Insolvency context: nullity of sales contract via essential error and set-off, limited to legal error regarding compensation permissions.

Şedinţa publică din data de 18 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

La data de 07.05.2015, BNP A., în calitate de administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L., în contradictoriu cu creditoarea C. S.A. şi administratorul special D., în temeiul art. 46 din Legea nr. 85/2006 a formulat cerere de constatare a nulităţii operaţiunii de girare a x din 01.08.2014 de B., prin administrator special D. către C. S.A. a sumei de 7.942.908,34 RON, respectiv a operaţiunilor de compensare încheiate între C. S.A. şi debitoarea B. în temeiul acestei operaţiuni de girare, după data deschiderii procedurii, pentru suma de 7.942.908,34 RON, BO emis de C. S.A. în 01.08.2014 în favoarea B. pentru plata facturilor emise de debitoare către C. S.A. după deschiderea procedurii, şi girat de B. în favoarea C. S.A., pentru stingerea facturilor emise anterior deschiderii procedurii, ulterior în baza acestui BO fiind operată compensarea în contabilitate.

La data de 03.06.2015 C. S.A., în contradictoriu cu B., a formulat o cerere reconvenţională, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între B., reprezentată de administratorul special D., în calitate de vânzător şi C. S.A., în calitate de cumpărător, în principal pentru vicierea consimţământului determinat de eroarea-obstacol, iar în subsidiar pentru lipsa scopului, cauzată de intervenţia erorii grave, iar urmare anulării contractului de vânzare-cumpărare să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin încheierea de şedinţă din data de 25.06.2015 instanţa a dispus disjungerea cererii reconvenţionale, aceasta făcând obiectul prezentului dosar, înregistrat iniţial sub nr. x/2014/a11.

La data de 08.07.2015, creditoarea E. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul B., solicitând admiterea intervenţiei în principiu şi respingerea ca nefondată a cererii formulată de C. S.A..

La data de 5.11.2015 s-a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei judecătorului sindic în soluţionarea cererii formulate de reclamanta creditoare C. S.A., excepţie care a fost admisă, dispunându-se judecarea cauzei de către un complet specializat în soluţionarea cauzelor cu profesionişti.

Prin încheierea de şedinţă din 24.02.2016 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul E. S.R.L. în interesul pârâtei.

La data de 24.02.2016, F., în temeiul art. 63 din C. proc. civ., a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul B. S.R.L., iar prin încheierea de şedinţă din 16.03.2016 aceasta a fost admisă în principiu.

Prin sentinţa nr. 150 din 23 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a Civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta C. S.A. şi au fost admise cererile de intervenţie accesorie formulate de E. S.R.L. şi F.. S-a dispus, totodată, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către intervenienta E. S.R.L..

Prin decizia nr. 1043 din 24 noiembrie 2016 Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta C. S.A. împotriva sentinţei nr. 150 din data de 23 martie 2016.

Prin decizia nr. 1756 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a fost admis recursul declarat de reclamanta C. S.A. împotriva deciziei nr. 1043 din data de 24 noiembrie 2016, casată decizia şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014/a11*, iar prin decizia nr. 400 din 27 martie 2018, Curtea Apel Craiova, secţia a II-a Civilă a admis apelul declarat de reclamanta C. S.A. împotriva sentinţei nr. 150 din data de 23 martie 2016, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre soluţionare unui complet specializat în soluţionarea litigiilor cu profesionişti din cadrul secţiei a II-a a Tribunalului Dolj.

În rejudecare, prin încheierea de şedinţă din data de 16.10.2018, au fost admise în principiu cererile de intervenţie accesorie în interesul pârâtei formulate de intervenienţii E. S.R.L. şi F..

Prin sentinţa nr. 162/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta C. S.A. în contradictoriu cu pârâta B., s-au admis cererile de intervenţie accesorie formulate de E. şi F., în interesul pârâtei B. şi a fost obligată reclamanta la 5.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta B..

Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamanta C. S.A., iar prin decizia nr. 273 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a Civilă, acesta a fost respins ca nefondat.

Reclamanta C. S.A. a formulat recurs împotriva soluţiei instanţei de apel, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivare se arată că hotărârea a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, se invocă aplicarea şi interpretarea greşită a legii de către instanţa de apel, în ceea ce priveşte dispoziile legale care guvernează în materia asigurării continuităţii completului de judecată precum şi a garantării dreptului la apărare, câtă vreme aceasta a înlăturat critica vizând faptul că instanţa de fond, Tribunalul Dolj, a încălcat principiul continuităţii completului de judecată, fiecare termen acordat în cauză beneficiind de prezenţa unui alt magistrat.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a refuzat să cenzureze conduita primei instanţe, care a procedat la soluţionarea cauzei, respectiv cu privire la excepţia de necompetenţă şi cu privire la admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenţie, în lipsa reprezentantului convenţional al reclamantei, încălcând astfel în mod flagrant principiul contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare, respingerea unei cereri prin care s-a solicitat strigarea cauzei 5 minute mai târziu fiind nelegală şi excesivă.

Se mai arată că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii în materia verificării şi stabilirii competenţei de soluţionare a pricinii, respectiv a prevederilor art. 130 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ., apreciindu-se în mod eronat că recurenta, în calitate de reclamantă, ca urmare a disjungerii cererii-reconvenţionale, avea obligaţia de a opta pentru instanţa competentă în procedura regularizării.

Susţine recurenta că în speţă, urmare a dezinvestirii instanţei în favoarea căreia normele de procedură stabilesc competenţa exclusivă de soluţionare, acesteia i s-a renăscut dreptul de a opta în ceea ce priveşte stabilirea competenţei teritoriale, raportat la prevederile art. 113 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Din această perspectivă, apreaciază recurenta că este greşită concluzia instanţei în sensul că, din punct de vedere teritorial, reclamanta recurentă a optat deja la momentul investirii Tribunalului Dolj, având în vedere că formularea unei cereri reconvenţionale în contextul în care acţiunea principală se afla sub incidenţa unei competenţe exclusive, nu poate fi echivalată cu exercitarea unui drept de opţiune.

Nici împrejurarea că instanţa de judecată a admis o excepţie de necompentenţă funcţională invocată din oficiu şi a dispus transpunerea dosarului către o secţie civilă, fără a pune în discuţia părţilor incidenţa prevederilor art. 113 din C. proc. civ. nu poate conduce la suprimarea dreptului său de a beneficia de o dispoziţie legală instituită în favoarea reclamantului, în raport de care acesta are posibilitatea de a opta în ceea ce priveşte competenţa teritorială.

Se mai invocă şi încălcare dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din C. proc. civ. de către prima instanţă, care nu a pus în discuţia părţilor necesitatea unor probe sau lămuriri suplimentare, cu ocazia verificării competenţei, şi fără a efectua nicio verificare suplimentară, a reţinut în mod nejustificat că părţile nu ar fi stabilit niciun loc al plăţii.

Susţine recurenta că în cazul de faţă, niciuna dintre obligaţiile născute din contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare se solicită nu urma să fie îndeplinită într-o localitate care să fie în raza de competenţă a Tribunalului Dolj ci dimpotrivă, în raza de competenţă a altor instanţe, respectiv Tribunalul Ilfov - ca locul îndeplinirii obligaţiei B. sau Tribunalul Bucureşti - ca loc de îndeplinire al obligaţiei recurentei, motiv pentru care regulile privind competenţa alternativă erau pe deplin aplicabile, reclamanta recurentă optând în sensul atribuirii competenţei de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

O altă critică vizează greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materia cererii de intervenţie, câtă vreme, faţă de calificarea naturii juridice a cauzei ca fiind o acţiune civilă de drept comun, nu are nicio relevanţă calitatea de creditor într-o procedură de insolvenţă distinctă.

Se mai critică şi greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor care reglementează administrarea probelor în procesul civil.

Astfel, în ceea ce priveşte-pretinsele fine de neprimire determinate de aşa zisa nerespectare a dispoziilor art. 209 din C. proc. civ., instanţa impută neparcurgerea procedurii de regularizare, făcând abstracţie atât de caracterul incidental al cererii, cât şi de faptul că aceasta a fost depusă iniţial în cadrul procedurii insolvenţei, fiind disjunsă din oficiu.

În ceea ce priveşte concludenţa şi utilitatea probatoriilor solicitate, precum şi faptul că necesitatea administrării acestora a rezultat inclusiv din dezbateri, aflându-ne într-un dosar de natură civilă, în mod greşit instanţa de apel s-a raliat opiniei primei instanţe, reţinând că nicio altă probă, în afară de cea cu înscrisuri, nu este admisibilă în cauză, cu toate că din punctul de vedere al cadrului obiectiv cererea are ca obiect constatarea nulităţii unui act juridic civil.

Sub aspectul nelegalităţii hotărârii din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a legii pe fondul cauzei, se arată că în mod greşit s-a reţinut în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 1208 din C. civ.

Susţine recurenta că a consimţit la încheierea operaţiunii de vânzare- cumpărare, pe de o parte, în considerarea faptului că plata mărfii achiziţionate se va face prin operaţiunea de compensare, iar pe de alta parte, a avut acceptul administratorului judiciar că această operaţiune este posibilă în condiţiile deschiderii procedurii insolvenţei împotriva debitoarei. Cu toate acestea, conduita menită a induce starea de eroare practicată de administratorul judiciar a rămas neanalizată de către instanţă, deşi aceasta a fost principala susţinere a reclamantei recurente, astfel încât în discuţie nu era diligenţa sa de a se informa asupra posibilităţii de a se realiza operaţiunea de compensare, ci atitudinea administratratorului judiciar, care a încurajat realizarea acestei operaţiuni în timpul mandatului său şi care, ca atare, a creat eroarea esenţială care atrage nulitatea contractului.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de nulitate invocat, lipsa cauzei, se impunea adminstrarea unor probe diferite decât înscrisurie, deoarece, astfel cum rezultă din descrierea situaţiei de fapt, recurenta nu a urmărit la încheierea actului juridic dobândirea mărfii în schimbul unui preţ, ci compensarea contravalorii acesteia cu debitul ce îi era datorat.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte cea de a doua condiţie a valabilităţii cauzei actului juridic, respectiv realitatea acesteia, arată că aceasta este falsă dacă exista eroare asupra motivului determinant, adică asupra scopului mediat. Sancţiunea care intervine este aceea a nulităţii actului juridic, însă numai dacă sunt îndeplinite condiţiile erorii grave, ceea ce evidenţiază strânsa legătura ce există între această cerinţă a cauzei şi eroarea viciu de consimţământ.

În drept au fost invocate art. 483 şi următoarele din C. proc. civ.

În cauză au formulat întâmpinări intimatele E. S.R.L. şi B. S.R.L., solicitând respingerea recursului ca nefundat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 15 mai 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 septembrie 2020, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la data de 11 noiembrie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit situaţiei de fapt, reţinută de instanţele de fond şi necontestată, la data de 26 iunie 2014 s-a deschis procedura insolvenţei împotriva pârâtei intimate B.. După acestă dată, între pârâta intimată şi recurenta reclamantă nu s-a încheiat un contract de vânzare cumpărare în formă scrisă, dar elementele operaţiunilor de vânzare cumpărare erau stabilite de părţi odată cu fiecare livrare de marfă, ocazie cu care au fost emise facturi conţinând descrierea mărfii şi preţul ce trebuia plătit. Pentru marfa livrată recurentei reclamante de către pârâta intimată după deschiderea procedurii împotriva acesteia din urmă, a fost emis de către reclamantă biletul la ordin x la data de 1 august 2014, pentru suma de 794.908,34 RON, în cuprinsul acestuia menţionându-se expres că valoarea sa reprezintă contravaloare marfă. Ulterior, biletul la ordin a fost girat de intimata pârâtă B. către recurenta reclamantă, în contul creanţei deţinute de C. S.A. împotriva B..

În cadrul procedurii insolvenţei debitoarei B., administratorul judiciar al acesteia a solicitat constatarea nulităţii operaţiunii de girare a biletului la ordin, respectiv a operaţiunilor de compensare încheiate între C. S.A. şi debitoarea B. în temeiul acestei operaţiuni de girare, după data deschiderii procedurii.

Sub aspectul criticilor vizând nerespectarea dispoziţiilor privind continuitatea completului de judecată şi dreptul la apărare, Înalta Curte constată că acestea pot fi analizate din persepctiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., şi nu pct. 8, cum în mod greşit indică recurenta. Criticile sunt însă nefondate.

Astfel, Înalta Curte constată că recurenta reia practic criticile din apel formulate cu privire la pretinsa nerespectare a continuităţii completului de judecată şi a dreptului la apărare, fără a critica în concret considerentele instanţei de apel.

În mod corect a apreciat instanţa de apel, faţă de existenţa proceselor-verbale prin care s-a constatat absenţa motivată a judecătorului din completul de judecată căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza, că înlocuirea acestuia cu judecătorul din planificarea de permanenţă s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile legale. Contrar susţinerilor recurentei, într-o astfel de situaţie nu se impune o nouă repartizare a dosarului, dispoziţiile legale prevăzând în mod expres soluţia înlocuirii judecătorului aflat în imposibilitate temporară de a participa la şedinţa de judecată.

Corecte sunt considerentele instanţei de apel şi în ceea ce priveşte respectarea principiului contradictoriaităţii şi a dreptului la apărare, câtă vreme, la termenul la care s-a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei teritoriale şi admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenţie accesorie, nu a existat acordul tuturor părţilor pentru strigarea cauzei la altă ordine decât cea stabilită conform listei de şedinţă.

Aşa cum în mod corect a apreciat şi instanţa de apel, lipsa reprezentantului convenţional al reclamantei C. S.A., în condiţiile în care procedura de citare fusese legal îndeplinită pentru termenul din 16 octombrie 2018, nu este imputabilă nici instanţei şi nici părţii adverse, astfel că nu se poate reţine vreo încălcare a dreptului la apărare.

În plus, în cauză nu poate fi reţinută producerea vreunei vătămări, câtă vreme consilierul juridic al recurentei, prezent în sală, a pus concluzii asupra excepţiei necompetenţei teritoriale şi a cererilor de intervenţie, chiar în lipsa unui mandat expres în acest sens, iar recurenta nu a dovedit, şi de altfel nici nu a invocat, faptul că aceste concluzii nu ar fi susţinut interesul recurentei.

Tot din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. pot fi analizate şi criticile privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 130 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ. vizând invocarea excepţiei de necompetenţă.

Sub acest aspect, recurenta porneşte de la premisa greşită că în cauză, în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o, ar fi fost incidente dispoziţiile referitoare la competenţa exclusivă a judecătorului sindic. Dimpotrivă, tocmai pentru că recurenta reclamantă a înţeles să învestească judecătrul sindic cu o cerere ce nu era de competenţa acestuia, face ca în cauză să fie pe deplin incidente dispoziţiile art. 130 alin. (4) din C. proc. civ.

În realitate, prin raportare la obiectul acţiunii formulate, cererea reclamantei nu era de competenţa judecătorului sindic, şi nimic nu împiedica partea să învestească instana de drept comun, pe cale principală, situaţie în care ar fi putut să-şi exercite şi dreptul de alegere între instanţele pe care le considera deopotrivă competente, din punct de vedere teritorial.

Totodată, nu trebuie confundată competenţa materială a judecătorului sindic, a cărei încălcare este de ordine publică, şi poate fi invocată oricând, cu problema necompetenţei teritoriale în cazul competenţei teritoariale alternative, când necompetenţa este de ordine privată, şi nu poate fi invocată decât în condiţiile expres prevăzute de lege.

În niciun caz nu se poate susţine că după disjungere s-ar fi născut dreptul reclamantei recurente de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente teritorial, deoarece disjungerea s-a impus tocmai pentru că recurenta reclamantă a înţeles să învestească judecătorul sindic, pe calea unei cereri reconvenţionale, cu o acţiune de drept comun, încălcând competenţa absolută specială a acestuia, chestiune tranşată definitiv în ciclul procesual anterior, şi care nu mai poate fi repusă în discuţie.

Pe de altă parte, recurenta a sesizat în mod corect, din punct de vedere teritorial, instanţa în a cărei circumscripţie îşi are sediul pârâta intimată, şi nu poate invoca propria culpă, aceea de a fi sesizat o instanţă necompetentă material (judecătorul sindic), pentru a determina rejudecarea cererii sale de către o altă instanţă.

Recurenta reclamantă şi-a exercitat dreptul de opţiune în privinţa competenţei teritoriale a instanţei la momentul înregistrării cererii reconvenţionale. În consecinţă, nefiind vorba de o necompetenţă de ordine publică, potrivit dispoziţiior art. 130 alin. (4) din C. proc. civ., pe deplin aplicabile în speţă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, recurenta nu mai putea invoca o pretinsă necompetenţă teritorială a instanţei de fond.

Nu în ultimul rând, se cuvine a fi menţionat şi faptul că, în primul ciclu procesual, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare reţinându-se greşita nerepartizare aleatorie a cauzei la instanţa de drept comun, şi nu necompetenţa teritorială a instanţei, în a cărei rază teritorială îşi are sediul pârâta intimată.

În consecinţă, câtă vreme recurenta reclamantă nu mai putea invoca excepţia necompetenţei teritoriale în faţa primei instanţe, sunt lipsite de relevanţă şi nu vor mai fi analizate criticile acesteia privind pretinsele greşeli săvârşite de instanţele de fond cu privire la incidenţa în cauză a normelor privind competenţa teritorială alternativă.

Mai mult, chiar dacă în speţă ar fi incidente şi dispoziţile art. 113 din C. proc. civ., acestea stabilesc competenţa teritorială alternativă şi a altor instanţe, în afara celei în circumscripţia căreia îşi are sediul pârâta, ceea ce nu face însă ca această din urmă instanţă, sesizată în speţă, să nu fie competentă.

Nefondată este şi critica privind greşita apreciere a existenţei interesului intervenienţilor accesorii, instanţele de fond făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor at. 61 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., interesul legitim, personal, născut şi actual al acestora, din perspectiva calităţii lor de creditori înscrişi la masa credală a debitoarei intimată-pârâtă fiind evident, şi pe deplin justificat.

În privinţa criticilor referitoare la respingerea probelor de către instanţa de fond, se constată că recurenta a formulat atât critici de nelegalitate, vizând pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor proceurale în materie, cât şi critici de netemeinicie, vizând greşita apreciere a concludenţei şi utilităţii probelor cu martori şi interogatoriu solicitate.

Criticile de nelegalitate, ce ar putea fi analizate din perspectiva punctului 5 al art. 488 din C. proc. civ., sunt nefondate, câtă vreme instanţa a respins cererea privind audierea martorilor şi proba cu interogatoriul ca nefiind utile, şi nu pentru că ar fi inadmisibile, sau pentru că s-ar fi constatat decăderea reclamantei recurente din dreptul de a mai solicita aceste probe.

Cât priveşte criticile referitoare la greşita apreciere a pertinenţei şi utilităţii probelor propuse, acestea nu pot fi analizate, deoarece aprecierea instanţelor de fond cu privire la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor ce le sunt solicitate nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., normă de ordine publică.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta critică greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1207 şi art. 1208 din C. civ., cu referire la eroarea esenţială ca motiv de nulitate a contractului de vânzare cumpărare, precum şi a dispoziţiilor art. 1235 şi art. 1236 din C. civ., în ce priveşte cel de-al doilea motiv de nulitate invocat de recurenta reclamantă, lipsa cauzei.

Înalta Curte constată că din nou, recurenta reia criticile din apel formulate cu privire la aspectele evocate, fără a critica în concret considerentele instanţei de apel.

Se apreciază însă că în mod corect au reţinut instanţele de fond că în realitate, eroarea esenţială invocată de recurenta reclamantă, ca prim motiv de nulitate a contractului de vânzare cumpărare, vizează o eroare de drept, şi anume posibilitatea realizării operaţiunii de compensare a datoriilor reciproce dintre părţi, după data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de intimata pârâtă, existând posibilitatea ca această compensare să fie contestată de către administratorul judiciar.

În condiţiile în care recurenta avea cunoştinţă de situaţia pârâtei debitoare, în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 1208 din C. civ., fiind lipsit de relevanţă un eventual pretins acord al administratorului judiciar pentru operarea compensării, câtă vreme după data deschiderii procedurii insolvenţei, compensarea nu mai poate opera decât în condiţiile prevăzute expres de legea specială.

Nici lipsa cauzei contractului de vânzare cumpărare nu putea fi reţinută în speţă, având în vedere recurenta reclamantă invocă drept motiv de nulitate lipsa cauzei sau cauza falsă, argumentat de faptul că la încheierea actului nu a urmărit cumpărarea produselor în schimbul unui preţ, ci compensarea contravalorii acestora cu debitul ce îi era datorat. Vânzarea cumpărarea presupune transmiterea dreptuluide proprietate asupra unui bun în schimbul unui preţ, iar faptul că obligaţia de plată a preţului urma să fie stinsă prin compensare, nu transformă obligaţia asumată în una fără cauză.

Aşa fiind, în speţă nu se confirmă niciunl dintre motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 273/2019 din 17 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 decembrie 2020.