Exclusion of currency clauses reflecting monetary nominalism from unfair terms review under Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 28 decembrie 2015, sub nr. de dosar x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1 lit. c) din condiţiile speciale al contractului de credit nr. x din 13 august 2008, art. 2.4 Secţiunea 2, art. 4.1, art. 4.4 şi art. 4.5 Secţiunea 4 din condiţiile generale ale contractului amintit; să dispună îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la data încheierii contractului; să dispună şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare şi la restituirea sumelor plătite în plus, împreună cu dobânzile legale aferente; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a arătat, între altele, că în urma fuziunii intervenite la 31 decembrie 2015, B. S.A. şi C. S.A. au devenit o singură entitate, şi anume C. S.A. Aceeaşi pârâtă a invocat şi excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 5722 din 28 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată de pârâta C. S.A. prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 5067 din 6 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 2004A/2017 din 10 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul-reclamant afirmă că instanţa de apel a pronunţat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului, analizând numai aplicabilitatea normei generale statuate de art. 1578 C. civ. din 1864, ignorând cadrul procesual stabilit de reclamant care şi-a întemeiat acţiunea pe normele speciale ce vizează protecţia consumatorului şi combaterea practicilor comerciale incorecte.

În memoriul de recurs se mai arată că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cu privire la excluderea clauzelor contractuale ce reflectă principiul nominalismului de la analiza caracterului lor abuziv întrucât Secţiunea 4 pct. 4.2 şi 4.3 conţin o prevedere expresă ce înlătură incidenţa art. 1578 în sensul că dau posibilitatea părţilor de a converti în RON creditul acordat în situaţia unei fluctuaţii în sens crescător a cursului valutar cu mai mult de 10% faţă de valoarea de la data semnării contractului.

Autorul căii de atac susţine că motivarea curţii de apel cu privire la caracterul normei ce reglementează nominalismul este contradictorie deoarece pe de o parte arată că nu pot fi primite susţinerile reclamantului în sensul că principiul nominalismului monetar are caracter supletiv, iar pe de altă parte îmbrăţişează opinia instanţei europene din Cauza C-186/16.

Recurentul-reclamant nu a indicat cazul de casare pe care şi-a întemeiat cererea de recurs.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2019, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. prin întâmpinare şi a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2004/A din 10 noiembrie 2017 şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 15 mai 2019, cu citarea părţilor.

La termenul de la 15 mai 2019, instanţa supremă a suspendat judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea Cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior prin rezoluţie a fost dispusă citarea părţilor pentru termenul de la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă observă că recurentul-reclamant nu a încadrat criticile formulate prin memoriul de recurs în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. criticile prin care se susţine că instanţa de apel a motivat contradictoriu decizia atacată, instanţa supremă le va respinge, constatând că este logic şi clar raţionamentul prin care curtea de apel ajunge la concluzia că normele de natură supletivă sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă, astfel cum a rezultat din analiza jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE).

Criticile referitoare la aplicarea greşită a legii, respectiv a raportului dintre norma generală (art. 1578 C. civ. de la 1864) şi norma specială (prevederi din materia protecţiei consumatorilor), precum şi cele referitoare la existenţa unei alte înţelegeri a părţilor care ar înlătura aplicarea principiului nominalismului pot fi subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Cu privire la aceste argumente, instanţa supremă reţine că ele sunt invocate omisso medio şi nu pot fi analizate direct în recurs de vreme ce nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel.

Într-o altă critică circumscrisă aceluiaşi motiv de recurs, autorul căii de atac susţine că instanţa de apel nu a aplicat corect prevederile art. 1 alin. (2) din Directia 93/13, apreciind că prevederile contractuale contestate sunt excluse de la analiza caracterului abuziv şi că nu a fost cercetat fondul cauzei.

Aceste critici sunt nefondate.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Instanţa de apel a respectat criteriile stabilite de CJUE prin decizia pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc referitoare la analiza caracterului abuziv al unei clauze incluse într-un contract de împrumut încheiat între consumator şi bancă. Din considerentele acestei decizii, rezultă că instanţa naţională trebuie să stabilească următoarele:

1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000;

2. dacă se constată că în excepţia menţionată la punctul 1, clauza nu este inclusă, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului";

3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de bancă în cadrul negocierii contractului de credit;

4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Prin decizia recurată, curtea de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de recurentul-reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Aşadar, clauzele contractuale considerate a fi abuzive de recurentul-reclamant reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, aceeaşi concluzie reieşind şi din decizia atacată. Susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora în contract ar fi fost inclusă o altă înţelegere a părţilor vor fi înlăturate, fiind invocate omisso medio.

În mod corect instanţa de apel a stabilit că astfel de clauze sunt excluse de la controlul caracterului abuziv. Această concluzie se sprijină pe o serie de temeiuri legale şi soluţii jurisprudenţiale.

Directiva 93/13 stabileşte în considerentul al treisprezecelea din preambul că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive", că nu este necesar ca această directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi că, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Statuarea din preambul este reluată de art. 1 alin. (2) care prevede că "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii." Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de CJUE în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc.

Astfel, în considerentele 26 şi 28 ale deciziei pronunţate în cauza Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, CJUE a statuat că "după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă"; "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la paragrafele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte". Aceeaşi interpretare este evidenţiată şi în cauza C-280/13 Barclays Bank S.A., în care s-a arătat că "Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

Decizia pronunţată de CJUE în Cauza C-34/13 Monika Kusionova aduce în discuţie condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească clauza contractuală pentru a se subscrie ipotezei de excludere. Pe de o parte, "clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

În acelaşi sens sunt şi considerentele hotărârii pronunţate în Cauza C-186/16 Andriciuc. În această speţă se arată că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (par. 27); că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva Banca Taransilvania S.A., CJUE a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 astfel cum a fost interpretată de jurisprudenţa CJUE arătată mai sus, a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Din analiza prevederilor legale mai sus menţionate astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE, rezultă că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 se aplică şi clauzelor contractuale care redau conţinutul unor norme legale cu caracter supletiv. În speţa de faţă, clauzele contractuale în discuţie reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, astfel că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, astfel cum a reţinut instanţa de apel, făcând o corectă aplicare a interpretărilor din Cauza C-186/18 Andriciuc şi din celelalte hotărâri pronunţate de CJUE.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2004/A din 10 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2004/A din 10 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 decembrie 2020.