Statutory prescription of contractual delay penalties versus continuous non-performance of housing delivery obligations in a complex contract group

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 octombrie 2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, sub nr. x/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională pentru Locuinţe, S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.A. şi S.C. F. S.A., obligarea pârâtele, în solidar, să finalizeze lucrările de construire a locuinţei la cheie tip I25 C. pen. lotul nr. 411A, în cartierul Henri Coandă, zona F şi obligarea pârâtelor în solidar la plata penalităţilor de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a imobilului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, art. 1539, art. 1540, art. 1066 şi art. 1073 C. civ.

La 19 decembrie 2012, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La 10 octombrie 2013, pârâta S.C. F. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia prematurităţii.

Prin notele de şedinţă depuse la 13 iunie 2013, pârâta a mai invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

La 6 februarie 2014, reclamantul a depus la dosar cerere de renunţare la judecată, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. şi, totodată, a precizat cuantumul penalităţilor de întârziere, ca fiind de 160.667,88 euro.

La termenul de judecată de la 6 februarie 2014, instanţa de fond a respins excepţia prematurităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor.

La 3 aprilie 2014, pârâta S.C. F. S.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, a Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti, a Consiliului Judeţean Ilfov, a Consiliului Local Voluntari, a S.C. Enel Distribuţie Muntenia S.A., a S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L., a S.C. G. S.R.L. şi a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Chematul în garanţie Consiliul Judeţean Ilfov a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, subliniind aspectul că nu este parte a contractului dintre reclamant şi constructor şi nu s-a obligat la construirea imobilului şi a utilităţilor acestuia.

Chematul în garanţie Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti a chemat în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti solicitând obligarea acestuia la plata sumelor pe care la rândul său ar fi obligat să le plătească, dacă ar cădea în pretenţii.

De asemenea, chematul în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

S.C. Enel Distribuţie Muntenia S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A fost depusă întâmpinare la cererea de chemare în garanţie şi de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin care s-a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.

S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de S.C. F. S.A. prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie, excepţia inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesual pasive, dar şi excepţia lipsei calităţii procesul active în cererea de chemare în garanţie.

La termenul de judecată de la 25 septembrie 2014, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chemaţilor în garanţie Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Sector 3 Bucureşti şi Consiliul Local Voluntari, şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta S.C. F. S.A. în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Local Voluntari, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.

Reclamantul a renunţat la judecata cererii faţă de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 14107 din 19 octombrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor S.C. B. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L.; a fost respinsă acţiunea principală formulată în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. F. S.A., ca neîntemeiată; a fost admisă în parte acţiunea precizată privind pe reclamantul A.

şi pe pârâtele Agenţia Naţională pentru Locuinţe, S.C. B. S.R.L., S.C. D. S.R.L. şi pe chemaţii în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, S.C. Enel Distribuţie Muntenia S.A., S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L., S.C. G. S.R.L. şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe să finalizeze lucrările de construire a locuinţei la cheie tip 125 C. pen. lotul nr. 411A, în cartierul Henri Coandă, zona F, a fost obligată pârâta S.C. F. S.A. la plata către reclamant a sumei de 160.667,88 Euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând despăgubiri calculate de la 12 iunie 2008 şi până la 16 octombrie 2012, precum şi penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere calculate în continuare până la predarea efectivă şi "la cheie" a imobilului, a fost obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamant a sumei de 508,3 RON, cheltuieli de judecată-taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi 1/2 din cuantumul onorariului de expert suportat de reclamant, a fost obligată pârâta S.C.

F. S.A. la plata către reclamant a sumei de 11.841,05 RON, cheltuieli de judecată, taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi 1/2 din onorariul de expert suportat de reclamant, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de chemare în garanţie invocată de către S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L., ca neîntemeiată; a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către chemata în garanţie S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L., ca neîntemeiată; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active în cererea de chemare în garanţie invocată de către S.C.

Distrigaz Sud Reţele S.R.L., ca neîntemeiată, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cererea de chemare în garanţie invocată de chemaţii în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, S.C. Enel Distribuţie Muntenia S.A. şi S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L., ca neîntemeiată, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta S.C. F. S.A., ca neîntemeiată şi s-a respins cererea de chemare în garanţie a CGMB formulată de chematul în garanţie Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta S.C. F. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului şi suspendarea efectelor hotărârii apelate până la soluţionarea apelului. De asemenea, S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 14107 din 19 octombrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, solicitând admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei apelate cu consecinţa reţinerii spre rejudecare a întregii cauze în primă instanţă de către Tribunalul Bucureşti şi respingerea acţiunii principale formulată de reclamantul A. împotriva S.C. F. S.A., ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost admise apelurile declarate de apelantele F. S.A. şi Distrigaz Sud Retele S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 14107 din 19 octombrie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2012, a fost schimbată în parte soluţia pronunţată prin încheierea de şedinţă din 10 martie 2013 în sensul că: a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei pe capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere; menţinută soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei materiale pe capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la finalizarea lucrărilor de construire; anulată în parte încheierea de şedinţă din 6 februarie 2014, în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate pe excepţiile prematurităţii şi prescripţiei; anulată încheierea de şedinţă din 2 octombrie 2014; anulată în parte sentinţa apelată, în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate pe capătul de cerere de obligare a pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere, pe excepţiile invocate în legătură cu cererile de chemare în garanţie şi pe cererile de chemare în garanţie. A fost reţinut capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere şi cererile de chemare în garanţie spre competentă soluţionarea în fond de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, urmând a se înregistra pe rolul acestei instanţe după rămânerea irevocabilă a deciziei. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la finalizarea lucrărilor de construire şi la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul şi pârâta F. S.A.

Prin decizia nr. 240 din 18 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost anulat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca netimbrat şi a fost respins recursul declarat de F. S.A., ca lipsit de interes.

Petitul privind obligarea pârâtelor F. S.A. şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata penalităţilor a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017

La 27 martie 2017, judecata cauzei a fost suspendată până la soluţionarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 2559 din 7 iulie 2016, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, recurs care a fost respins prin decizia nr. 240 din 18 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012.

Cauza a fost repusă pe rol la 13 februarie 2018.

La termenul de la 23 aprilie 2018, tribunalul a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în garanţie în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul Local al Municipiului Bucureşti prin Primar, Enel Distribuţie Muntenia S.A., G. S.R.L., urmând să rămână în cauză chematele în garanţie Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi Distrigaz Sud Reţele S.A. De asemenea, a constatat ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie a CGMB formulată de Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1311 din 2 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepţia prematurităţii, ca neîntemeiată. A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată. A fost admisă excepţia prescripţiei. A fost respinsă cererea principală precizată formulată de reclamantul A., având ca obiect obligarea pârâtelor Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi F. S.A., în solidar, la plata penalităţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi Distrigaz Sud Reţele S.R.L., ca rămasă fără obiect. A fost obligat reclamantul la plata către pârâta F. S.A. a sumei de 35.437 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1311 din 2 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 2387/A din 19 noiembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A..

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a înlăturat criticile vizând motivarea contradictorie a sentinţei apelate, reţinând, în esenţă, ca fiind realizată cerinţa motivării din ambele perspective impuse de dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte critica referitoare la confuzia asupra a două instituţii juridice - novaţia şi delegaţia - s-a reţinut, în esenţă, că în sistemul vechiul C. civ., aplicabil operaţiunii în discuţie cât timp se discută de o modificare a raportului contractual intervenită în anul 2008, delegaţia perfectă se confunda cu novaţia prin schimbare de debitor, suprapunere consfinţită de vechiul Cod prin reglementarea delegaţiei în cadrul secţiunii consacrate novaţiei.

Reanalizând din perspectiva efectului devolutiv al apelului raportul juridic pus în discuţie, curtea de apel a reţinut că stabilirea apartenenţei unui contract la un "grup de contracte" înseamnă calificarea acelui contract ca fiind un contract ale cărui clauze contractuale leagă intrinsec valabilitatea sa de existenţa şi durata celorlalte contracte; ca urmare a inserării lor într-o operaţiune determinată, contracte care, în mod firesc, şi-ar păstra individualitatea şi ar avea efectele specifice, îşi atenuează această individualitate şi, afectate fiind de celelalte contracte din grup, generează în patrimoniul cocontractanţilor obligaţii şi drepturi pe care, altminteri, nu le-ar fi creat. Grupul de contracte este astfel definit ca fiind un ansamblu de contracte în dependenţă unilaterală şi structură complexă. Chiar dacă poate fi identificat un contract ca fiind principal - în speţă, contractul încheiat de reclamant cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe, iar celelalte contracte ca fiind accesorii, împrejurarea că drepturile şi obligaţiile se află în strânsă interdependenţă determină concluzia că numai o abordare a lor ca întreg este de natură să conducă la soluţii conforme cu scopul încheierii contractului.

Agreând contractul cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe, reclamantul a obţinut dreptul de a i se preda imobilul în condiţiile şi la termenul ce urma a fi stabilit de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ordinul de începere a lucrărilor fiind emis de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe fără nicio consultare a beneficiarului) şi neavând niciun alt aport în relaţia contractuală Agenţia Naţională pentru Locuinţe-constructor-finanţator, în pofida semnării contractelor de construire şi de creditare.

În realitate, contractul încheiat cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe trebuie a fi acceptat ca fiind parte a unui raport juridic complex, existent la momentul încheierii contractului de mandat şi susceptibil de modificări independente de consimţământul reclamantului şi ulterior încheierii acestui contract, construcţie juridică permisă în interpretarea raporturilor ca reprezentând un "grup de contracte": contractele sunt încheiate între aceleaşi părţi sau sunt contracte încheiate şi între aceleaşi părţi şi între părţi diferite în acelaşi timp, dar care urmăresc realizarea unei operaţiuni economice unice; personajul central este beneficiarul, în momentul în care se adresează Agenţiei Naţională pentru Locuinţe cu propunerea de încheiere a contractului de mandat.

Reanalizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, curtea de apel a reţinut că încheierea unui contract presupune dorinţa şi voinţa părţilor de a dobândi întocmai ceea ce li se cuvine şi de a-şi îndeplini cu exactitate obligaţiile pe care şi le-au asumat. Când acest deziderat nu se realizează, creditorul contractual poate să utilizeze diverse mijloace de acţiune: poate să îl pună în întârziere în mod formal pe debitor, uneori fiind chiar obligat să parcurgă această procedură; dacă preferă menţinerea contractului, poate solicita executarea silită în natură, apelând eventual şi la daune cominatorii, ori poate cere să fie autorizat el sau un terţ să execute obligaţia care incumbă debitorului; are posibilitatea de a invoca excepţia de neexecutare ori de a pretinde executarea prin echivalent (obligarea la daune-interese); poate combina aceste instrumente juridice solicitând executarea în natură şi plata de daune-interese moratorii ori dorind ca obligaţia cocontractantului să fie executată de el sau de un terţ, iar debitorul să fie condamnat la plata de despăgubiri; dacă urmăreşte desfiinţarea convenţiei poate pretinde rezoluţiunea contractului şi daune.

În speţă se discută neexecutarea conformă a unui contract-grup, iar cauza comună a contractului-grup este reprezentată de scopul mediat, introdus în câmpul contractual prin voinţa părţilor. Momentul la care creditorul-beneficiar putea acuza comportamentul neconform al debitorilor (prezumat prin imposibilitatea realizării transferului de proprietate asupra locuinţei) este cel la care a expirat termenul de finalizare a lucrărilor, respectiv la 12 iunie 2008; aceasta este data la care se naşte dreptul la acţiune şi, pe cale de consecinţă, data la care începe să curgă termenul de prescripţie. Prescripţia a început să curgă la 12 iunie 2008 şi, conform art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, urma a se împlini în 3 ani, respectiv la 12 iunie 2011. Acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusă în anul 2012.

Împrejurarea că prejudiciul afirmat de către reclamant şi a cărui compensare s-a solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă reprezintă un prejudiciu ce se creează pentru fiecare unitate de timp, în sensul art. 12 din Decretul nr. 167/1958, astfel că neexecutarea, localizată la nivelul fiecărei unităţi de timp, generează un prejudiciu distinct şi, pe cale de consecinţă, un drept la acţiune distinct, supus prescripţiei raportate la data la care s-a născut, nu validează o acţiune în daune pentru executare cu întârziere cât timp acţiunea în executarea contractului ar fi prescrisă: dreptul la daunele moratorii (de întârziere) rămâne un drept accesoriu dreptului principal, corelativ obligaţiei principale - de finalizare şi predare a lucrării la termenul agreat. Dacă dreptul principal este stins ca efect al prescripţiei, dreptul accesoriu va urma acelaşi regim juridic.

Analizând aşadar intervenirea prescripţiei cât priveşte executarea obligaţiei principale, instanţa de apel a reţinut că distincţia între un contract de antrepriză şi contractul de vânzare a bunului viitor se rezumă la raportul dintre valoarea lucrărilor necesare creării bunului şi valoarea materialelor incorporate. Întocmai ca şi în cazul vânzării bunului viitor, transferul proprietăţii este posibil a se realiza doar la momentul finalizării lucrărilor. Pasivitatea creditorului în a cere executarea acestei obligaţii, anterior momentului în care obligaţia este susceptibilă de executare, se explică tocmai prin această imposibilitate obiectivă a individualizării bunului, nicidecum neprezumând o lipsă a voinţei de a acţiona împotriva debitorului; drepturile creditorului sunt susceptibil a fi exercitate doar la momentul apariţiei bunului, adică la momentul la care bunul devine apt pentru a fi folosit pentru destinaţia pentru care a fost încheiat contractul.

Sancţiunea prescripţiei, pentru unicul motiv că termenul de execuţie a fost depăşit, nu poate interveni cât timp antreprenorul continuă, deficitar sau nu, executarea. Ceea ce se analizează, anterior realizării bunului, nu este pasivitatea beneficiarului în raport de neexecutarea obligaţiei de predare în termenul prevăzut contractual, ci pasivitatea creditorului în raport de neexecutarea lucrărilor, concomitentă inexistenţei vreunei recunoaşteri a debitorului. Prin urmare, prescripţia dreptului de a solicita predarea nu poate fi reţinută şi nici respingerea, pe considerentul accesorialităţii, a despăgubirilor de întârziere, ca prescrise.

Fără a reţine aşadar prescripţia intervenită în consecinţa prescrierii obligaţiei de predare, curtea de apel a observat, însă, că, începând cu data ieşirii sale din grupul de contracte - 28 octombrie 2008 - constructorul nu mai avea nicio posibilitate de a realiza bunul; în plus, data de scadenţă a obligaţiei de predare este anterioară cesiunii.

În speţă, cererea de chemare în judecată a vizat daunele moratorii. Pe lângă faptul că s-au solicitat "penalităţi pe zi întârziere" până la executarea obligaţiei de predare, reclamantul a solicitat şi executarea în natură, adică obligarea pârâţilor la predarea locuinţei.

Or, cât timp pârâta atrasă în judecată (în urma precizărilor succesive de acţiune ori renunţărilor la judecată) este exclusiv societatea constructor F. S.A., iar această societate nu poate fi obligată la imposibil, pentru că începând cu anul 2008 nu mai există temeiul derulării lucrărilor de construire, cu atât mai puţin nu ar putea preda o locuinţă ce ar fi finalizată de un terţ, singurele daune pe care reclamantul le-ar fi putut pretinde, în contradictoriu cu această pârâtă, erau compensatorii, nicidecum moratorii. Obligaţia asumată de F. S.A. era scadentă la 12 iunie 2008, astfel încât după 28 octombrie 2008 - dată a încetării raportului contractual, orice prejudiciu suplimentar decurgând din neexecutarea contractului de către această pârâtă nu se mai putea naşte; obligaţia era, la momentul încetării contractului, neexecutată, astfel încât nu se putea vorbi despre o întârziere în executare, ci exclusiv despre o neexecutare; prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta pârâtei fiind cel de la data încetării contractului (prin cesiunea de contract), reclamantul-creditor ar fi trebuit să cuantifice şi să solicite acest prejudiciu în termen de 3 ani, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă. Cât timp nu a făcut-o, dreptul său de a pretinde repararea acestui prejudiciu s-a prescris.

În ce priveşte pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, s-a reţinut că, deşi răspunderea acesteia pentru întârzierea în executare nu este în mod neapărat exclusă pe motiv că obligaţia asumată ar fi fost de diligenţă, totuşi această răspundere se limitează, în privinţa fiecărui antreprenor general în parte, la perioada în care aceşti antreprenori au fost implicaţi în proiect. Dacă, dat fiind caracterul accesoriu asociat prejudiciului de întârziere în raport de obligaţia de predare, neintervenirea prescripţiei obligaţiei de predare exclude intervenirea prescripţiei accesoriilor, caracterul accesoriu asociat obligaţiei Agenţiei Naţională pentru Locuinţe în raport de obligaţiile fiecărui constructor în parte va determina prescripţia în raport de prescrierea pretenţiilor ce ar fi îndreptate, exclusiv, împotriva unui anumit constructor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecinţa desfiinţării deciziei atacate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, ca nefondată, iar pe fondul cauzei admiterea celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată privind obligarea pârâtelor, în solidar, la plata penalităţilor de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a imobilului.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurentul a criticat decizia atacată sub aspectul incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, contrarietatea între considerente şi dispozitiv, în sensul că în considerentele deciziei recurate se regăsesc argumente care conduc la o soluţie de respingere a excepţiei prescripţiei ceea ce conduce la soluţia de admitere a apelului, iar dispozitivul cuprinde soluţia contrară.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a considerat că raţionamentul hotărârii atacate a pornit de la interpretarea greşită făcută de instanţa de apel a actului dedus judecăţii prin prisma cadrului procesual angajat în proces, deoarece s-a apreciat eronat că reclamantul solicită doar obligarea unei singure pârâte la plata penalităţilor de 0,15 %/zi din valoarea contractului, F. S.A., deşi cu privire la acest capăt de cerere a solicitat să fie obligate la plata acestor penalităţi Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi F. S.A., în solidar.

Ca atare, a arătat recurentul-reclamant, urmare a acestei interpretări greşite, instanţa de apel nu a analizat deloc excepţia prescripţiei prin raportare la pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe. Recurentul a susţinut că obligaţia Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe nu s-a prescris, contractele nu s-au desfiinţat, părţile contractante optând pentru continuarea derulării contractelor, fără ca prin aceasta să renunţe la drepturile ce decurg din contract de a solicita despăgubiri pentru nerespectarea întocmai a obligaţiilor asumate, sub forma penalităţilor de întârziere, iar obligaţia Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe de asigurare a finalizării şi predării construcţiei s-a prorogat.

În opinia recurentului, interpretarea corectă trebuia făcuta prin coroborarea clauzelor contractuale, cuprinse atât în contractul de antrepriză generală cât şi în cel de mandat, rezultând astfel cu claritate că, în temeiul raporturilor complexe care includ şi mandatul acordat, Agenţia şi-a rezervat dreptul de a acţiona direct antreprenorul pentru daunele cauzate ca urmare a nerespectării termenului de finalizare stipulat în contract.

Totodată, a mai arătat recurentul, instanţa de apel nu a analizat deloc existenţa cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie, prin raportare la pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea principiului disponibilităţii întrucât, deşi reclamantul a învestit instanţa cu petitul privind obligarea pârâtelor Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi F. S.A. la plata penalităţilor de 0,15 %/zi din valoarea contractului, pentru perioada de la data la care trebuia predat apartamentul, în speţă 12 iunie 2008 până la data predării efective şi "la cheie" a imobilului, conform angajamentului făcut, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantul a solicitat doar obligarea unei singure pârâte la plata penalităţilor de 0,15 %/zi din valoarea contractului.

Sub un alt aspect, a apreciat că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a contractelor de construire şi de antrepriză generală, acte deduse judecaţii, întrucât acestea reprezintă izvorul petitul privind obligarea pârâtelor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi F. la plata penalităţilor de 0,15 %/zi din valoarea contractului, schimbând natura şi înţelesul neîndoielnic al art. 10 din contractul de construire şi a art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală. Aşadar, deşi dreptul de a obţine penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la predarea efectivă a construcţiei, reprezintă daune compensatorii, în mod greşit instanţa de apel le-a calificat drept daune moratorii.

Art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din 1865 se referă şi vizează sfera mai largă a actelor juridice deduse judecăţii, astfel, întrucât clauzele acestor contracte, art. 10 din contractul de construire încheiat între reclamant şi F. S.A. şi art. 64 alin. (1) din contractul de antrepriză generală nr. x/04.2004 sunt clare şi concise, instanţa de apel trebuia să aplice contractele în litera lor, neavând dreptul de interpretare, să le dea un alt înţeles, apreciindu-le drept izvor de daune moratorii, deoarece convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi.

Recurentul-reclamant şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1159 din 4 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2387/A din 19 noiembrie 2018, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că fiind fondate criticile subsumate motivului de recurs care a fost întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care s-a invocat nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ.. Astfel, se constată că instanţa de apel, deşi a precizat că prescripţia dreptului de a solicita predarea nu poate fi reţinută şi nici respingerea, pe considerentul accesorialităţii, a despăgubirilor de întârziere, ca prescrise, argumente ce conduc la concluzia caracterului nefondat al excepţiei prescripţiei, prin dispozitiv a respingsapelul, respectiv a menţinut cele statuate prin sentinţa apelată asupra caracterului fondat al prescripţiei.

Prin urmare, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contradictorie, care nu permite exercitarea controlului judiciar, instanţa de recurs aflându-se în imposibilitate de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său, având în vedere că dispozitivul hotarârii nu reflectă modul de soluţionare a apelului declarat de reclamant în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, situaţie ce echivalează cu o nemotivare în înţelesul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi atrage nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) din acelaşi act normativ. Instanţa supremă a pus în vedere instanţei de apel ca în rejudecare să ţină seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată, precum şi de restul criticilor formulate prin cererea de recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 308 din 13 martie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională pentru Locuinţe, F. S.A. şi Distrigaz Sud Reţele S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1311 din 2 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017. A anulat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a admis excepţia prescripţiei dreptului material acţiune pentru perioada 12 iunie 2008-15 octombrie 2009 şi a respins aceste pretenţii ca prescrise, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamant a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, respectiv 101,24 euro, începând cu 16 octombrie 2009 şi până la predarea efectivă a imobilului, a obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe să plătească reclamantului suma de 12.349,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a menţinut în rest sentinţa apelată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Motivele de apel vizând modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei în relaţie cu intimata-pârâtă F. S.A. nu pot fi primite.

Nu se poate reţine susţinerea privind existenţa unei interpretări contradictorii, calitatea procesuală pasivă - respectiv persoana care poate răspunde într-un raport contractual şi instituţia prescripţiei, perioada de timp în care acesta poate răspunde, sunt, în mod evident, aspecte diferite. Or, instanţa a reţinut că există identitate între persoana chemată în judecată şi persoana obligată faţă de reclamant din prisma încheierii contractului de construire autentificat de BNP H. şi I. sub nr. x din 2 martie 2006 care este izvorul obligaţiei asumate de către pârâta F. S.A. şi nu faptul că intervenise prescripţia.

Nu se poate reţine nici susţinerea privind confuzia între novaţie şi delegaţie perfectă. Sub imperiul vechiul C. civ. delegaţia perfectă are efect novator, fiind reglementată de art. 1132 şi 1133 C. civ. din 1864 texte incluse între dispoziţiile ce alcătuiesc secţiunea a II din Capitolul VIII, Titlul II, Cartea a III-a, intitulată "Despre novaţie". Or, legiuitorul român a înţeles să reglementeze delegaţia doar în contextul reglementării novaţie prin schimbarea debitorului, deci ca un mijloc juridic de realizare a unei asemenea operaţiuni. De altfel, puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2559 din 5 iulie 2016 a fost reţinută în legătură cu contractul de antrepriză generală şi faptul că cesiunile au reprezentat faţă de Agenţia Naţională pentru Locuinţe o novaţie prin schimbare de debitor şi nu faţă de apelant.

În ceea ce priveşte, în concret, curgerea termenului de prescripţie în relaţie cu intimata-pârâtă F. S.A. se reţine, din cuprinsul cererii introductive că partea a făcut referire la cesiunea din 28 octombrie 2008, iar din cuprinsul probelor dosarului că, în cursul anului 2009, reclamantul se referă la neîndeplinirea obligaţiilor de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi S.C. E. S.R.L. în calitate de Antreprenor General, iar din interogatoriile administrate rezultă că s-au efectuat plăţi către alţi antreprenori generali ulterior primei cesiunii din octombrie. Or, în acest context rezultă că partea apelantă a cunoscut cesiunea şi faptul că, ulterior acestui moment, cunoştea că această intimată nu mai era ţinută la îndeplinirea obligaţiilor contractuale şi, în consecinţă, de la acest moment nu i se mai puteau pretinde penalităţi de întârziere. Pentru depăşirea termenul iniţial stabilit de predare a imobilului, 12 iunie 2008, acţiunea este prescrisă, nefiind relevate întreruperi ale termenului de prescripţie.

În ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei în relaţie cu intimata Agenţia Naţională pentru Locuinţe, motivele de apel au fost considerate întemeiate, în parte.

Din analiza cererii introductive, s-a constatat că penalităţile au fost solicitate nu doar în raport cu contractul de antrepriză generală, dar şi în raport cu cel de mandat şi cu cel de de construire. În acest context, pretenţiile fiind întemeiate şi pe contractul nr. x din 1 iunie 2004, excepţia prescripţiei a fost în mod greşit admisă.

Suplimentar s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 14107 din 19 octombrie 2015, definitivă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, intrată în puterea de lucru judecat, intimată Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost obligată către apelant să finalizeze lucrările de construire a locuinţei la cheie tip 125 C. pen. lotul nr. 411A, în cartierul Henri Coandă, zona F. Nu s-au depus înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea întocmai a acestei obligaţii - ulterior sentinţei civile nr. 14107 din 19 octombrie 2015 - prin finalizarea locuinţei la cheie şi subsecvent prin predare.

Având în vedere cadrul obiectiv stabilit prin cererea de chemare şi, în contextul factual stabilit, s-a reţinut că dreptul la acoperirea daunelor create prin nepredarea bunului, este actual, prejudiciul putând fi pretins începând cu data la care imobilul trebuia predat şi până la predarea efectivă. Prin încălcarea contractului - fapta ilicită imputată este una continuă şi care la momentul pronunţării deciziei nu se epuizase. Data de la care se puteau pretinde despăgubiri, când s-a cunoscut atât paguba şi pe cel care răspunde de ea, era aceea la care trebuia predat efectiv imobilul -12 iunie 2008, incident în speţă fiind art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Totuşi, trebuie observat că prejudiciu se produce în mod succesiv; în fiecare zi de întârziere curge un nou termen de prescripţie de 3 ani, care, în parte, la data sesizării primei instanţe se împlinise. În consecinţă apelantul este îndreptăţit să solicite despăgubiri pentru cei trei ani anteriori datei la care a formulat cererea de chemare în judecată (15 octombrie 2012), conform Decretului 167/1958.

În consecinţă, raportat la data formulării cererii de chemare în judecată (15 octombrie 2012), termenul de prescripţie de 3 ani nu era împlinit pentru pretenţiile privind despăgubirile începând cu 16 octombrie 2009, iar pretenţiile pretinse intimatei nu sunt prescrise pentru perioada 16 octombrie 2009 şi până la predarea efectivă la cheie a imobilului.

Nu se pot primi, în schimb, motivele de apel care privesc întreruperea termenului de prescripţie în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 deoarece apelantul nu a dovedit un act sau fapt prin care intimata să fi recunoscut, explicit sau implicit, dar neîndoielnic, dreptul său de a primi daune interese din partea sa. Curtea de apel a apreciat că tragerea unor sume de bani şi efectuarea unor plăţi în beneficiul apelantului, sau solicitare acestuia de a se percepe penalităţi părţilor responsabile, nu valorează ca acte de recunoaştere, apte să întrerupă termenul de prescripţie.

Cât priveşte fondul pretenţiilor în contradictoriu cu această intimată s-a reţinut existenţa tuturor elementelor răspunderii civile contractuale.

Astfel, încălcarea obligaţiilor contractuale a fost stabilită între părţi în mod definitiv prin sentinţa civilă nr. 14107 din 19 octombrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2012, prin care intimata a fost obligată să finalizeze lucrările de construire a locuinţei la cheie tip 125 C. pen. lotul nr. 411A, în cartierul Henri Coandă. Nu s-a ţinut cont de susţinerea în sensul că din luna decembrie 2015 locuinţa a fost finalizată şi că se refuză primirea de către apelant, cât timp nu s-a dovedit îndeplinirea în tocmai a obligaţiei de finalizare la cheie a imobilului (deci inclusiv utilităţi care să permită folosirea corespunzătoare) şi, pe de altă parte, eliberarea de o obligaţie, se poate realiza prin căile prevăzute de lege, spre exemplu, oferta de plată.

Apelantul-reclamant a evaluat prejudiciul rezultat din întârzierea în nefinalizarea imobilului, prin raportare la clauza penală stipulată la art. 64 alin. (1) şi (2) din contractul de antrepriză, respectiv 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate prin contract, dar şi prin raportare la contractul de construire.

Prin urmare, în baza contractului de mandat, apelantul-reclamant a solicitat daune-interese, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligaţiilor izvorând din contract, iar ca modalitate de cuantificare a acestora s-au invocat prevederile contractului de antrepriză şi de construire (clauza penală). Curtea de apel a constatat că prejudiciul produs apelantului prin întârziere în predarea imobilului putea fi cuantificat prin raportare la clauza penală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând în principal, admiterea căii de atac formulate şi modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal ca prescrisă, iar în subisidiar ca neîntemeiată şi în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenta-pârâtă a solicitat şi suspendarea executării deciziei civile nr. 308 din 13 martie 2020, conform prevederilor art. 300 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. din 1865.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a schimbat natura şi conţinutul contractelor deduse judecăţii, reţinând în mod greşit că în cauză este vorba de o obligaţie cu executare succesivă, respectiv obligaţia de predare derivând din contractul de construire care avea termen la 12 iunie 2008. Autoarea căii de atac arată că termenul de prescripţie curge de la această dată, atât pentru îndeplinirea obligaţiei de predare, cât şi pentru plata penalităţilor solicitate de reclamant, acesta fiind momentul la care reclamantul a cunoscut că în patrimoniul său s-a produs un prejudiciu şi a cunoscut şi autorul faptei ilicite.

Se mai arată că, faţă de soluţia respingerii ca prescrisă a acţiunii în contradictoriu cu constructorul F. S.A., dreptul material s-a stins prin prescripţie şi faţă de Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere clauzele contractelor încheiate între părţi, prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic întrucât a reţinut că recurenta-pârâtă, în temeiul contractului de mandat încheiat cu intimatul-reclamant, este culpabilă atât de neîndeplinirea obligaţiei de realizare şi predare a imobilului, cât şi de cea de nerealizare a utilităţilor. Se afirmă că recurenta-pârâtă a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor de diligenţă asumate şi că în contractul de mandat nu există o clauză penală. Debitorul obligaţiei de predare a imobilului în termen este constructorul şi nu s-a făcut dovada faptului că acesta ar fi predat locuinţa către recurenta-pârâtă.

Se mai susţine că imobilul a fost finalizat din luna decembrie 2015, dar că intimatul-reclamant refuză să o primească, deşi recurenta-pârâtă l-a notificat în acest sens în mod repetat. Se apreciază că refuzul de a prelua imobilul justificat de lipsa utilităţilor, a căror realizare a fost asumată conform contractului x/2004, ar justifica o răspundere civilă delictuală a recurentei-pârâte şi că analiza acestui tip de răspundere constituie o solicitare nouă, formulată după rejudecare şi care nu poate fi acceptată întrucât s-ar nesocoti dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. din 1865.

Recurenta-pârâtă arată că nu poate fi ţinută răspunzătoare de îndeplinirea tuturor obligaţiilor care rezultă din toate convenţiile încheiate în legătură cu realizarea ansambulului Henri Coandă, ci numai de îndeplinirea obligaţiilor care rezultă din contractul de mandat încheiat direct cu intimatul-reclamant, conform art. 1539 C. civ. din 1864. Ca urmare, nu îi revine obligaţia realizării utilităţilor şi nici cea a executării construcţiei în lipsa unei garanţii pentru îndeplinirea obligaţiilor de către celelalte părţi.

Se menţionează că recurenta-pârâtă a acţionat în instanţă Primăria Municipiului Bucureşti în dosarul nr. x/2020 având ca obiect realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă şi că la nivelul anului 2020 reţelele de electricitate şi gaze naturale în zona sectorului 1 a amplasamentului sunt executate şi funcţionale, beneficiarii trebuind să facă demersurile necesare pentru branşare, urmând a fi finalizate reţelele de apă şi canalizare. Astfel, se apreciază că obligaţia de realizare a utilităţilor nu revine recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. din 1865.

Intimata-pârâtă F. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei nr. 308 din 13 martie 2020.

Prin încheierea din 16 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a amânat judecarea cauzei la 4 noiembrie 2020 pentru a da posibilitatea recurentei-pârâte să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru şi pentru a da posibilitatea părţilor să ia la cunoştinţă de conţinutul întâmpinării depuse de intimatul-reclamant.

Prin încheierea de şedinţă din 14 octombrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a anulat cererea de suspendare formulată de Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a dispus restituirea cauţiunii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel pe aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind solicitarea de către reclamant a penalităţilor de întârziere acordate pentru perioada începând cu 16 octombrie 2009 şi până la data predării efective a imobilului şi pe aspectul reţinerii în sarcina sa a obligaţiei de predare a locuinţei, incluzând şi realizarea utilităţilor.

Criticile formulate sunt subsumate motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. din 1865, respectiv interpretarea greşită de către instanţa de apel a actului juridic dedus judecăţii, scchimbarea naturii şi înţelesului acestuia şi încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Argumentele prin care se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prejudiciul suferit de intimatul-reclamant este unul succesiv şi că nu a analizat convenţiile încheiate între părţi după natura şi obiectul lor nu justifică admiterea căii de atac formulate.

Instanţa supremă reţine că reclamantul a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi F. S.A. la finalizarea lucrărilor de construcţie a imobilului în discuţie şi la plata penalităţilor de 0,15%/zi de întârziere din valoarea contractului până la predarea efectivă a imobilului. În urma hotărârilor judecătoreşti pronunţate şi a căilor de atac exercitate, următoarele aspecte au intrat în puterea lucrului judecat: obligarea recurentei-pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la finalizarea lucrărilor de construire, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 2559 din 7 iulie 2016 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, rămasă irevocabilă, admiterea excepţiei prescripţiei şi respingerea ca prescrisă a cererii de chemare în judecată pe capătul privind plata penalităţilor în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A., astfel cum s-a stabilit prin sentinţa nr. 1311 din 2 mai 2018 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 şi prin decizia nr. 308 din 13 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2017 şi admiterea excepţiei prescripţiei şi respingerea ca prescrisă a cererii de chemare în judecată pe capătul privind plata penalităţilor în contradictoriu cu recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe pentru perioada 12 iunie 2008 (data menţionată în contractul de antrepriză ca fiind data predării locuinţei) - 15 octombrie 2009 (data de la care se calculează 3 ani faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată).

Instanţa supremă mai reţine că intimatul-reclamant şi-a formulat pretenţiile în raport de contractul de mandat încheiat cu recurenta-pârâtă, dar şi în raport de prevederile contractului de antrepriză generală şi ale celui de construire, iar contractul de mandat încheiat cu recurenta-pârâtă nu a încetat.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că, faţă de faptul că nu s-a făcut dovada că recurenta-pârâtă şi-ar fi îndeplinit obligaţia de finalizare a locuinţei, inclusiv de realizare a lucrărilor de utilităţi, subzistă obligaţia de predare a bunului în sarcina recurentei-pârâte şi că prejudiciul pretins de intimatul-reclamant este unul actual.

Nerespectarea obligaţiei recurentei-pârâte de predare a locuinţei este o fapta ilicită prejudiciabilă cu caracter continuu care a provocat un prejudiciu care se produce în acelaşi mod, astfel încât dreptul de a solicita despăgubiri trebuie exercitat în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, calculat în mod regresiv de la data sesizării instanţei, 16 octombrie 2012 cu consecinţa că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost admisă pentru perioada 12 iunie 2008 - 15 octombrie 2009. Rezultă că soluţia prin care instanţa de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat intimata-pârâtă la plata penalităţilor de întârziere începând cu 16 octombrie 2009 şi până la predarea efectivă a imobilului este corectă.

Înalta Curte va înlătura şi criticile formulate pe fondul cererii de recurs prin care se susţine că recurenta-pârâtă nu are obligaţia de a realiza utilităţile imobilului în discuţie. În scopul finalizării proiectului Henri Coandă au fost încheiate mai multe contracte: contractul de mandat, contractul de antrepriz, contractul de construire şi Convenţia MM nr. 1909 din 6 mai 2004, convenţii ce sunt indisolubil legate între ele, completându-se unele cu altele.

Contractul de mandat a fost perfectat în baza prevederilor Legii nr. 152/1998 prin care Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost abilitată să încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu intimatul-reclamant, recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească execuţia şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, părţile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

În acest context legal şi convenţional, recurenta-pârâtă era ţinută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile asumate prin contractul de mandat şi să răspundă exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. din 1864.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, ţinând cont şi de cele statuate prin sentinţa civilă nr. 14107 din 19 octombrie 2015 prin care recurenta-pârâtă a fost obligată în mod irevocabil la finalizarea lucrărilor de construire. Actele juridice deduse judecăţii au fost corect interpretate, ţinându-se seama de intenţia părţilor şi de conţinutul clauzelor contractuale din care rezultă modalitatea de estimare a prejudiciului.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la diligenţele depuse în raporturile cu Primăria Municipiului Bucureşti şi la promovarea unor acţiuni în justiţie, reprezintă aspecte de netemeinicie, a căror analiză excedează cazurile de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., situându-se în afara competenţelor instanţei de recurs.

Nu pot fi reţinute nici argumentele prin care recurenta-pârâtă încearcă să demonstreze că imobilul nu a fost preluat din culpa intimatului-reclamant, deşi acesta a fost notificat, întrucât aceste susţineri nu sunt de natură a exonera pe recurenta-pârâtă de îndeplinirea obligaţiilor asumate conform convenţiilor încheiate între părţi în ansamblul lor. Mai mult decât atât, chiar recurenta-pârâtă a arătat că a făcut demersuri în scopul finalizării lucrărilor de utilităţi, dar că acestea sunt încă în curs. Ca urmare, intimatul-reclamant nu poate fi obligat să preia un imobil care nu îndeplineşte cerinţele asupra cărora părţile au convenit iniţial, iar atitudinea acestuia de a nu prelua locuinţa nu are nicio relevanţă în contextul în care recurenta-pârâtă nu a făcut dovada finalizării construcţiei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională Pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 308 din 13 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nedovedită, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, formulată de intimata-pârâtă F. S.A. Instanţa supremă reţine că, în aplicarea art. 1169 C. civ. din 1864, pentru a se acorda cheltuielile de judecată, partea care le solicită trebuie se facă dovada plăţii acestora. Onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoţite de un exemplar al facturii fiscale, care să menţioneze numărul contractului de asistenţă juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Acest raţionament se justifică prin faptul că instanţa va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăţilor. În speţă, justificarea onorariului avocatului a fost făcută cu o xerocopie a facturii fiscale, conform înscrisului aflat la dosar, motiv pentru care instanţa supremă va respinge această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 308 din 13 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă F. S.A.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 decembrie 2020.