Shareholder transfer damages claim quashed and remanded for unconvincing reasoning on legal basis.

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 28 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 101.240,61 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate prin precontractul de cesiune părţi sociale autentificat sub nr. x din 31 octombrie 2014 de Biroul Individual Notarial C..

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350, art. 1530, art. 1532 şi art. 1548 C. civ.

Prin sentinţa civila nr. 1345/2018 din 4 octombrie 2018, Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B. şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 71.654,67 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia nr. 178/A-COM din 21 martie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. S.A. şi de apelantul-pârât B. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, B. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

În concret, a arătat că, în primul paragraf de la pagina 8 din decizia atacată, s-a reţinut ca prin cererile de apel s-a invocat nemotivarea sentinţei primei instanţe de către ambii apelanţi.

În combaterea acestui considerent al instanţei de apel, recurentul-pârât a subliniat că numai cererea sa de apel cuprinde critici referitoare la acest aspect.

Aceeaşi parte a învederat că instanţa de apel nu a analizat criticile din cererea sa de apel referitoare la înlăturarea de către prima instanţă, fără o motivare proprie, a valorii probatorii a opiniei separate făcute de expertul parte.

Astfel, recurentul-pârât a învederat că, deşi ambele instanţe au făcut referire la expertiza extrajudiciară, acestea nu au expus motivele pentru care nu au luat în considerare această probă.

Autorul recursului a mai arătat că, în penultimul paragraf de la pagina 9 din decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că anumite critici au fost formulate de către reclamantă. Or, criticile respective au fost formulate de către pârât.

Totodată, a subliniat că sunt contradictorii ultimele două paragrafe de la pagina 9 din decizia recurată, întrucât instanţa de apel a reţinut că analizează doar criticile reclamantei, deşi aceste paragrafe vizau critici formulate de ambele părţi.

Recurentul-pârât a mai arătat că argumentele instanţei de apel de la paragrafele 3-6 ale paginii 11 din decizia recurată sunt străine faţă de pricină, întrucât partea adversă nu a solicitat predarea unui laptop.

Autorul recursului a învederat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., având drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 13 din Convenţia Europenă a Drepturilor Omului.

În acest sens, a arătat că, în etapa rejudecării cauzei, instanţa de apel trebuia să stabilească situaţia de fapt şi să răspundă criticilor formulate de părţi într-o formă clară şi concisă.

Aceeaşi parte a învederat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1350, art. 1532 şi art. 1548 C. civ., însă, având în vedere că aceasta şi-a însuşit considerentele primei instanţe, fără o motivare proprie, nu poate fi exercitat controlul judiciar din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că a invocat motive generice de apel şi că abia prin întâmpinarea la apelul părţii adverse a detaliat sumele puse în sarcina sa.

În final, autorul recursului a conchis că, şi în această ultimă ipoteză, instanţa de apel era obligată să dea eficienţă principiului devoluţiunii totale a apelului şi să analizeze apărările din întâmpinarea la apelul părţii adverse.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a menţionat că este de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 28 iunie 2019 şi 4 iulie 2019 .

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare la cererea de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, care nu au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 178/A-COM din 21 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în considerarea argumentelor ce succed:

Recursul pârâtului a fost fundamentat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi supune analizei instanţei de recurs lipsa motivării hotărârii şi, respectiv, greşita aplicare a normelor de drept material.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta considerentele hotărârii judecătoreşti care trebuie să conţină, pe lângă arătarea obiectului cererii, a susţinerilor pe scurt ale părţilor, şi expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 175 C. proc. civ.. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Aceste dispoziţii legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient al modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanţa ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

În acest context, se reţine că, prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 101.240,61 RON, reprezentând prejudiciul suferit de aceasta urmare a ascunderii situaţiei reale a datoriilor societăţii de către pârât cu ocazia încheierii precontractului de cesiune de părţi sociale nr. x/31.10.2014 şi contractului de cesiune părţi sociale din 01.04.2015, deşi, prin contractele înainte menţionate, pârâtul declarase că toate datoriile sunt evidenţiate în contabilitate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350, 1530, 1532 şi 1548 C. civ.

Se constată însă că, în cuprinsul motivării cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat ascunderea situaţiei reale a societăţii prin exercitarea de manopere dolosive, viclene, de către pârât, în scopul determinării cesionarului de a consimţi la preluarea părţilor sociale ale societăţii, sugerând astfel vicierea consimţământului reclamantei printr-un dol prin reticenţă. Astfel, a susţinut reclamanta că, în situaţia în care ar fi cunoscut situaţia financiară reală a societăţii, este puţin probabil că ar mai fi încheiat contractul de cesiune părţi sociale, sau ar fi contractat la un preţ mult mai mic.

Se reţine şi faptul că, la termenul din 03.03.2016, reclamanta, prin avocat, a precizat că prejudiciul reprezintă datorii de care A. S.A. nu avea cunoştinţă la momentul semnării contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 1345/2018 a Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă s-a reţinut că prejudiciul constând în datorii ale firmei D. S.R.L., care nu au fost evidenţiate în contabilitate şi pe care reclamanta nu le cunoştea, are valoarea conform expertizei contabile, de 71.654,67 RON. Aceste sume constau în impozite, taxe locale, majorări de întârziere, anumite cheltuieli de executare şi cheltuieli de judecată.

A reţinut prima instanţă că, potrivit convenţiei de cesiune părţi sociale, orice situaţie ce ar naşte litigii, ascunsă până la momentul încheierii acesteia, atrage răspunderea asociatului unic B., astfel că, în temeiul art. 1350 C. civ., a admis cererea reclamantei.

Împotriva sentinţei primei instanţe, ambele părţi au formulat apel.

Prin calea de atac exercitată, recurentul a criticat soluţia primei instanţe apreciind că hotărârea este nemotivată, pe de o parte, sub aspectul înlăturării unor probatorii, iar, pe de altă parte, sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt cu privire la cunoaşterea situaţiei financiare de către reclamantă şi la dovada prejudiciului.

De cealaltă parte, reclamanta a invocat critici care privesc cuantumul prejudiciului constatat şi admis de prima instanţă şi o reiterare a considerentelor privind ascunderea situaţiei financiare reale de către pârât, prin manopere dolosive, viclene.

În acest context, se reţine că, atunci când o parte a criticat hotărârea, instanţa de apel trebuie să analizeze şi să răspundă motivat criticilor formulate, care nu îşi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe şi, totodată, să argumenteze motivele pentru care îşi însuşeşte sau nu, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reţinute de prima instanţă.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Aşadar, limitele învestirii instanţei de judecată sunt stabilite de către părţile în litigiu, prin cererile şi apărările lor.

Se constată că prima instanţă a reţinut în soluţionarea cauzei dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală, ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, fără exercitarea rolului activ prevăzut de art. 22 alin. (2) Cod procedură activă, în condiţiile în care, reclamantul, în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, a susţinut, pe de o parte, atragerea răspunderii contractuale în temeiul precontractului de cesiune părţi sociale şi a contractului de cesiune părţi sociale, iar, pe de altă parte, a invocat vicierea consimţământului cesionarului la momentul încheierii contractului de cesiune părţi sociale.

Sub aspectul stabilirii cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, instanţa supremă reţine că prima instanţă nu a exercitat rolul activ pentru a lămuri cele două elemente ale acţiunii civile, iar instanţa de apel a validat prin hotărârea pronunţată o atare neregularitate.

Cauza, temeiul juridic al unei acţiuni, este definită ca situaţia de fapt calificată juridic. Aşadar, nu atât indicarea unui anume text de lege dă cauza acţiunii, ci instituţia de drept material la care se raportează reclamantul în expunerea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul acţiunii.

Dacă formulările reclamantului sunt neclare şi confuze, fiind de natură a nu permite determinarea clară a obiectului şi temeiului juridic al cererii deduse judecăţii, instanţa are îndatorirea de a cere lămuriri şi precizări, respectând regula dezbaterilor contradictorii, pentru a stabili obiectul cererii şi temeiul juridic al acesteia, aspecte care permit exercitarea controlului judiciar, dar şi respectarea dreptului la apărare al părţii adverse, care trebuie să cunoască exact care sunt pretenţiile formulate împotriva sa şi pe ce temei juridic se fundamentează acestea.

Spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat, temeiul ei juridic nu leagă instanţa care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Calificarea acţiunii se va face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

Or, cele două temeiuri ale cererii, răspunderea contractuală şi dolul, au efecte juridice distincte şi nu converg către aceeaşi finalitate, respectiv acoperirea prejudiciului, aşa cum solicită reclamanta prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 1257 teza a II-a C. civ., "în caz de dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul (...) dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit".

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Or, în cauză, motivarea instanţei de apel s-a axat, în primul rând, pe o prezentare succintă a etapelor cercetării judecătoreşti realizată de prima instanţă, deşi fusese învestită prin apelul pârâtului cu o verificare a modului în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt, iar în al doilea rând, pe analiza clauzei prevăzută la art. VII alin. (3) din Precontractul de cesiune părţi sociale, autentificat sub nr. x/31.10.2014 de BNP C., cu excluderea analizei temeiurilor de fapt invocate chiar de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi combătute de pârâtă prin cererea de apel, anume ascunderea situaţiei patrimoniale reale a societăţii de către pârât, prin manopere dolosive, viclene.

Examinând cererea de chemare în judecată ca fiind o acţiune în răspundere contractuală, instanţa de apel a înlăturat astfel, în mod implicit şi fără motivare, incidenţa dispoziţiilor în materie de dol privitoare la dovada dolului, dovada prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre fapta imputată pârâtului şi prejudiciul pretins.

Astfel, la pag. 12 din decizie, instanţa de apel a reţinut că "în prezenţa unei asemenea clauze, faţă de prevederile art. 1270 C. civ., nu au relevanţă aspectele invocate chiar dovedite, potrivit cu care persoana care controlează societatea care este acţionar al cesionarului ar fi cunoscut situaţia altor datorii neevidenţiate în contabilitate".

Pe de altă parte, dată fiind atât invocarea de către reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, a clauzei prevăzută la art. VII alin. (3) din precontractul de cesiune părţi sociale încheiat la 31.10.2014, cât şi soluţia primei instanţe întemeiată pe această clauză, instanţa de apel trebuia să lămurească natura juridică a acestei clauze, pe care, dealtfel, fără a o pune în discuţia contradictorie a părţilor, a tratat-o ca pe o clauză penală, cât şi conţinutul unei astfel de clauze care nu prevede expres stabilirea anticipată a prejudiciului la nivelul datoriilor sociale pretins neevidenţiate în contabilitate, aşa cum solicită reclamanta.

Aflarea adevărului este un principiu fundamental al procesului civil reglementat ca atare de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. printr-o normă de interes public, iar încălcarea acestor dispoziţii face ca instanţa de control judiciar să fie în imposibilitate de a verifica justeţea soluţiei adoptate.

Astfel, din verificarea deciziei atacate cu recurs, rezultă că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanţa de apel limitându-se la a reţine, în susţinerea soluţiei de respingere a apelului pârâtului, că, "prin aplicarea semnăturii pe precontractul de cesiune părţi sociale, promitentul cedent a cunoscut obligaţiile pe care şi le asumă, respectiv riscul suportării contravalorii tuturor datoriilor societăţii, nemenţionate în contabilitate", fără a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, aşa cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

O astfel de hotărâre face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii sale pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând practic cu o necercetare a fondului pricinii, fiind astfel incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sunt apreciate ca fondate şi criticile recurentului privind contrarietatea dintre considerentele instanţei de apel, rezultată din gruparea motivelor din cererile de apel ale reclamantului şi ale pârâtului, pe de o parte, cât şi din confundarea, în analiza criticilor, a părţii apelante ale cărei argumente erau înlăturate.

Instanţa supremă reţine că, atât în raport de criticile invocate dar şi de interesul şi finalitatea diferită a celor două apeluri exercitate în cauză, se impunea analiza lor în mod separat.

Raportat la considerentele ce preced, instanţa supremă reţine că instanţa de prim control judiciar nu a efectuat o devoluţiune totală a cauzei prin stabilirea cu prioritate a limitelor învestirii şi nu a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă prin raportare la motivele de fapt şi de drept invocate de reclamantă.

Reţinând că motivarea în fapt şi în drept a hotărârii, conform art. 425 C. proc. civ., este indispensabilă pentru a se exercita controlul judiciar, iar hotărârea supusă recursului nu este motivată în drept, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea de deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, potrivit art. 496 alin. (2) coroborat cu art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 178/A-COM din 21 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2021.