Arbitral award rejecting time-barred claim upheld; limitation rules are non-mandatory, not an annulment ground; appeal dismissed with costs.

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa arbitrală nr. 52/19.07.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis excepţia prescripţiei extinctive şi, ca o consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare, contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a obligat reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de arbitrare, în cuantum de 30.094,25 RON.

Această hotărâre arbitrală a fost atacată pe calea acţiunii în anulare de către petenta S.C. A. S.R.L., în reorganizare, reprezentată de administrator special C. şi administrator judiciar D.., iar prin sentinţa civilă nr. 11/10.02.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea în anulare ca neîntemeiată şi a obligat petenta la plata către intimată a sumei de 5.625,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, S.C. A. S.R.L., în reorganizare, reprezentată de administrator special C. şi de administrator judiciar D.., a declarat recurs, solicitând casarea ei, anularea sentinţei arbitrale şi trimiterea cauzei la instanţa arbitrală, ca excepţia prescripţiei să fie unită cu fondul şi în vederea pronunţării pe cererile şi excepţiile invocate.

În motivare, după ce a prezentat amplu situaţia de fapt şi raporturile derulate între părţi, recurenta a susţinut că, în vederea recunoaşterii creanţei izvorâte din factura fiscală nr. x/02.12.2014, s-a adresat Tribunalului Vâlcea la 15.01.2015, care şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, unde s-a format dosarul nr. x/2015, în care a fost pronunţată sentinţa arbitrală nr. 35/30.05.2019, prin care s-a constatat perimată cererea de arbitrare.

A arătat că prin introducerea cererii care a făcut obiect al dosarului arbitral nr. x/2015 finalizat prin hotărârea de perimare, cursul prescripţiei a fost întrerupt, dar şi că, în raport cu prima sentinţă arbitrală, a învestit din nou Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României cu o cerere de arbitrare, care a făcut obiect al dosarului nr. x/2019, în care, reţinând lipsa incidenţei vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, a fost pronunţată sentinţa arbitrală nr. 52/19.07.2019, prin care excepţia prescripţiei extinctive a fost admisă.

Recurenta a precizat că, deşi a promovat noua acţiune în termenul de 6 luni, reglementat de art. 2.539 alin. (2) C. civ., arbitrul unic nu a examinat complet şi corect ambele componente ale cazului de întrerupere invocat şi ar fi fost necesară unirea excepţiei cu fondul şi evaluarea temeiniciei pretenţiilor, pentru a se putea aprecia incidenţa efectului întreruptiv al primei cereri, deoarece acesta se produce doar condiţionat de admiterea celei de-a doua acţiuni.

În aceste condiţii, a arătat că a atacat hotărârea arbitrală pe calea acţiunii în anulare, invocând motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care are în vedere pronunţarea ei cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, însă curtea de apel a apreciat că demersul său nu poate fi primit, reţinând că prevederile legale care reglementează prescripţia nu au caracter imperativ, ci sunt ordine privată.

În opinia autoarei recursului, o atare statuare are semnificaţia că o hotărâre arbitrală prin care a fost admisă excepţia de prescripţie nu poate să fie desfiinţată în condiţiile art. 608 C. proc. civ., apreciind o atare dezlegare ca fiind greşită, întrucât părţile nu au derogat de la normele generale ale prescripţiei. Mai mult, a susţinut că părţile nici nu ar fi putut să deroge de la prevederile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., aşa încât acestea nu au caracter dispozitiv.

De asemenea, a mai arătat că dispoziţiile art. 2.515 alin. (3) şi (5) C. civ., pe care curtea de apel le-a evocat, nu au fost invocate de niciuna dintre părţi, aşa încât a apreciat că motivarea sentinţei atacate este străină de natura pricinii.

În altă ordine de idei, recurenta a arătat că hotărârea pronunţată în acţiunea în anulare încalcă principiul contradictorialităţii, întrucât intimata nu a susţinut că aspectele invocate nu s-ar încadra în motivele prevăzute de art. 608 C. proc. civ., iar curtea de apel, deşi a respins acţiunea în anulare ca neîntemeiată, a examinat-o prin prisma cerinţelor de admisibilitate, fără să pună în dezbaterea părţilor încadrarea sau neîncadrarea criticilor expuse în limitele art. 608 C. proc. civ., încălcând astfel prevederile art. 14 C. proc. civ. Recurenta a afirmat că nu i s-a acordat posibilitatea de a pune concluzii asupra caracterului imperativ ori dispozitiv al normelor care în prezent reglementează prescripţia.

O altă critică adusă sentinţei recurate vizează înlăturarea argumentelor care erau prezentate, în combaterea dispoziţiei instanţei arbitrale, de obligare a S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de arbitrare.

Recurenta a arătat că, deşi a susţinut, pe calea ipotezei cuprinse în art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., nelegalitatea măsurii de obligare la suportarea unor cheltuieli a căror dovadă fusese prezentată tardiv, curtea de apel nu a prezentat niciun argument pentru care i-a înlăturat susţinerile care priveau încălcarea art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 16.10.2020, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca nefondat, iar în subsidiar, în ipoteza în care se va aprecia că recursul este fondat, trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, iar nu instanţei arbitrale.

Analizând actele dosarului şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Procedura arbitrală a început la 05.04.2019, prin înregistrarea dosarului nr. x/2019 la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de la lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; în considerarea acestei date, normele aplicabile acţiunii în anulare şi recursului de faţă sunt cele ale C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de recurs invocat, autoarea căii de atac de faţă a arătat că hotărârea atacată încalcă principiul contradictorialităţii, întrucât intimata nu a susţinut că aspectele invocate nu s-ar încadra în motivele prevăzute de art. 608 C. proc. civ., iar curtea de apel, deşi a respins acţiunea în anulare ca neîntemeiată, a examinat-o prin prisma cerinţelor de admisibilitate, fără să pună în dezbaterea părţilor încadrarea sau neîncadrarea criticilor expuse în ipoteza art. 608 C. proc. civ., încălcând astfel prevederile art. 14 C. proc. civ. Recurenta a afirmat nu numai că nu a putut pune concluzii asupra caracterului imperativ ori dispozitiv al normelor care reglementează în prezent prescripţia, ci şi că nu i s-a acordat această posibilitate.

Din examinarea conţinutului întâmpinării pe care S.C. B. S.A. a prezentat-o, rezultă că intimata nu a susţinut că aspectele invocate în acţiunea în anulare nu s-ar încadra în ipoteza prevăzută de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. şi nu a prezentat instanţei judecătoreşti argumentul - pe care acesta l-a reţinut, însă - că în regimul noului C. civ. normele care reglementează prescripţia nu mai au caracter imperativ, ci sunt de ordine privată.

Acesta este considerentul fundamental pe care curtea de apel şi-a întemeiat sentinţa, iar recurenta consideră că lipsa dezbaterilor asupra măsurii în care criticile sale se încadrau în ipoteza art. 608 C. proc. civ. reflectă o încălcare a prevederilor art. 14 C. proc. civ., deoarece nu i s-ar fi acordat posibilitatea de a pune concluzii asupra caracterului imperativ ori dispozitiv al normelor care reglementează în prezent prescripţia.

Susţinerile recurentei nu sunt fondate.

Potrivit art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Prin urmare, fiind învestită cu o acţiune în anulare fundamentată pe ipoteza indicată anterior, curtea de apel era obligată să verifice măsura în care dispoziţiile legale pretins încălcate de către instanţa arbitrală au caracter imperativ. O atare evaluare era cuprinsă în raţionamentul pe care prima instanţă era chemată să-l facă la deliberare, iar aceasta nu implica obligaţia ei de a asigura, în prealabil, dezbateri contradictorii. Înalta Curte subliniază că nimic nu a împiedicat părţile, aşa cum în mod nefondat afirmă recurenta, să pună concluzii asupra naturii imperative ori dispozitive a normelor pretins încălcate prin hotărârea arbitrală, cu atât mai mult cu cât au fost reprezentate de avocaţi care, în considerarea apărării calificate pe care se presupune că o acordă, au libertatea de a alege conduita pe care o consideră cea mai potrivită protejării intereselor lor.

De aceea, primul motiv de recurs este nefondat.

În cadrul ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că dispoziţiile art. 2.515 alin. (3) şi (5) C. civ., pe care curtea de apel le-a avut în vedere la pronunţarea sentinţei, nu au fost invocate de niciuna dintre părţi, aşa încât a apreciat că motivarea sentinţei atacate este străină de natura pricinii.

Înalta Curte reaminteşte însă că, în limita în care a fost susţinut de parte, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de natura cauzei; utilizarea acestui adverb în conţinutul legii relevă că nu inserarea oricărui considerent (pretins străin de natura pricinii) este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătoreşti, ci, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci atunci când este, practic, nemotivată.

Distinct de aceasta, împrejurarea că nicio parte nu a invocat dispoziţiile art. 2.515 alin. (3) şi (5) C. civ. nu poate fundamenta concluzia că sentinţa curţii de apel întemeiată pe aceste prevederi ar conţine considerente străine de natura cauzei - căci determinarea naturii unei pricini nu este condiţionată de atitudinea procesuală a părţilor. Mai mult, afirmaţiei recurentei îi lipseşte şi cerinţa adecvării, de vreme ce dispoziţiile în discuţie sunt înglobate în Cartea a VI-a a noului C. civ., care reglementează prescripţia extinctivă, dezbătută în speţă.

Subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., titularul recursului a apreciat că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 2.537, art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ. şi a art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Pretenţiile recurentei sunt fundamentate pe un contract de prestări servicii pe care părţile l-au încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. ca atare, prescripţia este guvernată de dispoziţiile acestui Cod.

Elementul de noutate faţă de reglementarea anterioară derivă din schimbarea paradigmei legiuitorului asupra prescripţiei, căreia în prezent i se neagă, în regulă, natura imperativă, fiind aşadar reglementată prin norme de ordine privată.

Afirmaţia recurentei, în sensul că modalitatea în care curtea de apel a statuat asupra acţiunii sale în anulare are semnificaţia că o hotărâre arbitrală de admitere a excepţiei de prescripţie nu poate să fie desfiinţată în condiţiile art. 608 C. proc. civ., este corectă, însă doar în parte - pentru că, după cum se va arăta în cele ce succed, ea poate fi atacată, însă numai dacă au fost încălcate normele legale imperative.

Tot în acest context, recurenta a apreciat că, întrucât părţile nu au derogat de la normele generale ale prescripţiei, dispoziţiile pretins încălcate în arbitraj nu au caracter dispozitiv, ci imperativ.

Semnificaţia faptului că prescripţia extinctivă este reglementată prin lege, aşa cum proclamă art. 2.515 alin. (1) C. civ., constă în aceea că, ori de câte ori părţile interesate nu au stabilit pe cale convenţională reguli aplicabile regimului juridic al prescripţiei, urmează a se aplica regimul instituit de lege.

De aceea, normele care reglementează prescripţia nu au caracter imperativ, aşa cum în mod eronat consideră recurenta, ci dimpotrivă, supletiv.

Venind să întărească o atare concluzie, prevederile art. 2.515 alin. (3) C. civ. permit părţilor ca, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege şi prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau cursul ei, prin fixarea începutului acesteia sau prin modificarea cauzelor de suspendare ori de întrerupere. Derogări de acest gen nu sunt permise, potrivit art. 2.515 alin. (5) C. civ., în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Totodată, în conformitate cu art. 2.515 alin. (2) C. civ., este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă, ar fi declarată prescriptibilă.

În considerarea sancţiunii nulităţii absolute, pe care art. 2.515 alin. (6) C. civ. o instituie în ipoteza inserării unor clauze contrare, Înalta Curte impune părţilor concluzia că în materia prescripţiei au caracter imperativ doar dispoziţiile prin care se reglementează caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al unei acţiuni, cele privind durata minimă sau maximă a termenelor, urmând distincţiile din art. 2.515 alin. (4) C. civ., ca şi cele care vizează durata termenelor de prescripţie, momentul de la care începe să curgă şi cauzele de suspendare ori de întrerupere a cursului, dar doar în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi al acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

În celelalte cazuri, între care se regăseşte şi cel care a generat litigiul de faţă, întrucât contractul care fundamentează raporturile dintre părţi nu este de adeziune, de asigurare şi nici nu este supus legislaţiei privind protecţia consumatorului, iar părţile pot dispune de dreptul la acţiune, regulile privind cauzele de întrerupere au caracter supletiv, de ordine privată, iar nu imperativ, respectiv de ordine publică.

Ca atare, pretinsa lor încălcare în arbitraj nu poate fi cenzurată în controlul judecătoresc, limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., doar la ipoteza în care hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii.

Pe temeiul considerentelor expuse anterior, susţinerea recurentei, potrivit căreia părţile nici nu ar fi putut să deroge de la prevederile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., contravine dispoziţiilor art. 2.515 alin. (3) C. civ., evocate mai sus, aşa încât se cuvine înlăturată.

De altă parte, potrivit art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi atacată cu acţiune în anulare dacă nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării ori nu este semnată de arbitri.

Întemeindu-se pe această ipoteză, recurenta supune cenzurii instanţelor de judecată dispoziţia arbitrului unic de obligare a sa la plata cheltuielilor de arbitrare, invocând faptul că intimata a prezentat dovada efectuării acestor cheltuieli în mod tardiv, după reţinerea cauzei în pronunţare, cu pretinsa nesocotire a art. 394 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "După închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă".

Însă dispoziţia cuprinsă în art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. nu îngăduie atacarea unei hotărâri arbitrale pe calea acţiunii în anulare decât dacă nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării ori nu este semnată de arbitri.

Dintre omisiunile la care se referă textul, recurenta invocă lipsa motivării, însă Înalta Curte subliniază că art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. are în vedere lipsa oricăror considerente, care fac ca hotărârea arbitrală să fie nemotivată. Or, sentinţa arbitrală cuprinde, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, motivarea arbitrului unic sub aspectul cheltuielilor acordate. În acest context, nemulţumirea părţii ori aprecierea sa, în sensul că motivarea ar fi insuficientă, nu constituie argumente valide care să justifice desfiinţarea hotărârii arbitrale.

Distinct de acest aspect, dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. sunt cuprinse în Secţiunea a 3-a (Dezbaterea în fond a procesului) a Capitolului II (Judecata) din Titlul I (Procedura în faţa primei instanţe) a Cărţii a II-a (Procedura contencioasă) a C. proc. civ., aşa încât ele conţin norme aplicabile proceselor care se derulează în faţa justiţiei statale, nu a celei private.

Este util de menţionat că, recunoscând jurisdicţia alternativă a arbitrajului, legea a îngăduit, în art. 544 alin. (2) C. proc. civ., ca părţile să fie primele care să poată stabili, prin convenţia arbitrală sau ulterior, normele de procedură pe care tribunalul arbitral să le urmeze; dacă asemenea reguli nu au fost agreate, art. 544 alin. (3) C. proc. civ. a permis chiar tribunalului arbitral să stabilească procedura de urmat, "aşa cum va socoti mai potrivit". Iar dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit asemenea norme, devin incidente dispoziţiile Cărţii a IV-a a C. proc. civ. (Despre arbitraj), iar nu şi celelalte ale Codului, sub rezerva existenţei unor norme de trimitere, cum este cazul art. 575.

Norme similare conţine şi art. 576 C. proc. civ.

Desigur, în măsura în care părţile, ca în speţa de faţă, recurg la arbitrajul instituţionalizat, devin incidente dispoziţiile art. 619 alin. (3) C. proc. civ., fără ca incidenţa automată a regulilor de procedură ale acestuia să nege părţilor dreptul de a alege regulile, sub rezerva unei decizii în acest sens a conducerii arbitrajului instituţionalizat competent.

Aşadar, în condiţiile în care legea le-a recunoscut posibilitatea, iar părţile au considerat oportun să se adreseze jurisdicţiei alternative, investind o încredere mai mare în arbitri, ele nu pot supune controlului judecătoresc orice nemulţumire legată de hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală, deoarece acţiunea în anulare, deşi are un regim juridic similar unei căi de atac, poate fi exercitată doar în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ.

În considerarea celor prezentate anterior, sentinţa primei instanţe este legală, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

Cum recurenta a pierdut procesul, Înalta Curte o va obliga, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să plătească intimatei cheltuielile de judecată, micşorând însă, în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nivelul onorariului de avocat, întrucât este vădit disproporţionat în raport cu complexitatea şi circumstanţele cauzei; astfel, o va obliga pe recurentă să suporte doar suma de 6.000 RON, cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvenţă, prin administrator special C. şi prin administrator judiciar D.., împotriva sentinţei civile nr. 11/10.02.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 februarie 2021.