Exclusion of foreign-currency repayment clause from abusive clause review as reflecting supplementary national monetary nominalism; non-revisability of loan arrangement fee.

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 iunie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, sub număr de dosar x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C C. S.A. şi D., au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1. b) din contractul de credit imobiliar nr. x/10.12.2007 şi contractul nr. x din 03.12.2007 cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 2%, respectiv 1,60% plătit la prima tragere şi calculat la valoarea creditului, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract si restituirea sumei de 3.276 CHF, respectiv suma de 576.00 euro achitata cu acest titlu; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit si de garanţie nr. x/03.12.2007, cu privire la perceperea unui comision de administrare de 1%/luna, aplicabil la sold, eliminarea acestei clauze abuzive din Contract si restituirea sumei achitată cu acest titlu, de la data semnării contractului şi până la ultima plată efectuată reprezentând comisionul de administrare; obligarea pârâtei la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculata pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata efectuate cu acest proces, în raport cu dispoziţiile art. 451 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 8108 din 20 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. S.A. şi D. S.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la 24 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub număr de dosar x/2015

La termenul din 15 ianuarie 2016, tribunalul a disjuns capătul de cerere având ca obiect constatarea clauzelor abuzive din contractul nr. x din 03.12.2077 şi formarea unui nou dosar.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei coparticipării procesuale şi lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 1198 din 26 februarie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015 Tribunalul Bucureşti a respins cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii, care au solicitat admiterea apelului şi anularea sentinţei apelate şi pe fondul cauzei să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1. b) din contractul de credit imobiliar nr. x/10.12.2007 şi contractul nr. x din 03.12.2007 cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 2%, respectiv 1,60% plătit la prima tragere şi calculat la valoarea creditului, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumei de 3.276 CHF, respectiv suma de 576.00 euro achitată cu acest titlu; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 03.12.2007, cu privire la perceperea unui comision de administrare de 1%/luna, aplicabil la sold, eliminarea acestei clauze abuzive din Contract si restituirea sumei achitată cu acest titlu, de la data semnării contractului, şi până la ultima plată efectuată reprezentând comisionul de administrare; obligarea pârâtei la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu acest proces, în raport cu dispoziţiile art. 451 C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 1364/A din 12 iunie 2018, a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Sub un prim aspect, recurenţii arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât instanţa a constatat, în mod greşit, că în prezenta cauză operează excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, obligaţia de restituire a creditului în moneda CHF neputând fi analizată din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Apreciază că hotărârea recurată nu respectă considerentele deciziilor CJUE pronunţate în cauzele C-186/16, C-92/11, C-34/13, a Deciziei CCR 62/2017 şi apreciază că instanţa de apel trebuia să ţină cont de jurisprudenţa CJUE relevantă, în problema calificării clauzei de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat (sau a întregului contract) ca fiind abuzivă precum şi în chestiunea obligaţiei de informare, sens în care recurenţii fac trimitere şi la Hotărârea Andriciuc şi Alţii vs. Banca Românească, Cauza C186/16 (în integralitate), Ordonanţa Curţii în Cauza CJUE, C-119/17, Liviu Petru Lupean et Oana Andreea Lupean contra S.C. OTP BANK emisă la data de 22 februarie 2018.

Recurenţii fac referiri ample la dreptul Uniunii Europene în special la Cauza C-186/16 susţinând că, raportat la exigenţele acestei decizii, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

Recurenţii trasează direcţii de analiză a cauzei prin prisma principiilor instituite de Decizia 93/13, acestea vizând următoarele aspecte:

- instanţa naţională trebuie să ţină seama, având în vedere în special obiectivul directivei respective, mai precis protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii, faptul că excepţia instituită la articolul 1 alin. (2) din aceeaşi directivă este de strictă interpretare;

- pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit;

- acţiunea de informare a consumatorului nu poate fi pur formală şi nici raportată la simpla achiesare a acestuia de a contracta un credit în CHF. Aceasta nu trebuie să fie doar clară şi inteligibilă, pe plan formal şi gramatical, ci trebuie să evidenţieze efectele concrete ale acesteia, să permită înţelegerea faptului că moneda poate suferi aprecieri/deprecieri, să permită o evaluare a consecinţelor pe care le-ar putea avea asupra executării contractului o atare asumare de rambursare a creditului si a accesoriilor sale (dobândă, comisioane), în moneda contractului;

- instanţa trebuie să răspundă la următoarea întrebare: dacă că articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie să fie interpretat în sensul că intră sub incidenţa noţiunii "obiect principal al contractului", în sensul acestei dispoziţii, o clauză inserată într-un contract de credit încheiat în monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuţie în litigiul principal, potrivit căreia creditul trebuie restituit în aceeaşi monedă, având în vedere că această clauză stabileşte o prestaţie esenţială care caracterizează acest contract;

- obligaţia de informare trebuia materializată în sensul oferirii unor date concrete si solide cu privire la caracteristicile acestei monede, în raport de care era previzibil că reprezentau un risc crescut pentru consumatori spre deosebire de alte monede si nu cu privire la faptul că este o valută care prin esenţă poate varia în raport de LEU, lucru cunoscut de toată lumea. Conform celor statuate de CJUE în Decizia pronunţată în cauza Andriciuc această obligaţie de informare trebuia materializată si în sensul oferirii consumatorului a unei proiecţii asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb va creste;

- aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă ia momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv" (punctul 58 din Decizie).Dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor s-a produs încă de la momentul încheierii contractului;

- în momentul analizării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, instanţa trebuie să examineze, prin raportare şi la celelalte clauze din contract şi prin raportare la mecanismul efectiv de tragere a creditului şi de plată a ratelor, dacă s-a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaţilor prin încălcarea obligaţiei de informare şi trebuie să verifice dacă s-a transferat riscul valutar în totalitate asupra consumatorului;

- contractul de împrumut trebuie sa indice in mod transparent motivul si particularităţile mecanismului de schimb al monedei străine. Consumatorul mediu, rezonabil si normal informat trebuie sa poată anticipa şi să înţeleagă consecinţele angajamentului pe care si l-a asumat, iar angajamentele să fie echilibrate sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor părţilor";

- în cadrul analizării şi constatării dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, trebuie avute în vedere şi toate împrejurările raportului juridic dintre părţi, respectiv dacă ar fi existat o informare - părţile nu ar fi încheiat contractul sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiţii;

- conform legislaţiei unionale dar şi naţionale, intepretarea deciziilor CJUE trebuie realizată de către instanţa naţională în favoarea consumatorului, în spiritul obiectivului urmărit de Directiva 93/13;

- potrivit unei jurisprudenţe constante a CJUE, instanţa naţională este obligată, în măsura posibilului, să interpreteze dreptul naţional în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta şi, prin urmare, să se conformeze articolului 288 ultimul paragrafTFUE (a se vedea, printre altele, Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson şi Kamann, cauza 14/83, Rec, p. 1891, punctul 26 şi Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer şi alţii, cauza C-397/01-C-403/01, Rec.,p. I-8835, punctul 113.) O astfel de obligaţie impusă autorităţilor unui stat şi inclusiv autorităţii judecătoreşti, a fost dezvoltată prin afirmarea principiului interpretării conforme, în doctrină precizându-se că reprezintă principala formă de a conferi efect directivelor, fie că au fost corect transpuse, fie că au fost insuficient transpuse sau fie că nu au fost transpuse;

- în temeiul art. 288 ultimul pargraf din TFUE şi a principiului interpretării conforme, instanţa naţională trebuia să soluţioneze prezentul litigiu prin raportare la interpretarea data de CJUE Directivei 93/13 în cauza Andricuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti, dar şi a Ordonanţei emis în cauza Lupean, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi a clauzelor asociate;

- dispoziţiile art. 1268-1269 din C. civ., ce sintetizează opinia jurisprudenţială şi doctrinară majoritară aplicabilă înainte de octombrie 2011, prevăd ca în materia interpretării clauzelor contractuale îndoielnice se va ţine cont în ordine de (i) sensul care se potriveşte cel mai bine naturii, scopului şi obiectului contractului, (ii) interpretarea acestora în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul, iar în subsidiar se vor interpreta în favoarea celui care se obligă (debitorul);

- raţionamentul utilizat de legiuitor în privinţa interpretării clauzelor contractuale susceptibile de mai multe sensuri trebuie extins şi în privinţa intepretării normelor legale, ale considerentelor Curţii Constituţionale sau ale Curţii Europene de Justiţie, al mijloacelor de probă şi al elementelor de fapt, ce prin modul lor de redactare permit conturarea unor opinii contradictorii, sens în care se solicită instanţei ca în interpretarea textelor legale şi a jurisprudenţei constituţionale să aibă în vedere criteriile arătate.

Cu privire la buna-credinţă, recurenţii precizează că, în jurisprudenţa Inaltei Curţi de Casaţie, prin decizia nr. 302/2014, s-a arătat ca în analiza cerinţei bunei-credinţe, trebuie examinată poziţia de negociere a părţilor pentru a se verifica dacă profesionistul a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, de ale cărui interese legitime trebuia să se ţină cont.

Neîndeplinirea condiţiei bunei-credinţe decurge firesc din stipularea unor clauze pentru o prestaţie inexistentă sau injustă, fiind înfrânt principiul consacrat de art. 969-970 C. civ.

Cea de-a doua critică vizează faptul că instanţa de apel a statuat, în mod greşit, că instanţa nu poate interveni în contract, dacă anularea clauzelor sau a contractului în ansamblu său, pune consumatorul într-o situaţie prejudiciantă.

Consideră recurenţii că din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie se desprinde o obligaţie a instanţei de judecată de a stabili în urma constatării caracterului abuziv al unei clauze, consecinţele eliminării acesteia din Contract si modalitatea în care acesta urmează să producă efecte pe viitor, obligaţie existentă pentru a se atinge scopul Directive 93/13/CEE, acela de a proteja consumatorii şi nu de a le crea o situaţie mai grea acestora în urma aplicării prevederilor acesteia, sens în care recurenţii redau considerente din Hotărârea pronunţată la 30 mai 2013 în cauza Erika Joros v Aegon Magyaroszag Hitel Zr. (C-397/11), considerente din Decizia CJUE din Cauza C-26/2013 cu privire la aplicarea articolului 6 din Directiva nr 93/13/CEE, Directiva transpusă prin Legea 193/2000 şi care sunt obligatorii pentru instanţele naţionale.

Recurenţii apreciază că instanţa trebuie să răspundă la cea de a treia întrebare: dacă articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În opinia recurenţilor, simpla constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei din Contractul de credit nu ar constitui un remediu suficient, sens în care, pentru reechilibrarea raportului dintre părţi, instanţa de judecată trebuie să recurgă la principiile de bază ale contractelor sinalagmatice şi aplicând principiul solidarismului si art. 970 din vechiul C. civ., să reechilibreze Contractul.

Se arată că un remediu efectiv, apt să înlăture consecinţele negative care derivă din instituirea clauzelor abuzive supuse controlului instanţei, îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor pe toată perioada contractuală, sens în care recurenţii citează din Decizia nr. 590/2016 a Curţii de Apel Cluj.

Consideră că reechilibrarea raportului juridic de către instanţa de judecată este posibilă din punct de vedere juridic, dar şi imperios necesară pentru a se asigura acest efect, fiind permisă prin corelarea principiului bunei-credinţe şi cel al echităţii (art. 970 vechiul C. civ.), sens în care, precizează că au invocat în subsidiar, aplicarea "teoriei impreviziunii".

Plecând de la premisa că judecătorul va putea înlocui clauza cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, de natură să permită restabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, precum şi incidenţa art. 970 C. civ. de la 1864, recurenţii apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză, este ca lipsirea de efecte a clauzei de risc valutar să îmbrace forma restituirii ratelor creditului în moneda naţională, la cursul de schimb CHF/RON avut în vedere la data încheierii contractului (raport la care s-a efectuat şi analiza bonităţii clientului).

Cea de-a treia critică vizează faptul că, referitor la clauza 5.1. lit. b), hotărârea atacată a fost pronunţată cu greşita interpretare a art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13, precum şi a art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000.

Consideră recurenţii că interpretarea instanţei de apel este incorectă şi în dezacord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Deciziile 578/14.02.2013 şi 2797/2014) în condiţiile în care a reţinut că contra prestaţia pentru perceperea comisionului de acordare reiese din însăşi denumirea comisionului, că profesionistul întreprinde activităţi concrete în etapa pre-contractuală pentru acordarea creditului, că clauza este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil ce nu necesită cunoştinţe tehnice sau de specialitate.

În ceea ce priveşte clauza privind comisionul de acordare, se arată că acesta nu respectă exigenţele bunei credinţe, inserarea acestuia vătămând interesele patrimoniale ale reclamanţilor, prin includerea acestui comision urmărindu-se în realitate obţinerea de avantaje disproporţionate faţă de prestaţiile efectuate de bancă, impunerea comisionului în discuţie reprezentând o modalitate de percepere a unui cost mai mare decât cel menţionat cu titlu de dobândă în contract, în detrimentul apelanţilor reclamanţi. Comisionul de acordare nu face parte din preţul Contractului şi în consecinţă poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv pentru următoarele motive:

- comisionul de acordare se plăteşte o singură dată la data acordării creditului, iar perceperea acestuia condiţionează acordarea creditului de această plată;

- perceperea acestui comision nu se justifică, deoarece obligaţia de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere de credit, întruneşte condiţiile de creditare, revine băncii, a furnizorului de servicii, deci costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel care impune aceste verificări;

- operaţiunile realizate de angajaţii băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate;

- prestaţiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voinţă, consimţământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit;

- împrumutaţii au achitat de altfel din surse proprii taxele notariale, înscriere în AEGRM, intabularea dreptului de ipotecă al Băncii, etc.;

- aşa-zisele operaţiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de aceste activităţi, ci de soldul creditului raportarea procentuală realizându-se la aceasta şi nu la volumul operaţiunilor efectiv realizate (aspect ce rezultă din clauza contractuală);

- în cazul comisionului de acordare, nu se justifică în contract care este raţiunea pentru care se percepe un astfel de comision lunar a cărui modalitate de calcul este tot procentuală, raportată la soldul creditului. De altfel, nici pe parcursul procesului creditoarea nu a dovedit, în niciun fel, care a fost exact contraprestaţia care justifica perceperea acestei sume;

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţia nulităţii recursului, iar, pe fond, respingerea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 februarie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 8 noiembrie 2019, au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului; a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 17 ianuarie 2020.

La 17 ianuarie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1364/A din 12 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 20 ianuarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările formulate prin întâmpinare, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenţii au susţinut caracterul abuziv al clauzei caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1. b) din contractul de credit imobiliar nr. x/10.12.2007 şi contractul nr. x din 03.12.2007 cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 2%, respectiv 1,60% plătit la prima tragere şi calculat la valoarea creditului, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract; precum şi obligarea pârâtei la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit.

Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relativ la comisionul de acordare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că scopul perceperii comisionului de acordare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv acela de contraprestaţie a serviciilor legate de procesarea cererii de credit, respectiv pentru tot ce presupune verificarea condiţiilor pe care le îndeplineşte solicitantul în funcţie de tipul de credit pentru care optează.

Potrivit art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/10.12.2007 împrumutatul trebuia să plătească "comision de acordare 3.276 CHF reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat".

Prin urmare, prezentarea comisionului de acordare s-a făcut prin indicarea lui ca având caracter unic şi prin menţionarea atât a sumei totale cât şi a procentului de determinare de 2% ce se calcula prin aplicarea procentului la valoarea totală a creditului, fiind de necontestat că această clauză este clar exprimată, terminologia folosită fiind una comună limbajului curent, care nu necesită definiţii exprese şi explicaţii suplimentare.

S-a apreciat cu justeţe lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este suficient de clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului.

Nu în ultimul rând, cuantumul comisionului nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din lege.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reţinut în mod corect a reţiut de instanţa de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute de recurenţi, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Totodată, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca o greşită aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenţi, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1364/A din 12 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei D. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-reclamanţi B. şi A. la plata sumei de 5550,64 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă D. S.A., conform înscrisurilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1364/A din 12 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi B. şi A. la plata sumei de 5550,64 RON către intimata-pârâtă D. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2021.