2015

Prin sentinţa civilă nr. 3206 din 9 iunie 2015 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind o parte din reclamanţi, printre care şi reclamanta DDDDD., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

După declinare dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2015.

Pârâta a depus cerere de renunţare la judecata cererii reconvenţionale.

Prin încheierea de şedinţă din 27 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Sectorului 1 Bucureşti a disjuns judecarea cererilor privind pe fiecare reclamant în parte şi formarea de dosare separate, fiind astfel înregistrată cererea formulată de reclamanta DDDDD. sub nr. x/2015.

La solicitarea instanţei, la 22 decembrie 2015, reclamanta a anexat la dosar cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia a arătat că solicită constatarea nulităţii absolute a clauzelor privind riscul valutar, valoarea obiectului cererii fiind de 203.436,55 RON.

La termenul de judecată din 12 ianuarie 2016 instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei materiale însă, având în vedere că reclamantul nu a îndeplinit obligaţia de a indica instanţei caracterul şi valoarea cererii având ca obiect daune morale, pentru fiecare reclamant în parte, a acordat termen la data de 9 februarie 2016, dată la care instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale pusă în discuţie din oficiu.

Prin sentinţa civilă nr. 2022/2016 din 9 februarie 2016 pronunţată în dosar x/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze formulată de reclamanta DDDDD. în favoarea Tribunalului Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 112/F/2016 din 4 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta DDDDD., în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe rolul căruia s-a format dosarul nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3019 din 17 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a luat act de renunţarea pârâtei YYYYYYY. S.A. la judecata cererii reconvenţionale.

A respins acţiunea principală privind pe reclamanta DDDDD. în contradictoriu cu pârâta YYYYYYY. S.A., ca nefondată.

A respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei menţionate, reclamanta DDDDD. a declarat apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 752 A din 16 aprilie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta DDDDD., împotriva sentinţei civile nr. 3019 din 17 mai 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata - pârâtă YYYYYYY. S.A.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 8 C. proc. civ., împotriva acestei decizii reclamanta DDDDD. a declarat recurs.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, susţine, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că prevederile O.G. nr. 21/1992 şi Codul consumatorului, nu sunt incidente în cauză. În mod greşit a reţinut că art. 17, art. 25, art. 27 din Legea nr. 296/2004 şi art. 12, art. 15 din O.G. nr. 21/1992 nu se pot aplica în cazul unui contract de credit încheiat cu o bancă şi că astfel, menţiunile referitoare la caracterul toxic, defectuos, neconform ori nesigur nu vizează şi serviciile financiare.

De asemenea, recurenta-reclamantă consideră că în mod eronat s-a apreciat de către instanţa de apel că serviciul financiar prestat de intimata-pârâtă nu poate avea caracterele defintite de legea specială: servicii care să nu afecteze viaţa. Sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului, caractere menţionate de art. 25 şi at. 27 din Legea nr. 296/2004, caractere ce se regăsesc şi în O.G. nr. 21/1992.

Mai susţine şi greşita interpretare a obligaţiilor de informare şi bună credinţă a profesionistului (banca) instituită de legile protecţiei consumatorului (O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004), precum şi faptul că în mod greşit instanţa de apel a concluzionat că dezechilibrul/vătămarea manifestându-se ulterior încheierii contractului, cadrul procesual este depăşit.

În opinia sa, în mod eronat a concluzionat instanţa de apel că, având o reglementare legală, art. 1587 C. civ. de la 1864 ce prevede, în esenţă, acelaşi lucru ca şi clauza de risc valutar, prevederile acestei clauze nu pot face obiectul analizei caracterului abuziv. De asemenea, a dat o interpretare greşită deciziei CJUE C-186/16.

Totodată, arată că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1587 C. civ. de la 1864 privind principiul nominalismului, întrucât nominalismul monetar nu este un temei pentru soluţia de respingere ca nefondată a unei acţiuni în încetarea practicii neloiale a băncii.

Solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Intimata-pârâtă YYYYYYY. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea apărărilor intimatei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului; a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă DDDDD. împotriva deciziei civile nr. 752/2018 din 16 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a fost acordat termen pentru soluţionarea recursului la 8 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 20 ianuarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.

Acest motiv de recurs vizează nerespectarea principiului continuităţii dezbaterilor, în sensul că hotărârea trebuie să fie pronunţată de către acei judecători care au alcătuit completul cu ocazia dezbaterii cauzei în fond. Este necesar ca aceeaşi judecători care au alcătuit completul în etapa dezbaterii în fond a litigiului (când, nemaifiind alte probe de administrat, a fost acordat părţilor cuvântul pe fondul cauzei sau al căii de atac) să îl alcătuiască şi în etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti.

În speţă, nu se poate pretinde că hotărârea atacată a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului, întrucât astfel cum rezultă din actele aflate la dosar, acelaşi complet care a repus cauza pe rol la termenul din 16 aprilie 2018, termen la care a avut loc şi dezbaterea pe fond a litigiului, s-a pronunţat şi asupra cauzei.

Sunt nefondate şi criticile vizând împrejurarea că decizia recurată a fost pronunţată de un complet de judecată care nu a fost stabilit aleatoriu, fapt sancţionat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 2 teza I partea finală, întrucât înlocuirea unuia dintre membrii completului de judecată, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, nu înseamnă că în cauză a fost schimbat completul iniţial investit cu soluţionarea cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât, contrar susţinerilor recurentei, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute de recurentă, din însăşi hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del ZZZZZZZ., C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Contrar susţinerilor recurentei, s-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de subliniat că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurentă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar a reţinut în mod corect că dispoziţiile legale invocate de reclamantă din materia protecţiei consumatorilor privitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase (art. 17 din Codul Consumului, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992 etc.) nu sunt incidente în cauză, serviciul financiar prestat de intimata-pârâtă neputând avea, prin natura lui, asemenea caractere.

Din perspectiva răspunderii civile obiective pentru produse defectuoase, toxice, riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, atât timp cât prestaţia băncii, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate nu poate constitui un produs defectuos/toxic, nefiind un serviciu susceptibil să pună în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor sau a bunurilor acestora.

"Defectul" invocat de recurenta-reclamantă este creşterea substanţială a cursului leu - CHF, împrejurare exterioară încheierii contractului de credit, ce nu poate fi circumscrisă noţiunii de serviciu defectuos ori periculos.

Totodată, referirile la doctrina franceză care a catalogat drept "toxic" creditul în CHF nu este de natură să demonstreze că suntem în prezenţa unui serviciu periculos potrivit legii române.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă DDDDD. împotriva deciziei civile nr. 752 A din 16 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă DDDDD. împotriva deciziei civile nr. 752 A din 16 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2021.