Tort liability for bank transfer under general power of attorney: exclusion of delictual claim due to underlying contractual mandate

Şedinţa publică din data de 18 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 13.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. (România) S.A. şi B. prin sucursala Timişoara, a solicitat instanţei obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 1.305.300,00 RON, transferată în mod nelegal din contul reclamantei în contul numitului C., precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta B. (România) S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a numitului C. solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenţii faţă de reclamantă, chematul în garanţie să fie obligat la suportarea integrală a prejudiciului, întrucât suma la plata căreia se solicită obligarea sa a fost încasată de C..

Prin sentinţa civilă nr. 702 din 6 iulie 2018 Tribunalul Timiş a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune - invocată de pârâta B., a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. (România) S.A. şi B. (România) S.A. prin sucursala Timişoara şi a obligat pârâtele la plata sumei de 1.305.300 RON, cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantei. Totodată, a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B., în contradictoriu cu chematul în garanţie C. şi a obligat chematul în garanţie la plata sumei de 1.305.300 RON, în favoarea pârâtei B.. Au fost obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 16600 RON, în favoarea reclamantei, iar chematul în garanţie la plata sumei de 19600 cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea pârâtei B..

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au declarat apel atât pârâta B., cât şi chematul în garanţie C., pârâta B. declarând apel şi împotriva încheierilor de şedinţă din data de 05.03.2018 şi 08.06.2018.

Prin decizia civilă nr. 152/A din 19 februarie 2019 Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă a admis apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 702 din 29 noiembrie 2018, a schimbat hotărârea apelată, în sensul că a respins atât acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. şi B. sucursala Timişoara, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. în contradictoriu cu chematul în garanţie C.. A respins apelul declarat de pârâta B. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 05.03.2018 şi 08.06.2018. A obligat pe reclamanta A. la plata către pârâta B. a sumei de 48.300,54 RON cu titlu de cheltuieli de judecată la fond şi în apel, şi pe pârâta B. la plata către chematul în garanţie C. a sumei de 8.329 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat recurs atât reclamanta A. cât şi pârâta B..

Prin recursul formulat de reclamantă se solicită casarea hotărârii recurate şi menţinerea sentinţei civile nr. 702 din 6 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, în sensul obligării, în solidar, a pârâtelor la plata sumei de 1.305.300 RON, transferată în mod nelegal în contul numitului C., precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

În motivare, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta arată că motivarea instanţei este străină de natura pricinii. Astfel, conform aprecierii instanţei de apel, contractul de cesiune prezintă o strânsă legătură cu procura, instanţa atribuindu-i din oficiu acesteia calitatea de act subsecvent ori de act ce derivă cu prisosinţă din contractul de cesiune, ajungând astfel la concluzia că despăgubirile la care se face referire în procură aparţin de fapt şi de drept mandatarului, extrapolând, în acest context, dreptul la despăgubiri, de la nivel de procurare prin orice mijloace a acestora, la nivel de însuşire a despăgubirilor, însuşire facilitată prin procură.

În altă ordine de idei, se arată că, deşi acest contract a fost încheiat în anul 2011, mandatarul nu a ales să se prevaleze de acesta pentru obţinerea despăgubirilor în nume personal, ci doar de împuternicirea dată de reclamantă, actele de executare fiind efectuate în numele acesteia şi nu în nume personal, cunoscut fiind că, potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013, acordarea măsurilor compensatorii altor persoane decât titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se făcea în anumite limite.

Arată recurenta şi că, mandatarul avea libertatea de a iniţia demersurile necesare în vederea obţinerii despăgubirilor până la încasarea sumei de bani, însă aceste aspecte nu pot fi reţinute ca valabile decât dacă sunt realizate în numele mandantului şi pentru mandant. Încasarea sumei de bani operează strict în limitele pentru care a fost emisă împuternicirea, iar din conţinutul acesteia nu reiese că scopul primar ar fi fost acela ca mandatarul să-şi însuşească suma de bani.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2016 din C. civ., instanţa de apel în mod greşit nu a ţinut cont de faptul că principala diferenţă dintre mandatul general şi cel expres este dată în primul rând de faptul că mandatul general nu include actele care depăşesc administrarea ordinară, dacă nu sunt enumerate în mod expres.

Într-o atare situaţie, mergând pe analiza procurii nr. 235/2013 autentificată la data de 06.02.2013, de BNP D., se constată că aceasta nu prevede expres faptul că mandatarul este împuternicit să transfere în contul său, banii încasaţi de reclamantă de la ANRP. Nu există nicio menţiune expresă cu privire la suma ce se poate transfera şi, prin urmare, procura are doar caracterul unei procuri generale de administrare şi nu reprezintă un document care să permită încheierea unor acte de dispoziţie, aşa cum este, bunăoară, un transfer de fonduri din contul reclamantei, în contul mandatarului. Acest lucru este cauzat şi de raţionamentul conform căruia un mandat general are în conţinutul său prevăzuţi termeni de ordin general, adică imprecişi.

Mai arată recurenta reclamantă şi că, a fost nevoită să introducă prezenta acţiune pe rolul Tribunalului Timiş ca urmare a executării sale silite de către ANAF, iar toate sumele care s-ar obţine în cazul admiterii prezentului recurs ar fi virate către ANAF.

B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. prin care a invocat excepţiile netimbrării, tardivităţii, nulităţii şi inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantă. Pe fondul recursului, a solicitat, în esenţă, respingerea acestuia.

Intimatul C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A., prin care a solicitat, în esenţă, respingerea acestuia.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea B. prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor acesteia.

Prin recursul formulat de pârâta B. se solicită casarea parţială a deciziei recurate, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, sub aspectul admiterii excepţiei decăderii/prescripţiei dreptului material la acţiune şi sub aspectul eliminării obligării la plata oricăror cheltuieli de judecată provocate în apel, în baza art. 497 din C. proc. civ., cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată provocate în recurs, în conformitate cu art. 453 din C. proc. civ. coroborat cu art. 494.

În motivare se arată că, instanţa a soluţionat în mod greşit motivul de apel vizând excepţia decăderii/prescripţiei dreptului material la acţiune, decizia recurată fiind dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Arată recurenta că este de necontestat faptul că acţiunea ce face obiectul dosarului a fost întemeiată, atât în fapt cât şi în drept, pe răspunderea civilă delictuală şi nu pe răspunderea civilă contractuală, astfel că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel prevăzut de art. 2528 alin. (1) din C. civ., respectiv de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. De asemenea, este corectă concluzia instanţei de apel conform căreia reclamanta a cunoscut (sau ar fi trebuit să cunoască) paguba şi pe cel care răspunde de ea cel mai târziu în cursul anului 2015. Cu toate acestea, concluzia instanţei de apel conform căreia în cauză sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun în materie, prevăzute de C. civ., inclusiv sub aspectul termenului de prescripţie, care este termenul general de 3 ani, conform art. 2517 din C. civ., nu au nicio susţinere, deoarece calificarea cauzei acţiunii ar putea avea o înrâurire numai asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cauză, nu şi cu privire la termenul de prescripţie aplicabil în cauză.

Se mai arată că nu se poate ignora existenţa raportului juridic dintre bancă şi reclamantă, indiferent de modalitatea de formulare a acţiunii şi cauza acesteia indicată de către rclamantă, aceasta neputând exclude de la aplicare prevederile art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009 şi alege aplicarea termenului general de prescripţie de 3 ani de zile decât cu acordul băncii şi în condiţiile expres prevăzute de art. 2515 alin. (3) şi (4) din C. civ., acord care în mod evident nu există.

În concluzie, susţine recurenta că instanţa a reţinut în mod corect că sunt aplicabile prevederile art. 2528 alin. (1) din C. civ. şi că termenul de prescripţie a început să curgă în cursul anului 2015, dar a reţinut în mod greşit că termenul de prescripţie este cel general prevăzut de art. 2517 din C. civ. şi nu cel special prevăzut de art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009.

Această modalitate de soluţionare a cauzei reprezintă o aplicare greşită a prevederilor art. 2515 şi 2517 din C. civ. dar şi a prevederilor art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009.

O altă critică vizează faptul că instanţa s-a pronunţat asupra a ceva ce nu s-a apelat, încălcând prevederile art. 477 din C. proc. civ., decizia recurată fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept procedural, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu art. 461 din C. proc. civ., ulterior comunicării soluţiei, reclamanta avea posibilitatea să formuleze apel şi să solicite înlăturarea considerentelor din sentinţă ce vizează aplicabilitatea art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009 şi ce constată aplicarea în cauză a termenului special de prescripţie de 13 luni, însă reclamanta nu a formulat un astfel de demers.

Recurenta pârâtă arată că a formulat apel împotriva sentinţei, argumentând că termenul este aplicabil, dar există dovezi din care rezultă că acesta a fost depăşit. Ceea ce a făcut instanţa de apel a fost să menţină soluţia de respingere a excepţiei, modificând considerentele sentinţei atacate, fără ca reclamanta să formuleze un apel propriu pe considerente sub acest aspect, ceea ce, susţine recurenta, a creat o înrăutăţire a situaţiei pârâtei în propria cale de atac.

Modalitatea aceasta de soluţionare a excepţiei decăderii/prescripţiei dreptului material la acţiune reprezintă o încălcare a principiilor tantum devolutum quantum apelatum şi non reformatio in pejus şi denotă o încălcare gravă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv ale art. 477 şi 481 din C. proc. civ.

O ultimă critică vizează faptul că instanţa a încălcat regulile de procedură aplicabile obligând recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în apel către chematul în garanţie C., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Consideră recurenta că aplicarea corectă a prevederilor art. 453 din C. proc. civ. impunea soluţia de admitere a cererilor accesorii de obligare a reclamantei A. la plata tuturor cheltuielilor de judecată către celelalte două părţi din proces, în mod direct, având în vedere că întreaga culpă a declanşării procesului i-a aparţinut reclamantei.

În drept au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009 şi din C. civ. şi Codul de procedură civile invocate, precum şi principiile în care îşi are sediul materia.

Intimatul C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta B. prin care a solicitat, în esenţă, admiterea acestuia în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 15 mai 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 septembrie 2020 au fost respinse excepţiile netimbrării şi tardivităţii cererii de recurs şi excepţia nulităţii recursului, invocate de intimata pârâtă B. prin întâmpinare şi, constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 11 noiembrie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situaţiei de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel, recurenta reclamantă A. este titulara unui drept la despăgubiri în valoare de 1.305.300 RON, stabilit prin Decizia nr. 7349/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul ANRP, pentru imobilul situat în Timişoara, str. x.

La data de 1 septembrie 2011, reclamanta a cesionat acest drept chematului în garanţie C., părţile încheind în acest scop Contractul de cesiune - cu încheierea de legalizare de semnătură nr. 4118/01.01.2011 de BNP D. din Timişoara.

La 6 februarie 2013, în faţa aceluiaşi notar public, reclamanta A. a solicitat autentificarea procurii nr. 235/2013 - prin care l-a împuternicit pe chematul în garanţie C. "[…] să semneze oriunde va fi necesar respectiv Depozitarul Central ANRP şi să deschidă cont bancar, inclusiv să depună şi să retragă numerar, precum şi să angajeze broker în vederea vânzării acţiunilor rezultate sau titluri de valoare nominală sau orice rezultă de pe urma despăgubirilor, inclusiv ridicarea banilor rezultaţi.

Pentru îndeplinirea mandatului său, mandatarul meu va face orice cerere să mă reprezinte în vederea punerii în executare în orice modalitate judiciară sau extrajudiciară a deciziei nr. 7349/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor […]

Totodată mandatarul meu este împuternicit sa vândă sau cesiona decizia mai sus menţionată cu privire la drepturile ce revin din aceasta, inclusiv să încaseze suma […]".

La data de 10 iulie 2013, în baza contractului de cesiune, a procurii autentice, a declaraţiei olografe a mandatarului C. - prin care atestă că nu a mai deschis cont la o altă bancă în numele reclamantei A. şi în baza Certificatului emis de RNNEPR - din care rezultă că procura nu era revocată, pârâta B. a procedat la deschiderea unui cont bancar pe numele reclamantei, mandatarul său fiind considerat împuternicit să realizeze operaţiuni privind sumele aferente contului, în limita procurii.

Contul deschis pe numele reclamantei A. a fost creditat, la data de 3.06.2014, cu suma de 1.305.300 RON - ca urmare a demersurilor de executare silită declanşate pentru realizarea dreptului la despăgubiri acordat prin Decizia nr. 7349/18.11.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul ANRP (efectuate în numele acesteia de cesionarul C.), iar la data de 05.06.2014, suma de 1.305.287 RON a fost transferată din contul mandantei în contul mandatarului, la solicitarea acestuia, banca asigurându-se, în prealabil, că procura autentificată sub nr. x/06.02.2013 nu a fost revocată.

Prin acţiunea formulată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 1.305.300 RON, susţinând că aceasta a transferat în mod nelegal suma din contul său, în contul mandatarului C..

Prima instanţă, raportat la motivarea în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată, a apreciat că în speţă sunt incidente prevederile legale care reglementează răspunderea civilă contractuală şi nu cea delictuală, invocată în drept de către reclamantă, iar în apel, admiţând critica pârâtei B., instanţa a apreciat că recalificarea făcută de instanţa de fond este nejustificată, "întrucât ceea ce i se reproşează băncii nu este încălcarea înţelegerii părţilor (care, aşa cum s-a arătat, este negată vehement de reclamantă), ci săvârşirea de către aceasta a unor fapte delictuale cauzatoare de prejudicii."

În ce priveşte recursul formulat de recurenta reclamantă A., o primă critică vizează faptul că motivarea instanţei de apel ar fi străină de natura cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante însă, în speţă nu este incidentă ipoteza în care motivare ar fi străină de natura pricinii, situaţie ce presupune ca instanţa fie să invoce un text de lege străin de obiectul pricinii, fie un principiu de drept care nu are nicio legătură cu pricina. Astfel, raţionamentul instanţei de apel, care a fundamentat soluţia, se regăseşte în considerente, în cuprinsul cărora au fost arătate contractele încheiate între recurenta reclamantă şi chematul în garanţie C., în baza cărora a fost deschis contul bancar pe numele recurentei reclamante, iar intimata pârâtă a efectuat operaţiunile de transfer, pretins nelegale.

Cum recurenta reclamantă şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală, ce presupune inexistenţa unor relaţii contractuale între reclamanta A. şi pârâta B., considerentele instanţei de apel prin care se reţine existenţa contractului de cesiune şi a mandatului, în justificarea operaţiunilor de deschidere a contului pe numele reclamantei şi de debitare a acestuia, justifică pe deplin soluţia de a nu se putea reţine nicio faptă delictuală în sarcina pârâtei, astfel că nu sunt străine de natura cauzei. Eventuala depăşire a limitelor mandatului acordat de către reclamantă mandatarului C. sau neexecutarea corespunzătoare a acestui mandat, nu puteau fi analizate în limitele cadrului procesual stabilit de reclamantă, care a înţeles să cheme în judecată exclusiv banca, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Totodată, instanţa de recurs subliniază faptul că, recurenta reclamantă nu a formulat nicio critică referitoare la calificarea acţiunii sale de către instanţa de apel. În consecinţă, câtă vreme instanţa de apel a analizat pretenţiile recurentei reclamante din perspectiva răspunderii civile delictuale, şi nu contractuale, aceasta în mod corect a constatat că, din perspectiva pârâtului - terţ de bună credinţă - B., este lipsită de relevanţă o eventuală nevalabilitate sau executare necorespunzătoare a contractelor încheiate între reclamantă şi mandatarul său, fiind suficientă simpla reţinere a existenţei unui contract, pentru a se justifica soluţia de respingere a cererii de atragere a răspunderii civile delictuale.

De asemenea, sunt lipsite de relevanţă şi nu vor fi analizate criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2016 din C. civ., câtă vreme recurenta reclamantă nu a înţeles să deducă judecăţii, prin cererea de chemare în judecată, şi raporturile contractuale dintre aceasta şi C.. Aşa cum s-a arătat deja, recurenta reclamantă a chemat în judecată exclusiv banca, B., pretinzând că aceasta ar fi săvârşit o faptă delictuală cauzatoare de prejudicii. În apărare, intimata B. a invocat existenţa raporturilor contractuale cu reclamanta, născute în temeiul mandatului dat de către aceasta mandatarului C.. O eventuală constatare a depăşirii limitelor mandatului acordat nu putea fi făcută de către instanţă decât în contradictoriu cu mandatarul, ceea ce presupunea ca recurenta reclamantă să-l cheme în judecată şi pe acesta, cu formularea unor petite corespunzătoare în cererea de chemare în judecată.

Formularea de către pârâta B. a cererii de chemare în garanţie a mandatarului C. nu conferă acestuia calitatea de pârât în acţiunea principală, ci doar pe aceea de chemat în garanţie, respectiv de persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri cel care a făcut cererea de chemare în garanţie, în speţă pârâta B..

Totodată, se mai impune a fi subliniat şi faptul că, o eventuală constatare a depăşirii limitelor mandatului şi obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciul astfel creat presupune angajarea răspunderii civile contractuale şi nu delictuale.

Referitor la recursul formulat de recurenta pârâtă B., o primă critică se referă la faptul că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată, aplicând prevederile art. 2515 şi art. 2517 din C. civ., critică ce poate fi analizată din perspectiva punctului 8 al art. 488 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, se reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins că pârâta B. i-a produs un prejudiciu prin săvârşirea unei fapte delictuale, constând în debitarea contului în baza unei procuri cu titlu general şi a unui contract de cesiune lovit de nulitate absolută, invocându-se ca temei în drept al acţiunii dispoziţiile art. 1349 şi următoarele din C. civ.

În apel, principala critică formulată de B. şi admisă de către instanţa de apel a fost aceea că în mod greşit prima instanţă ar fi recalificat acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamantă într-o acţiune în răspundere contractuală, întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plată. Totodată, instanţa de apel a procedat la analiza cererii de chemare în judecată din perspectiva răspunderii civile delictuale. În consecinţă, în mod corect nu au fost avute în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009, câtă vreme s-a apreciat că obiectul acţiunii îl constituie dreptul material la acţiune izvorât dintr-o pretinsă faptă delictuală şi nu din raporturi juridice contractuale supuse incidenţei actului normativ special, aplicarea dispoziţiilor art. 2517 din C. civ. în acest context fiind corectă.

Nefondată este şi critica subsumată motivului de casare prevăzut de punctul 5 al art. 488 din C. proc. civ., referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 477 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale pretins încălcate, instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Potrivit alineatului doi al aceluiaşi articol însă, devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Prin cererea de apel formulată, pârâta B. nu a înţeles să limiteze apelul la anumite soluţii din dispozitiv, criticând inclusiv soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitarea din apel fiind aceea de schimbare în tot a sentinţei apelate. În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a procedat la analiza soluţiei şi a considerentelor care au stat la baza acesteia, iar menţinerea soluţiei asupra excepţiei prescripţiei cu schimbarea considerentelor nu poate fi apreciată ca fiind o înrăutăţire a situaţiei în propria cale de atac, având în vedere că soluţia a rămas neschimbată.

În plus, câtă vreme a fost admisă critica din apelul pârâtei B. vizând greşita schimbare a temeiului juridic al acţiunii introductive de instanţă, aceasta nu poate pretinde că o asemenea schimbare a temeiului juridic ar fi fost legală din perspectiva analizei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, dar nelegală din perspectiva analizei pe fond a însuşi dreptului pretins. Astfel, se constată că în mod corect instanţa de apel a extins efectele admiterii criticii vizând schimbarea temeiului juridic al acţiunii de către prima instanţă şi asupra considerentelor în baza cărora a fost respinsă excepţia prescripţiei, fără a fi necesară existenţa unui apel al reclamantei în acest sens.

Nu va fi reţinută nici critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., critică ce poate fi analizată din perspectiva punctului 5 al art. 488 din acelaşi cod.

Susţine recurenta că instanţa de apel ar fi trebuit să oblige direct reclamanta la plata cheltuielilor de judecată faţă de chematul în garanţie. Aşa cum s-a arătat însă în analiza recursului reclamantei, formularea cererii de chemare în garanţie de către pârâta recurentă nu conferă chematului în garanţie calitatea de pârât în acţiunea principală. Raportul procesual direct se naşte între titularul cererii de chemare în garanţie, în speţă recurenta pârâtă B., şi chematul în garanţie C., astfel că în conformitate cu dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., în cazul respingerii cererii de chemare în garanţie, partea care a pierdut procesul este partea care a formulat cererea de chemare în garanţie.

Reclamantul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în mod direct către chematul în garanţie, decât dacă este el însuşi titularul cererii de chemare în garanţie. Cum în speţă reclamanta A. nu l-a chemat în judecată pe C., aceasta nici nu va putea fi obligată în mod direct la plata cheltuielilor de judecată către acesta. Însă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, întrucât întreaga culpă procesuală pentru declanşarea demersului judiciar îi revine reclamantei, aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâta B., inclusiv a celor pe care a fost obligată să le plătească în favoarea chematului în garanţie.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că în speţă nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate prin cererile de recurs, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 152/A din 19 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 152/A din 19 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 decembrie 2020.