Limitation period runs from each payment, not from audit report; Fund's claim for directors' remuneration recovery time-barred

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 02.05.2017, Fondul Român de Contragarantare S.A. a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâţii la plata în solidar către reclamantă a sumelor de 9.395.294 de RON, reprezentând daune-interese la nivelul remuneraţiilor încasate de membrii Consiliului de Supraveghere şi ai Directoratului în perioada 2011-2013; de 133.000 de RON, cu titlu de daune-interese pentru despăgubiri acordate unui membru al Consiliului de Supraveghere, în mod nedatorat, pentru revocarea mandatului, precum şi a beneficiilor nerealizate, ca urmare a efectuării de către reclamantă a plăţilor menţionate la primele două capete de cerere, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea adiţională înregistrată la 30.06.2017, reclamanta a arătat, în legătură cu cel de-al treilea capăt de cerere, că beneficiul nerealizat constă în dobânda aferentă plasamentelor sale lunare din perioada aferentă debitului, care ar fi putut fi obţinută dacă sumele pe care le-a cheltuit ar fi fost adăugate celor plasate la bănci. Cuantumul beneficiului nerealizat calculat până la 15.06.2017 este de 2.091.604 RON, aferent primului capăt de cerere şi de 41.531 RON, aferent celui de-al doilea capăt de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 4544/08.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă, iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei A. cheltuieli de judecată în cuantum de 952 RON.

Împotriva acestei sentinţe, Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1210A/03.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; apelanta a fost obligată la plata sumei de 1.190 RON către intimata A. şi la plata sumei de 20.000 RON către intimatul B., cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, recurenta Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin raportare la principiul contradictorialităţii, prevăzut la art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., întrucât a soluţionat procesul, fără ca excepţia prescripţiei să fi fost invocată de vreuna dintre părţi cu privire la al doilea capăt de cerere şi parţial asupra celui de-al treilea şi mai mult, nu s-a pronunţat asupra acestora, încălcându-şi rolul esenţial în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum şi regulile imperative de judecată, stipulate la art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

A mai susţinut că analiza realizată de către instanţa de apel asupra soluţiei primei instanţe încalcă normele procedurale, chiar dreptul la apărare, în condiţiile în care consideră că prima instanţă, cercetând doar incidenţa prescripţiei asupra primului petit din cerere, de fapt, se pronunţă şi asupra incidenţei acesteia şi cu privire la celelalte capete.

Recurenta a mai arătat că prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că sentinţa primei instanţe este motivată, în ceea ce priveşte dispoziţia de admitere a excepţiei prescripţiei.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 2.523 şi art. 2.528 alin. (1) C. civ., raportate la art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, precum şi art. 2.532 pct. 7 C. civ. pentru argumentele următoare:

Teza conform căreia perioada 2011-2013 reprezintă intervalul de timp în care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în despăgubiri pentru nerespectarea unor prevederi legale în vigoare nu poate fi primită. Prescripţia nu poate începe să curgă de la acest interval, întrucât la momentul respectiv recurenta nu a cunoscut şi, după împrejurări, nici nu putea să cunoască că efectuarea cheltuielilor reprezintă o pagubă. Dispoziţiile art. 2.528 C. civ. se corelează cu cele ale art. 2.523 C. civ.

Admiterea unei astfel de opinii ar însemna recunoaşterea efectelor principiului de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans în favoarea intimaţilor-pârâţi, angajaţi ai reclamantei, întrucât aceştia invocă în apărare propria culpă.

Recurenta a mai susţinut că a luat cunoştinţă de abaterile de la legalitate, producătoare de prejudicii, în mod obiectiv şi fără echivoc, la momentul comunicării deciziei Curţii de Conturi.

Anterior acestui moment, opinia recurentei, exprimată în actele încheiate de intimaţi, în calitate de membri ai directoratului, a fost că plăţile au fost efectuate în condiţii de deplină legalitate, cu avizele şi aprobările impuse de lege şi reglementările interne.

Argumentele instanţei de apel, potrivit cărora recurenta avea obligaţia de a aprecia asupra legalităţii acordării sumelor şi că recurenta este administrată în sistem dualist de un consiliu de supraveghere şi un directorat nu înlătură pertinenţa susţinerilor reclamantei, în condiţiile în care a luat cunoştinţă de pagubă la momentul comunicării deciziei nr. 22/2014 a Curţii de Conturi, respectiv la 05.05.2014.

La data efectuării cheltuielilor respective, recurenta se afla într-o imposibilitate efectivă, atât materială, cât şi juridică să acţioneze pentru recuperare, iar contra non valentem agere non currit praescriptio.

Comunicarea deciziei nr. 22/29.04.2014 s-a făcut cu adresa Curţii de Conturi nr. 976/05.05.2014, iar acţiunea a fost depusă la oficiul poştal la 04.05.2017, deci în termenul legal de prescripţie.

În continuare, recurenta a mai susţinut că în speţa de faţă se manifestă un raport juridic complex, în care pe de o parte a fost contestată legalitatea măsurii din Decizia nr. 22/29.04.2014 a Curţii de Conturi, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, în aplicarea căreia a fost introdusă acţiunea, iar pe de altă parte a fost pusă în aplicare decizia, întrucât avea această obligaţie legală potrivit art. 33 alin. (3), coroborat cu art. 64 din Legea nr. 94/1992 a Curţii de Conturi.

În opinia recurentei, prescripţia dreptului la recuperare nu a început să curgă şi se impunea ca soluţionarea cauzei să se facă după finalizarea dosarului nr. x/2014

Instanţa de apel a făcut o interpretare eronată şi a prevederilor art. 2.532 pct. 7 C. civ., referitor la suspendarea prescripţiei, articol a cărui incidenţă nu a reţinut-o, recurenta apreciind că prescripţia a fost suspendată pe durata soluţionării contestaţiei la decizia nr. 22/2014.

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în argumentarea căreia a susţinut că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fiind reluate chestiunile de la fond şi apel.

Pe fondul recursului, intimata a solicitat respingerea acestuia, deoarece hotărârea recurată este legală sub aspectul soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 21.10.2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, stabilind termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta critică decizia atacată, apreciind că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că nu au fost încălcate prevederile art. 14 alin. (5) şi (6), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la faptul că tribunalul a admis excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere şi parţial cel de-al treilea, în condiţiile în care nu ar fi fost învestit în acest sens. În continuarea raţionamentului, mai arată că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere aflate în discuţie şi că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că nu ar fi fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. de către tribunal.

Recurenta subsumează toate aceste critici motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută incidenţa acestui motiv de recurs, câtă vreme criticile expuse reprezintă o reiterare a motivelor de apel şi care au făcut obiectul analizei în apel, cu ignorarea considerentelor reţinute sub acest aspect.

Astfel, din considerentele deciziei recurate reiese că instanţa de apel a analizat amplu acest aspect, subliniind că excepţia prescripţiei invocată de cei doi intimaţi a vizat întreaga acţiune - aspect pe care examinarea întâmpinărilor depuse de cei doi pârâţi îl confirmă -, iar nu doar primul capăt de cerere, că aceasta a fost pusă în discuţia părţilor cu respectarea prevederilor art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi că sentinţa tribunalului întruneşte cerinţele legale sub aspectul motivării dispoziţiei de admitere a excepţiei.

Or, invocarea formală a art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se bazează pe o enumerare a regulilor înscrise în prevederile art. 14 alin. (5) şi (6), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., fără ca recurenta să arate în mod punctual în ce fel instanţa de apel ar fi adus atingere acestor principii.

În realitate, obiecţia părţii vizează felul în care a fost soluţionat litigiul în primă instanţă, în care s-a dat eficienţă prescripţiei extinctive dreptului material la acţiune, criticile recurentei conturând nemulţumirea în legătură cu modalitatea de rezolvare a raportului juridic litigios, fără a releva încălcări ale principiilor desfăşurării procesului civil de către curtea de apel, apte să fie încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A doua critică invocată se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor în materia prescripţiei extinctive prevăzute de art. 2.523 şi art. 2.528 alin. (1) C. civ., raportat la art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 şi art. 2.532 pct. 7 C. civ., în ce priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie.

În justificarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat decizia nr. 22/29.04.2014 emisă de Curtea de Conturi, prin care a fost obligată să stabilească întinderea prejudiciului, ca urmare a plăţilor efectuate prin acordarea de remuneraţii, inclusiv suplimentare şi alte drepturi băneşti în favoarea mai multor membri ai Consiliului de Supraveghere şi ai Directoratului în perioada 2011-2013, precum şi a beneficiilor nerealizate.

Consecinţa controlului fiscal rezidă în promovarea, la data de 02.05.2017, a prezentei acţiuni, de obligare a pârâţilor, în solidar, la plata totală a sumelor de 9.528.294 RON, reprezentând daune-interese şi de 2.133.135 RON, reprezentând beneficiu nerealizat.

Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2.528 alin. (1) C. civ., în cauză fiind incidente ambele dispoziţii ale actelor normative.

Dreptul subiectiv civil pretins de recurentă este cel de a obţine sumele ce au fost achitate mai multor persoane în perioada de 2011-2013, cu titlu de drepturi băneşti, în contextul în care intimaţii nu au stabilit limitele generale ale tuturor remuneraţiilor cuvenite membrilor Consiliului de Supraveghere şi ai Directoratului prin actul constitutiv sau prin hotărâre A.G.A.

Prin urmare, dreptul reclamantei de a pretinde plata sumelor achitate s-a născut la data efectuării plăţilor, dată la care titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi persoana care l-a provocat.

Pentru a întări această concluzie, Înalta Curte reţine că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control fiscal, care este un terţ faţă de raporturile juridice care s-au derulat între părţi, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei.

Izvorul obligaţiei intimaţilor nu îl reprezintă decizia nr. 22/29.04.2014 emisă de Curtea de Conturi, prin care s-a dispus în sarcina recurentei luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciului suferit, ci faptul juridic care, în opinia recurentei, a generat paguba invocată, în speţă plăţile efectuate către mai mulţi membri ai Consiliului de Supraveghere şi ai Directoratului în perioada 2011-2013 în cuantum total de 9.528.294 RON, la care se adaugă şi suma de 2.133.135 RON, cu titlu de beneficiu nerealizat.

Totodată, dezlegările pe care le oferă decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii sunt relevante în cauză, de vreme ce există identitate de raţiune în ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie, în condiţiile emiterii unui act de control, prin care s-a stabilit în sarcina Fondului Român de Contragarantare S.A. obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu.

Astfel, în considerentele acestei decizii s-a reţinut că "din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (…) se prevede că dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul faptei juridice licite, respectiv acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plăţii nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziţii ce au relevanţă şi în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii, din perspectiva dispoziţiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care obligă la restituirea sumei datorate încasate de salariat. Astfel, termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din C. civ.), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire. În ceea ce priveşte obligaţia instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăţi nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plăţii, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susţine că ulterior plăţii au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curţii de Conturi sau raportul altui organ cu atribuţii de control. Aşadar, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plăţii să cunoască dacă plata bănească către angajaţi era în concordanţă cu dispoziţiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoştea identitatea angajaţilor cărora le-a acordat drepturi băneşti.(...)."

În cauză, statuându-se ca şi moment al cunoaşterii prejudiciului şi a persoanelor responsabile de cauzarea prejudiciului cel în care au fost efectuate plăţile, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 2.523 şi art. 2.528 alin. (1) C. civ.

Astfel, având în vedere considerentele expuse, sunt nefondate criticile recurentei privind o eventuală reţinere a unui alt moment de la care să curgă termenul de prescripţie, respectiv data de 05.05.2014, când i-a fost comunicată decizia nr. 22/29.04.2014 emisă de Curtea de Conturi, chestiune din perspectiva căreia se invocă o pretinsă încălcare a prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate reţine nici cazul de suspendare a prescripţiei întemeiat pe art. 2.532 pct. 7 C. civ., a cărui aplicare greşită se invocă de către recurentă.

În susţinerea acestei critici, se relevă că în cauză a operat o suspendare a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, până la soluţionarea dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, ce a avut ca obiect contestaţie împotriva deciziei nr. 22/2014 a Curţii de Conturi.

Or, astfel cum s-a arătat mai sus, intimaţii au calitatea de terţi în raportul cu instituţia de control, atât timp cât raporturile juridice dintre recurentă şi intimaţi sunt distincte de cele dintre recurentă şi Curtea de Conturi.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

Cererea intimatei A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca neîntemeiată, având în vedere lipsa dovezilor privind efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1210A/03.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimata A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 februarie 2021.