CHF-denominated mortgage: exclusion of currency clauses from unfair terms review via monetary nominalism and denial of imprevision-based recalculation

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2013, reclamanţii A. au chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună următoarele:

- să constate caracterul abuziv şi, prin urmare, nulitatea absolută a clauzelor contractuale din contractul de credit nr. x din 08.06.2007 încheiat cu banca pârâtă, clauze prevăzute la: art. 1.2 - marja băncii este variabilă; art. 1.3 - comision de rambursare anticipată stabilit ca procent …; art. 4.2 - împrumutatul se obligă … să încheie … una din societăţile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare a bunului ipotecat, în care suma asigurată va fi egală cu valoarea din raportul de evaluare; art. 4.3 - împrumutatul se obligă … să încheie… cu una din societăţile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare de viaţă care să acopere riscurile de deces din orice cauză şi invalidate permanentă totală sau parţială din orice cauză; art. 5.1 - dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii, iar în cazul în care indicele de referinţă variază cu … banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale; art. 5.4 - împrumutatul este obligat să urmărească fluctuaţiile indicelui de referinţă şi să se prezinte la bancă ori de câte ori va fi necesar pentru a primi noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat … fără a fi necesară semnătura lor şi indiferent dacă aceştia au primit sau nu graficul de rambursare. În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat;

- obligarea pârâtei la încheierea de acte adiţionale în acord cu prevederile legale şi a celor dispuse de instanţă;

- obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional care să conţină, în mod explicit, formula de calcul a ratei dobânzii ca fiind suma dintre marja fixă a băncii, respectiv 4,2%, şi indicele de referinţă LIBOR la 3 luni potrivit prevederilor legale;

- obligarea pârâtei la actualizarea ratei dobânzii potrivit formulei prevăzute la alineatul anterior, de la 1 ianuarie 2009 până la finalizarea contractului de credit şi restituirea diferenţelor rezultate prin compensarea acestora cu soldul creditului;

- să se constate caracterul abuziv al exprimării creditului în franci elveţieni, şi nu în RON, şi să se dispună obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional în care această valoare să fie exprimată în RON la cursul valutar de la data contractării creditului.

În drept, reclamanţii au invocat prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, Legea nr. 296/2004 privind codul consumului, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Regulamentul BNR nr. 4/2005.

La data de 24 octombrie 2013 reclamanţii au formulat cerere modificatoare, prin care au solicitat să se constate ca fiind abuzivă şi, în consecinţă, să fie lipsită de efecte, prin constatarea nulităţii acesteia, modificarea marjei băncii prin notificarea nr. x/17.04.2009, prin care se modifică marja dobânzii în mod unilateral de către bancă de la 4.2% la 6.2%, întrucât banca nu putea face această modificare de creştere a marjei dobânzii fără existenţa unei cauze clar determinate în contractul de credit ori a unei cauze legale de majorare a acesteia, având în vedere dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000. În măsura admiterii acestui capăt de cerere şi a constatării ca fiind abuzivă modificarea marjei dobânzii în mod unilateral de către bancă, s-a solicitat să se dispună stabilirea marjei dobânzii ca fiind cea convenită prin contractul de credit de către părţi, respectiv 4.2% şi, în consecinţă, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în mod abuziv şi nelegal. S-a mai solicitat, de asemenea, perceperea unor dobânzi la valoarea dobânzii legale pentru aceste sume încasate nelegal, dobânzi ce consideră că trebuie calculate de la data încasării acestor sume.

Reclamanţii au invocat prevederile art. 1 alin. (1), (2) şi (3), art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, art. 79 din Legea nr. 296/2004, art. 93, art. 10 din Legea nr. 21/1992.

La data de 1 noiembrie 2013, reclamanţii au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 43.528,98 franci elveţieni, reprezentând valoarea totală a sumelor achitate către pârâtă, ca urmare a conduitei abuzive a pârâtei, concretizată în majorarea ratei dobânzii în mod unilateral de către aceasta. Totodată, s-a solicitat dobânda legală până la data la care va fi restituită suma.

Reclamanţii au depus la dosar o nouă cerere precizatoare, prin care au arătat că suma pe care o solicită a fi restituită este în cuantum de 53.822,40 franci elveţieni, precum şi dobânda legală calculată asupra acestei sume, de la data notificării creanţei, 22.03.2013. De asemenea, reclamanţii au precizat capătul 5 de cerere, în sensul că solicită să se constate ca fiind abuzivă exprimarea creditului în franci elveţieni şi să se dispună obligarea reclamanţilor la plata în RON a creditului, respectiv suma de 1.064.930 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 2849 din 3 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale din contractul de credit nr. x/08.06.2007, respectiv a clauzelor de la art. 1.2 (în ceea ce priveşte caracterul variabil al marjei), de la art. 5.1 (în ceea ce priveşte modificarea dobânzii în funcţie de variaţia marjei), de la art. 5.4 alin. (1) şi de la art. 7.1 lit. h), m) şi o); de asemenea, s-a constatat nulitatea absolută a dispoziţiei pârâtei de modificare a marjei băncii, adusă la cunoştinţa reclamanţilor prin Notificarea nr. x/17.04.2009; pârâta a fost obligată la plata către reclamanţi a sumei de 40.673,32 CHF şi a dobânzii legale aferente, calculată de la 22 martie 2013 şi până la data plăţii; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; s-au compensat în parte cheltuielile de judecată, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamanţi a sumei de 4.000 RON cu acest titlu.

În argumentarea acestei soluţii, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 8 iunie 2007 între părţi s-a încheiat contractul de credit de nevoi personale cu garanţie imobiliară nr. x, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 488.500 CHF pe o perioadă de 19 ani.

Banca pârâtă a transmis reclamanţilor, la 17 aprilie 2009, notificarea nr. 9931, prin care a adus la cunoştinţa acestora majorarea cu două puncte procentuale a marjei aplicate creditului.

Prin acţiunea care face obiectul prezentului dosar, reclamanţii au solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze ale acestui contract de credit, restituirea unei sume de bani şi dobânda legală aferentă.

Înainte de a analiza, pe rând, petitele formulate de reclamanţi, pentru raţiuni ce ţin de logica expunerii, prima instanţă a apreciat că se impune determinarea dispoziţiilor legale aplicabile, a împrejurării dacă a fost modificat sau nu contractul de credit printr-un act adiţional, dacă respectiva convenţie a fost sau nu negociată.

S-a arătat că instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel cum s-a reţinut în doctrină, nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilităţii unor clauze contractuale, este necesară raportarea la legislaţia în vigoare la momentul contractului.

Astfel, sunt aplicabile contractului încheiat la data de 8 iunie 2007 dispoziţiile Legii nr. 193/2000 în varianta în vigoare la acea dată, precum şi prevederile C. civ. de la 1864, în completare, având în vedere că potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Prin acţiunea formulată, reclamanţii au invocat şi incidenţa dispoziţiilor art. 93 din O.G. nr. 21/1992. Instanţa de fond a constatat însă că aceste prevederi legale au fost introduse în corpul actului normativ prin O.U.G. nr. 174/19.11.2008, ulterior încheierii contractului de credit.

Din această perspectivă, s-a constatat că Ordonanţa de Urgenţe a Guvernului nr. 174/19.11.2008 nu conţine nicio dispoziţie din care să rezulte că acest act normativ s-ar aplica şi contractelor încheiate anterior, rezultând astfel că trebuie să se alinieze dispoziţiilor acestei legi doar contractele ce se vor încheia după data intrării ei în vigoare.

Cum ordonanţa anterior menţionată a intrat în vigoare la data de 27 decembrie 2008, iar contractul de credit dedus judecăţii în prezentul dosar a fost încheiat anterior, respectiv la 8 iunie 2007, reiese că acesta nu intră sub incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 174/19.11.2008.

Tribunalul Bucureşti a mai reţinut că în situaţia în care legiuitorul a dorit modificarea contractelor în curs de executare, a prevăzut în mod expres acest lucru. Aceasta este situaţia O.U.G. nr. 50/2010 care, în varianta iniţială, a prevăzut la art. 95 alin. (1) că pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

Ulterior, legiuitorul a intervenit şi în cazul acestui act normativ, art. 95 alin. (1) fiind modificat prin Legea nr. 288/2010, în sensul că prevederile ordonanţei de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 37 1, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71".

Aşadar, în lipsa unor dispoziţii exprese ale legii, instanţa de fond a apreciat că prevederile O.U.G. nr. 174/2008 nu sunt aplicabile contractelor în curs de derulare, ci acestea sunt guvernate de legea în vigoare la data încheierii lor, conform art. 1 din C. civ. de la 1864, care prevede că legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă. Totodată, nu sunt aplicabile nici prevederile O.U.G. nr. 50/2010, cu excepţia celor menţionate expres în art. 95 alin. (1) din Legea nr. 288/2010.

Nu în ultimul rând, reclamanţii au invocat şi incidenţa prevederilor Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Conform art. 1 alin. (1) din această lege, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, prezenta lege reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Art. 2 lit. c) din acelaşi act normativ defineşte creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare ca fiind creditul acordat cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1. este acordat în scopul efectuării de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă sau cu altă destinaţie decât cea locativă ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare contractat anterior; 2. acordarea creditului este garantată cel puţin cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia se acordă creditul, respectiv cu ipoteca asupra imobilului obiect al investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel finanţată.

Raportând contractul de credit încheiat între părţi la aceste dispoziţii legale, tribunalul a constatat că acesta nu reprezintă un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare. Astfel, din chiar antetul acestui contract şi din clauza stipulată la art. 2.1, reiese că este vorba de un credit pentru nevoi personale, iar nu în scopul efectuării de investiţii imobiliare. Totodată, nu este menţionată în cuprinsul contractului vreo investiţie imobiliară în considerarea căreia să fi fost acordat creditul şi asupra căreia să fie constituită o ipotecă în vederea garantării acestuia.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, destinaţia creditului, menţionată în cuprinsul contractului, denumirea acestuia şi regimul juridic al garanţiilor sunt elemente determinante pentru calificarea contractului de credit.

Aşadar, s-a reţinut că prevederile Legii nr. 190/1999 nu sunt aplicabile contractului de credit dedus judecăţii.

Pe de altă parte, se mai impune a se determina în ce măsură contractul de credit a fost modificat ulterior prin încheierea unui act adiţional, având în vedere că nu există consens între părţi asupra acestui aspect.

Deşi a fost depus la dosar un proiect de act adiţional, instanţa a constatat că acesta nu a fost semnat de către reclamanţi. De asemenea, nu s-a făcut dovada comunicării actului adiţional către reclamanţi, după intrarea în vigoare a O.U.G nr. 50/2010, astfel încât acesta să poată fi considerat acceptat tacit.

În opinia instanţei, o astfel de acceptare tacită a actului adiţional poate opera doar cu condiţia comunicării în prealabil de către bancă a actului adiţional la contract, nu şi în lipsa unei asemenea măsuri.

Nu se poate reţine că toate contractele de credit au fost modificate prin simpla intrare în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 sau prin emiterea unor acte adiţionale care însă nu au fost aduse la cunoştinţa consumatorilor în termenul prevăzut de lege. Aceasta, deoarece art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 prevede că modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, iar creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. Se poate reţine o acceptare tacită doar în ipoteza în care consumatorul a avut posibilitatea de a semna actul adiţional, fiindu-i adus la cunoştinţă de către bancă, însă a omis să procedeze astfel.

S-a mai constatat că proiectul de act adiţional a fost comunicat de pârâtă, conform dovezilor de la dosar, abia la data de 1 aprilie 2013, la aproximativ 3 ani de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, deci, cu depăşirea termenului prevăzut de acest act normativ. O atare comunicare, neurmată de acceptarea actului adiţional de către reclamanţi, nu poate avea semnificaţia unei modificări tacite a contractului de credit, întrucât a fost realizată după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010.

Or, art. II alin. (2) din acest act normativ face vorbire expresă de acte adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Nicio prevedere legală nu mai asimilează cu un acord de voinţă omisiunea consumatorului de a semna un act adiţional comunicat după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010.

Nu în ultimul rând, instanţa de fond a apreciat că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale.

Odată stabilite dispoziţiile legale aplicabile, forma contractului şi caracterul nenegociat al acestuia, tribunalul a analizat, pe rând, clauzele contractuale contestate şi solicitările reclamanţilor.

1. Clauza cuprinsă în art. 1.2 din contract prevede că "Limita creditului acordat 488.500 CHF. Tip Dobânda: Variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii; Indice de referinţă; LIBOR la 3 luni; Marja: 4,2% puncte procentuale pe an, variabilă".

Această clauză se impune a fi analizată împreună cu cea stipulată la art. 5.1 din contract, de asemenea, contestată de reclamanţi, care prevede că "Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni, în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii care, la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului, la data modificării acesteia".

Reclamanţii au contestat marja variabilă a băncii, susţinând că aceasta poate fi modificată în unilateral şi netransparent de către bancă.

Din conţinutul art. 4 din Legea nr. 193/200 rezultă condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru a aprecia o clauză abuzivă: lipsa negocierii; crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Instanţa a apreciat că prevederile stipulate la art. 1.2 şi art. 5.1 din contractul de credit îndeplinesc condiţiile anterior menţionate, în ceea ce priveşte caracterul variabil al marjei băncii.

S-a mai reţinut că, în relaţiile cu consumatorii, comercianţii au posibilitatea de a utiliza clauze preformulate, însă acestea trebuie să aibă un conţinut clar şi inteligibil şi să nu creeze, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Aşadar, lipsa negocierii unei clauze nu este în sine abuzivă, ci reprezintă doar o condiţie pentru constatarea caracterului abuziv.

Pe de altă parte, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii impuse de lege. Astfel, prin clauzele contractuale contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, nu doar în funcţie de un indice obiectiv (LIBOR), ci şi de un criteriu nedeterminat, marja sa, potrivit propriei decizii. În contract nu este stipulat un criteriu verificabil în funcţie de care poate varia marja băncii, existând doar menţiunea că banca va acţiona conform deciziei sale. În atare condiţii, nici reclamanţii, în calitate de consumatori, şi nici instanţa de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca a modificat dobânda şi nici nu se poate verifica dacă această modificare a fost oportună sau justificată. Prin urmare, s-a creat, contrar exigenţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, prima instanţă a reţinut că, în mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispoziţiile imperative din materia dreptului consumatorului.

Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil, nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor legale din materia dreptului consumatorului, faţă de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, este necesară explicarea mecanismului în funcţie de care poate interveni modificarea marjei băncii.

În lipsa menţionării în contract a unui astfel de mecanism, clauzele stipulate la art. 1.2 şi art. 5.1 din contractul de credit sunt abuzive, motiv pentru care în privinţa acestor capete de cerere acţiunea a fost admisă, constatându-se caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 1.2, în ceea ce priveşte caracterul variabil al marjei, respectiv la art. 5.1 din contractul de credit, în ceea ce priveşte modificarea dobânzii în funcţie de variaţia marjei.

2. Reclamanţii au contestat şi clauza stipulată la art. 1.3 din contractul de credit privind comisionul de rambursare anticipată, care prevede că se percepe "comision de rambursare anticipată stabilit ca procent: pentru primii 5 ani (inclusiv): 2% plus dobânda aferentă primelor şase luni considerate promoţionale, după 5 ani: 2% (minim 200 Eur sau echivalent USD/RON/CHF)".

Sub acest aspect, instanţa a constatat că la data încheierii contractului de credit, nici legislaţia naţională şi nici cea comunitară nu interzicea stipularea unui atare comision. Raţiunea perceperii lui este clar determinată în contract, şi anume în cazul rambursării anticipate, fiind evident că, într-o atare situaţie, profitul estimat al băncii, rezultat din plata dobânzilor, este redus. Totodată, acest comision a fost clar determinat printr-o cotă procentuală aplicabilă la valoarea sumei rambursate, îndeplinind astfel condiţia de a fi clar şi inteligibil.

Este adevărat că, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, perceperea unui astfel de comision în cazul creditelor cu dobândă variabilă a fost interzisă, inclusiv în cazul contractelor aflate în curs de derulare (art. 95 raportat la art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010). Însă, aceste dispoziţii legale nu atrag nulitatea absolută a clauzelor contractuale, nulitate care poate fi analizată doar raportat la legislaţia în vigoare la momentul contractării.

În realitate, prin O.U.G. nr. 50/2010 s-a impus obligaţia modificării contractelor aflate în curs de executare, în ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată. Dacă, în contra prevederilor legii, banca ar percepe reclamanţilor sume cu titlu de comision de rambursare anticipată, aceştia au dreptul să refuze achitarea unor atare sume sau să solicite restituirea lor, în caz de plată.

Totodată, în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, reclamanţii au posibilitatea să solicite băncii încheierea unui act adiţional la contractul de credit prin care să fie eliminat în mod expres comisionul de rambursare anticipată, iar, în caz de refuz, pot intenta acţiune în justiţie în acest sens. În schimb, nu este fondată cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute a acestei clauze contractuale întrucât, astfel cum s-a argumentat anterior, nulitatea nu poate fi raportată decât la legislaţia în vigoare la data încheierii contractului, legislaţie care, în cazul de faţă, nu interzicea un atare comision.

Prin urmare, în privinţa acestei clauze contractuale, instanţa a apreciat ca fiind nefondată cererea reclamanţilor.

3. Conform art. 4.2 din contract, "împrumutatul/garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a prezentului contract să încheie şi să reînnoiască, cu una din societăţile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare a bunului ipotecat în care suma asigurată va fi egală cu valoarea din raportul de evaluare. În contractul de asigurare banca va figura fie ca asigurat şi beneficiar al poliţei de asigurare în limita creditului nerambursat şi a celorlalte sume datorate băncii de către împrumutat/garant ipotecar sau în cazul în care pe aceste poliţe banca nu va figura ca beneficiară, poliţele de asigurare vor fi cesionate în favoarea băncii şi cesiunea înregistrată la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare".

Prin clauza stipulată la art. 4.3 din contractul de credit, s-a menţionat că "împrumutatul/garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a prezentului contract să încheie şi să reînnoiască, cu una din societăţile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare de viaţă care să acopere riscurile de deces din orice cauză şi invaliditate permanentă totală sau parţială din orice cauză, pentru o sumă asigurată care să acopere minim valoarea soldului creditului, a dobânzilor, comisioanelor şi alte cheltuieli aferente. În contractul de asigurare banca va figura fie ca asigurat şi beneficiar al poliţei de asigurare în limita creditului nerambursat şi a celorlalte sume datorate băncii de către împrumutat/garant ipotecar sau în cazul în care pe aceste poliţe banca nu va figura ca beneficiară, poliţele de asigurare vor fi cesionate în favoarea băncii şi cesiunea va fi înregistrată la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare".

Instanţa a considerat că sunt nefondate susţinerile reclamanţilor. Astfel, s-a arătat că prin intermediul acestor clauze a fost stipulată obligaţia acestora de a încheia atât un contract de asigurare a imobilului ipotecat, cât şi asigurări de viaţă.

Instanţa a constatat că pârâta a acordat reclamanţilor un credit în cuantum considerabil, de 488.500 CHF, pe o perioadă de 19 ani. Dată fiind durata contractului, pe parcursul acesteia pot interveni evenimente care să determine fie îngreunarea plăţii ratelor datorate, fie scăderea valorii garanţiilor. Astfel, la acordarea creditului, banca a avut în vedere, în mod evident, starea de solvabilitate a împrumutaţilor şi a coplătitorilor, veniturile obţinute de aceştia, instituind totodată şi garanţii imobiliare, respectiv ipotecă asupra unor imobile. Este firesc ca banca să ia toate măsurile pentru a evita situaţiile care s-ar putea ivi pe parcursul derulării contractului şi care ar impune risc de neplată sau de pierdere/diminuare a garanţiilor, precum decesul unui împrumutat sau a complătitorului, o infirmitate sau boală gravă a acestuia, care i-ar diminua veniturile, pieirea sau distrugerea imobilului adus în garanţie. Prin urmare, instituirea obligaţiei împrumutaţilor de a încheia poliţe de asigurare nu poate fi considerată abuzivă, ci se circumscrie nevoii băncii de a acorda credite performante, importante nu doar pentru societatea bancară pârâtă, ci pentru întreaga economie. Nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul băncii de a-şi constitui astfel de garanţii.

Întrucât poliţa de asigurare stipulată la art. 4.2 din contract vizează imobilul ipotecat, iar nu creditul, este firesc ca suma asigurată să privească valoarea imobilului, iar nu soldul creditului, astfel cum susţin reclamanţii.

De altfel, atât în cazul clauzei stipulate la art. 4.2 din contract, cât şi în cel al clauzei de la art. 4.3 s-a menţionat expres că banca va fi considerată beneficiar al poliţei de asigurare numai în limita creditului nerambursat şi a celorlalte sume care i se cuvin, iar la art. 4.2 teza ultimă s-a prevăzut expres că "în cazul în care despăgubirile acordate de asigurator vor depăşi valoarea creditului rămas de rambursat şi a celorlalte sume datorate băncii, diferenţa se cuvine proprietarului imobilului ipotecat sau moştenitorilor legali ai acestora". Rezultă cu evidenţă că prin aceste clauze nu se tinde la o îmbogăţire fără justă cauză a băncii, astfel cum susţin reclamanţii, ci doar la asigurarea recuperării sumelor care i se cuvin acesteia în temeiul contractului de credit.

Cât priveşte faptul că s-a stipulat în cuprinsul clauzelor contractuale în discuţie că poliţele de asigurare vor fi încheiate cu o societate agreată de către bancă, instanţa a apreciat că nici aceasta nu poate determina caracterul abuziv al clauzelor, având în vedere modalitatea diferită în care asiguratorii instrumentează cazurile şi procedează la plata despăgubirilor.

În plus, astfel cum s-a reţinut anterior, Legea nr. 190/1999 nu este aplicabilă contractului de credit dedus judecăţii, astfel încât nu sunt incidente nici prevederile art. 18 din acest act normativ.

S-a concluzionat în sensul că nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor clauzele contractuale stipulate la art. 4.2 şi art. 4.3 şi nici nu au fost inserate în contract cu rea-credinţă, astfel încât nu au caracter abuziv, solicitarea reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute a acestora fiind neîntemeiată.

4. Reclamanţii au contestat şi clauza stipulată la art. 5.4 alin. (1) din contract, care are următorul conţinut:

"Având în vedere faptul că dobânda poate varia în funcţie de indicele de referinţă, informaţie publică, împrumutatul este obligat să urmărească fluctuaţiile indicelui de referinţă şi să se prezinte la bancă ori de câte ori va fi necesar pentru a primi noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat/coplătitor şi garant, fără a fi necesară semnătura lor şi indiferent dacă aceştia au primit sau nu graficul de rambursare; în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat".

Din teza I a acestei clauze contractuale rezultă că banca nu are obligaţia de a comunica împrumutaţilor noul procent de dobândă şi noul grafic de rambursare, atunci când acesta s-a modificat în funcţie de indicele de referinţă, ci împrumutaţii au obligaţia de a urmări fluctuaţia acestuia. Instanţa apreciază abuzivă această clauză contractuală. Astfel, deşi indicele LIBOR este unul obiectiv, pentru calculul efectiv al ratelor în funcţie de modificarea acestuia sunt necesare cunoştinţe de specialitate, pe care un consumator obişnuit nu le deţine. De aceea, în condiţiile în care se modifică tocmai elementul esenţial al creditului, şi anume rata lunară, apare imperativă informarea împrumutatului în legătură cu noul procent de dobândă aplicabil, noul grafic de rambursare. De altfel, art. 21 din O.G. nr. 21/1992 prevede că informaţiile referitoare la serviciile prestate trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului, timpul de realizare, termenul de garanţie, tariful, riscurile previzibile şi, după caz, declaraţia de conformitate.

Aşadar, clauza contractuală mai sus menţionată este contrară obligaţiei pârâtei, în calitate de profesionist, de a informa în mod corect şi complet consumatorul asupra unor elemente esenţiale ale contractului, precum modificarea ratei lunare în funcţie de indicele LIBOR.

Această clauză creează, în opinia instanţei, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că, neprofesionist fiind, consumatorul poate întâmpina dificultăţi în a calcula rata lunară modificată. De asemenea, acest echilibru este contrar exigenţelor bunei-credinţe, având în vedere că, pentru corecta informare a consumatorului, banca trebuie să transmită acestuia doar o notificare însoţită de noul grafic de rambursare. Prin urmare, instanţa va constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a acestei clauze contractuale.

Pe de altă parte, teza a II-a a clauzei mai sus menţionate vizează modificarea marjei băncii. Cum au fost declarate abuzive chiar clauzele care permit băncii modificarea marjei, consecutiv, fiind o clauză accesorie, va fi considerată abuzivă şi această clauză contractuală.

5. Prin cererea completatoare, reclamanţii au contestat întreaga secţiune 7 a contractului de credit, care prevede următoarele:

"Art. 7.1. Sunt considerate cazuri de neîndeplinire de către împrumutat/co-plătitor a prezentului contract:

a) neplata la scadenţele prevăzute în prezentul contract a creditului şi dobânzilor aferente şi a oricăror alte datorii sau costuri;

b) utilizarea creditului în alte scopuri decât cel prevăzut la art. 2.1 din prezentul contract;

c) neipotecarea bunului ce constituie garanţia creditului în termenul prevăzut la art. 4.1;

d) nerespectarea obligaţiei de a notifica banca despre orice schimbări structurale şi orice alte măsuri care ar putea modifica valoarea imobilului, incluzând, fără a se limita, la construcţii, mutări, renovări, demolări ale structurii fizice a imobilului, fără consimţământul prealabil scris al băncii şi nerespectarea condiţiilor de asigurare;

e) neîncheierea sau reînnoirea poliţei de asigurare sau neplata primelor anuale, conform art. 4.2 şi art. 4.3;

f) înstrăinarea imobilului sau a bunurilor aduse în garanţie, grevarea acestora de orice sarcini, inclusiv închirierea/comodat, demolarea imobilului înainte de data rambursării integrale a creditului, a dobânzilor şi comisioanelor aferente, fără acordul prealabil scris al băncii;

g) neexecutarea oricărei alte obligaţii asumate prin prezentul contract;

h) intervenţia decesului sau a invalidităţii permanente totale sau parţiale a împrumutatului/co-plătitorului asigurat;

i) alterarea integrităţii bunului adus în garanţie, deteriorarea sa, neluarea tuturor măsurilor necesare pentru buna sa păstrare şi utilizare, neanunţarea băncii despre evenimentele care au dus la deteriorarea bunului ipotecat;

j) împotriva împrumutatului/co-plătitorului/garantului/garantului ipotecar s-a declanşat o procedură de faliment ori executare silită de către alt creditor sa bunurile aduse în garanţie prin prezentul contract sunt revendicate, sechestrate sau urmărite de către o altă persoană;

k) în cazul în care banda declară exigibilă oricare dintre facilităţile de credit acordate împrumutatului sau vreunei alte persoane fizice/juridice, care este garantată cu vreuna din garanţiile imobiliare, menţionate la art. 4.1 indiferent de rang, care acoperă şi facilitatea de credit acordată prin prezentul contract, împrumutatul, coplătitorul şi garantul/garantul ipotecar sunt de acord şi nu se vor opune în niciun fel la declararea exigibilităţii anticipate de către bancă şi a facilităţii de credit acordată prin prezentul contract şi nu se va opune la executarea de către bancă a garanţiei în vederea recuperării oricărei şi a tuturor datoriilor garantate cu respectiva garanţie;

l) oricare din declaraţiile sau garanţiile date în temeiul contractului de credit sau a prevederilor documentelor în baza cărora s-a acordat creditul sau au fost constituite garanţiile, se dovedeşte a fi falsă, sau împrumutatul a omis să dezvăluie un fapt sau împrejurare care ar fi putut influenţa hotărârea băncii de a acorda creditul;

m) orice modificare negativă a situaţiei financiare a împrumutatului;

n) încălcarea de către împrumutat/co-plătitor/garant/garant ipotecar a oricăreia dintre obligaţiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât prezentul contract) la care împrumutatul/coplătitorul/garantul/garantul ipotecar este parte sau suspendarea, rezilierea sau modificarea unui astfel de contract, dacă respectiva încălcare, suspendare, reziliere sau modificare poate afecta îndeplinirea obligaţiilor asumate de împrumutat/garanţi în temeiul contractului de credit;

o) indiferent de motiv, oricare dintre drepturile băncii conferite de contractul de credit sau oricare dintre documentele de constituire a garanţiilor nu mai sunt, în opinia băncii, apte a fi puse în executare, în conformitate cu prevederile documentelor respective ori are loc naţionalizarea, exproprierea sau retragerea din circuitul civil a oricăruia dintre bunurile, drepturile sau titlurile împrumutatului/garanţilor.

Art. 7.2. În situaţia apariţiei unui caz de neîndeplinire care nu este remediat de împrumutat/co-plătitor/garant/garant ipotecar în mod satisfăcător pentru bancă într-un termen maxim de 30 de zile de la notificarea transmisă împrumutatului de către bancă prin scrisoare, prezentul contract se poate rezilia de plin drept de către bancă, fără punere în întârziere şi fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, iar întreaga sumă a ratelor de credit şi dobânzilor aferente devine exigibilă.

Art. 7.3. La suma devenită exigibilă conform art. 7.2, banca va calcula dobânzi în cuantumul prevăzut la art. 5.5 din prezentul contract, până la data recuperării integrale a tuturor sumelor datorate de împrumutat şi plătite în ordinea prevăzută la art. 6.5".

Instanţa de fond a constatat că această secţiune a contractului de credit este denumită "cazuri de neîndeplinire" de către împrumutaţi a obligaţiilor contractuale. De asemenea, a apreciat că nu sunt abuzive clauzele stipulate la art. 7.1 lit. a), b), c), d), e), f), g), i), j), k), l) şi n) din contract.

Astfel, din cuprinsul acestor clauze reiese că ele au caracter clar, neechivoc şi reglementează cazuri de culpă a împrumutaţilor, care justifică decăderea acestora din termenul de graţie (termenul de restituire a creditului). Aceste clauze stabilesc conduite imputabile împrumutaţilor, precum neplata sumelor datorate în temeiul contractului, utilizarea creditului în alt scop decât cel declarat, neîndeplinirea oricăror alte obligaţii asumate prin acest contract (privind instituirea şi conservarea garanţiilor, poliţele de asigurare), falimentul debitorilor sau urmărirea lor ori a bunurilor aduse în garanţie de către alţi creditori, declaraţii neconforme adevărului la momentul încheierii contractului, periclitarea, prin fapte proprii, a îndeplinirii obligaţiilor contractuale.

S-a mai arătat că aceste clauze sunt aplicaţii practice ale dispoziţiilor de drept comun care prevăd cazurile în care debitorul este decăzut din termenul de graţie, prevăzute de art. 263 şi art. 382 C. proc. civ.: urmărirea bunurilor debitorului de alţi creditori, starea de faliment sau insolvabilitate, neacordarea sau micşorarea garanţiilor, neglijenţa sau reaua-credinţă a debitorului în administrarea propriei averi.

Prin urmare, în condiţiile în care clauzele stipulate la art. 7.1 lit. a), b), c), d), e), f), g), i), j), k), l) şi n) implică fapte imputabile debitorului/garanţilor, iar aceste clauze sunt clare şi inteligibile, reprezentând aplicaţii ale dispoziţiilor legale incidente în materia decăderii din termenul de graţie, instanţa a considerat că acestea nu au caracter abuziv.

Dimpotrivă, este utilă stipularea acestor clauze în contract, pentru a întări disciplina contractuală din partea împrumutatului şi pentru a asigura recuperarea de către bancă a creditului acordat. În cazul incidenţei unui astfel de caz, se justifică pe deplin decăderea debitorului din termenul de graţie prin declararea scadenţei anticipate a creditului şi perceperea de dobânzi penalizatoare până la momentul achitării sumelor datorate de către împrumutaţi.

În schimb, tribunalul a apreciat abuzive clauzele stipulate la art. 7.1 lit. h), m) şi o) din contractul de credit.

Cât priveşte clauza stipulată la art. 7.1 lit. h), s)-a arătat că aceasta vizează situaţia în care intervine decesul sau invaliditatea permanentă totală sau parţială a împrumutatului/coplătitorului asigurat. Or, acest caz nu implică în niciun fel culpa debitorului, astfel încât să se justifice decăderea acestuia din termenul de graţie. Decesul şi invaliditatea reprezintă cazuri independente de debitor şi defavorabile acestuia, astfel încât nu apare echitabil ca, pe lângă efectele nefaste ale acestor evenimente asupra vieţii împrumutaţilor, aceştia să suporte şi sancţiunea declarării creditului scadent anticipat, în lipsa oricărei culpe. De altfel, instanţa a constatat că pentru astfel de cazuri au fost instituite garanţii în contractul de credit precum încheierea poliţelor de asigurare de viaţă.

Prima instanţă a apreciat că nu au caracter suficient de clar clauzele stipulate la art. 7.1 lit. m) şi o) din contract, astfel încât să permită atât consumatorului, cât şi instanţei de judecată, să aprecieze situaţia în care sunt incidente astfel de clauze.

Astfel, la art. 7.1 lit. m) din contract s-a menţionat situaţia oricărei modificări negative a situaţiei financiare a împrumutatului, clauză care permite exclusiv băncii să aprecieze cât de importantă trebuie să fie respectiva modificare a situaţiei financiare. Pe de altă parte, clauza stipulată la art. 7.1. lit. o) conţine expresii nedefinite, precum "indiferent de motiv", "în opinia băncii", care sunt incompatibile cu necesitatea existenţei unor clauze clare în contractele de credit. Iar naţionalizarea, exproprierea sau retragerea din circuitul civil a oricăruia dintre bunurile debitorilor sunt elemente independente de conduita acestora, neimputabile lor şi care sunt însoţite, de altfel, de plata unor indemnizaţii sau despăgubiri.

Astfel, instanţa de fond a apreciat abuzive şi aceste clauze contractuale, din prisma prevederilor literei g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care enumeră printre clauzele abuzive şi pe cele care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.

Prin urmare, clauzele stipulate la art. 7.1 lit. h), m) şi o) din contract au fost declarate abuzive şi nule absolut, prin acestea fiind creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

6. În subsidiar, reclamanţii au solicitat şi nulitatea absolută a actului adiţional la contractul de credit. Astfel cum s-a motivat anterior, instanţa a considerat că nu a fost încheiat între părţi un act adiţional la contractul de credit, astfel încât acest capăt de cerere este neîntemeiat.

7. Cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la încheierea de acte adiţionale, care să conţină inclusiv formula de calcul a ratei dobânzii, respectiv stabilirea marjei la 4,2%, instanţa le-a apreciat nefondate, în condiţiile în care, odată ce s-a constatat de către instanţă nulitatea absolută a unor clauze contractuale, în mod evident acestea nu mai pot produce efecte, nefiind necesară obligarea profesionistului la eliminarea lor din contract. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, conform cărora clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

8. Cu privire la solicitarea reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute a modificării marjei băncii prin notificarea nr. x/17.04.2009, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii, arătând că această notificare este doar o informare, ce nu intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Tribunalul Bucureşti a constatat că această notificare conţine un act juridic unilateral al pârâtei, o manifestare de voinţă din partea acesteia de a modifica, în mod unilateral, o clauză a contractului de credit, şi anume marja băncii aplicabilă formulei de calcul a dobânzii. Prin urmare, această notificare nu este doar o informare, un document probatoriu sau o operaţiune contabilă, ci un veritabil act juridic unilateral, producător de efecte juridice (modificarea unei clauze contractuale). Desigur, posibilitatea emiterii acestui act juridic unilateral a fost stipulată în contractul de credit, însă această împrejurare nu este de natură a priva respectiva manifestare de voinţă de caracteristicile unui act juridic (care, în doctrină, a fost definit ca "manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret".)

Prin contestarea acestei notificări, reclamanţii au contestat, de fapt, manifestarea de voinţă unilaterală a pârâtei de a majora marja băncii. Aşadar, au solicitat constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a unui act juridic unilateral, prin care a fost modificată o clauză contractuală.

Pe cale de consecinţă, acest capăt de cerere este admisibil, fiind incidentă şi Legea nr. 193/2000, având în vedere că respectiva clauză contractuală modificată vizează rata dobânzii unui contract de credit încheiat între un profesionist şi un consumator. Faţă de cele arătate, instanţa a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere.

Pe fond, instanţa a considerat că este întemeiat acest capăt de cerere, el având caracter accesoriu cererii prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor stipulate la art. 1.2 şi art. 5.1 din contractul de credit privind caracterul variabil al marjei. În condiţiile în care au fost declarate nule absolut clauzele contractuale care permiteau băncii să modifice în mod unilateral marja, în mod corespunzător, este lovit de nulitate absolută şi actul juridic unilateral al pârâtei de modificare efectivă a marjei.

Acest capăt de cerere a fost admis, constatându-se nulitatea absolută a dispoziţiei pârâtei de modificare a marjei băncii, adusă la cunoştinţa reclamanţilor prin notificarea nr. x/17.04.2009.

9. În privinţa capătului 4 de cerere, astfel cum acesta a fost modificat de către reclamanţi, instanţa a constatat că prin intermediul acestuia s-au solicitat sumele achitate în plus cu titlu de dobândă, determinate de majorarea marjei băncii de la 4,2%, la 6,2%.

Contrar susţinerilor pârâtei, instanţa a apreciat că se justifică obligarea sa la restituirea sumelor încasate în temeiul unei clauze abuzive. Aceasta, întrucât efectul nulităţii absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus prin majorarea marjei sale. Pe de altă parte, această măsură se justifică şi din prisma atingerii scopului legislaţiei consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte. De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumaţie, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă cu titlu de credit se transmite la împrumutat la momentul virării sale. Or, în atare condiţii, nu este vorba de un contract cu executare succesivă, ci uno ictu.

Prin urmare, constatând că a dispărut temeiul care justifica reţinerea de către pârâtă a sumelor încasate în plus ca urmare a majorării marjei, în temeiul art. 1092 din C. civ. de la 1864, instanţa a considerat că se justifică obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a acestor sume.

Cât priveşte cuantumul lor, s-a arătat că acesta este cel determinat prin ultima expertiză efectuată în cauză de către expertul contabil C..

S-a admis acest capăt de cerere şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 40.673,32 CHF, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, care prevede că rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.

Cât priveşte momentul de la care sunt datorate aceste dobânzi, instanţa a reţinut că suma de 40.673,32 CHF a fost acordată reclamanţilor cu titlu de plată nedatorată, dispărând temeiul pentru reţinerea acestei sume de către pârâtă (clauza contractuală declarată abuzivă). În materia plăţii nedatorate, momentul de la care curg dobânzile legale este condiţionat de reaua-credinţă a accipiensului (pârâta din prezenta cauză). Astfel, conform art. 994 din C. civ. de la 1864, când cel ce a primit plata a fost de rea-credinţă, este dator a restitui atât capitalul, cât şi interese sau fructele din ziua plăţii.

Instanţa a apreciat că, în privinţa clauzelor declarate abuzive, pârâta a fost de rea-credinţă încă din momentul stipulării acestora. Fiind un profesionist în domeniu, pârâta cunoştea prevederile legale, inclusiv cele din materia protecţiei consumatorului. Cu bună-ştiinţă, a inserat în contract clauze abuzive, precum cea prin care şi-a conferit dreptul de a majora marja în mod unilateral, fără un criteriu obiectiv, verificabil. Ca atare, s-a apreciat că pârâta datorează dobândă legală aferentă sumelor încasate în plus, încă de la data încasării. Însă, având în vedere limitele învestirii instanţei, respectiv faptul că, prin cererea precizatoare depusă pentru termenul de judecată din 3 decembrie 2013, reclamanţii au solicitat dobânzi legale doar de la data de 22 martie 2013, această dată va fi avută în vedere de instanţă pentru acordarea dobânzilor legale, care vor curge până la data plăţii.

10. Reclamanţii au solicitat şi constatarea caracterului abuziv al exprimării valorii creditului în franci elveţieni, însă instanţa a apreciat nefondat acest capăt de cerere.

Astfel, s-a reţinut că contractul de credit este o specie a contractului de împrumut de consumaţie, iar în cazul acestuia este aplicabil principiul nominalismului monetar, consacrat de prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864.

S-a mai reţinut că acordarea creditelor în valută a fost şi este permisă de lege, împrumutaţii fiind cei care evaluează oportunitatea contractării unor astfel de credite şi moneda în care să fie acordate. În speţa de faţă, reclamanţii susţin că nu au dorit contractarea unui credit în franci elveţieni, ci în RON, însă, raportat la suma solicitată, băncile nu au fost de acord cu creditarea în RON. În opinia instanţei, chiar reale de ar fi susţinerile reclamanţilor, acestea nu determină caracterul abuziv al clauzei contractuale care stabileşte moneda creditului. Dimpotrivă, reiese că aceasta a fost oferta băncii adresată reclamanţilor, care aveau posibilitatea de a o refuza, în măsura în care nu le servea interesele. În mod evident, reclamanţii nu au fost obligaţi de către pârâtă să contracteze creditul în franci, având deplina libertate de a încheia sau nu contractul de credit. Astfel cum s-a arătat anterior, în măsura în care ofertele băncii nu erau conforme solicitărilor reclamanţilor, aceştia nu trebuiau să încheie contractul de credit.

Prin urmare, acceptând oferta băncii, care implica acordarea creditului în franci elveţieni, reclamanţii şi-au asumat restituirea creditului în aceeaşi monedă, astfel încât nu mai pot solicita, ulterior, intervenţia instanţei pentru modificarea acestui element contractual. De altfel, moneda creditului este un aspect esenţial al contractului de credit, cu consecinţe directe asupra cuantumului şi formulei de calcul a dobânzii. A accepta solicitările reclamanţilor ar însemna ca instanţa să modifice un contract în curs, cu privire la un element fundamental, fără ca vreo dispoziţie legală să o îndrituiască să procedeze astfel. Solicitarea reclamanţilor este cu atât mai nefondată cu cât, dacă ar fi admisă, ar determina imposibilitatea de derulare în continuare a creditului, în condiţiile în care formula de calcul a dobânzii este dependentă de indicele LIBOR, aplicabil francilor elveţieni. Nu în ultimul rând, s-ar rupe echilibrul contractual, întrucât, în mod evident, moneda creditului a determinat şi modul de stabilire a dobânzii aplicabile, în condiţiile în care cuantumul dobânzii diferă în cazul creditelor în RON, faţă de cel al creditelor în valută.

Instanţa a mai reţinut că riscul valutar este o noţiune general cunoscută. Orice consumator, chiar şi cel mai puţin diligent, are cunoştinţă de faptul că este posibilă modificarea cursului valutar, iar în momentul contractării unui credit în valută, îşi asumă riscul aferent. Dacă, pe parcursul derulării contractului, modificările cursului valutar sunt atât de însemnate încât determină o sarcină excesiv de împovărătoare pentru împrumutat, acesta poate face uz de efectele teoriei impreviziunii în contracte. Clauza contractuală care reglementează moneda creditului nu poate fi considerată însă abuzivă, deoarece motivele de nulitate se raportează la momentul încheierii contractului, iar nu la elemente care survin pe parcursul derulării acestuia.

În acelaşi context, nu pot fi reţinute nici apărările reclamanţilor vizând dispoziţiile Regulamentului BNR nr. 4/2005, întrucât acestea reglementează regimul valutar din perspectiva rambursării creditelor şi a împrumuturilor, astfel cum prevede în mod expres art. 1 lit. d) din Anexa 1 la acest regulament. Or, în cauză, se pune problema caracterului abuziv al acordării creditului în franci elveţieni.

Nu în ultimul rând, dacă s-ar admite susţinerile reclamanţilor, ar însemna că este interzisă acordarea oricărui credit în valută, deşi astfel de credite sunt permise de lege şi în mod frecvent contractate. Faptul că moneda contractului de credit dedus judecăţii este una aparţinând unui stat care nu este membru al Uniunii Europene, nu are nicio relevanţă, nefiind ilegală acordarea unui credit într-o astfel de monedă. Cât priveşte Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt, aceasta nu poate fi interpretată în sensul caracterului abuziv al acordării unui credit în valută. Această hotărâre vizează o altă situaţie, şi anume aceea în care a fost acordat consumatorilor un împrumut în forinţi maghiari, valoarea în valută a fost calculată la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă la momentul deblocării fondurilor, însă în contract s-a stipulat că banca stabileşte valoarea în forinţi maghiari a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei, aplicat de bancă în ziua anterioară scadenţei. Astfel, în această ipoteză, consumatorii au fost puşi în situaţia achitării unor sume rezultate din diferenţa de schimb valutar practicat de către bancă la cumpărare şi la vânzare.

În prezenta cauză însă, nicio dispoziţie contractuală nu impune reclamanţilor să cumpere CHF de la banca împrumutătoare, astfel încât nu se pune problema suportării de către aceştia a unor sume reprezentând diferenţe de curs valutar.

Prin urmare, contrar susţinerilor reclamanţilor, instanţa a apreciat că hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene mai sus menţionată nu cuprinde nicio prevedere în susţinerea solicitării acestora de declarare abuzivă a clauzei care stabileşte moneda de acordare a creditului.

Împotriva sentinţei civile nr. 2849 din 3 iunie 2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, au declarat apel atât reclamanţii A., cât şi pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1132/A/2015 din 1 iulie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a admis excepţia lipsei interesului reclamanţilor de a solicita constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 1.3 lit. b) din contract privind comisionul de rambursare anticipată; s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. împotriva sentinţei civile nr. 2849/03.06.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă. S-a admis apelul formulat de pârâta B. S.A. şi a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că: au fost respinse ca lipsite de interes cererile de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor de la art. 1.3 şi de la art. 7.1 lit. b), c), g), h), i) parţial, în ce priveşte "alterarea integrităţii bunului adus în garanţie, deteriorarea sa" şi "neanunţarea băncii despre evenimentele care au dus la deteriorarea bunului ipotecat", art. 7.1 lit. j), k), l), n), o); s-a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei de la art. 5.4 alin. (1) prima frază din contract; s-a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorarii de avocat; s-au compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de părţi la prima instanţă şi, în final, pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 500 RON; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A..

Prin decizia nr. 968 din 25 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a admis recursul declarat de reclamanţii A. împotriva deciziei civile nr. 1132/A/2015 din 1 iulie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceasta fiind casată, iar cauza a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că este nelegală hotărârea instanţei de apel prin care s-a respins, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 din contract, referitoare la perceperea unui comision în situaţia rambursării anticipate, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 33 din C. proc. civ., care permit formularea unei cereri cu scopul de a se preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara altfel.

Astfel, s-a arătat că împrumutaţii ar putea, în orice moment, să se hotărască să ramburseze anticipat creditul luat, situaţie în care interesul lor ar deveni actual.

În ceea ce priveşte clauza de rambursare anticipată, problema actualităţii interesului se pune în alţi termeni, respectiv cu referire la potenţialitatea de a se recurge în orice moment la această procedură, situaţia în care se poate considera că şi interesul este în permanenţă actual.

În altă ordine de idei, instanţa supremă a statuat că această clauză este abuzivă, prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind negociată, datorită caracterului contractului, ce este unul de adeziune, este contrară bunei credinţe, datorită dezechilibrului ce-l determină între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, prin aceea că în schimbul acestui comision banca nu efectuează o contraprestaţie, lezând în acest fel interesele patrimoniale ale împrumutaţilor.

Criticile privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 4.2 din contract nu au fost reţinute.

Sub acest aspect, Înalta Curte a reţinut că reclamanţii nu au demonstrat producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutaţilor, prin aceea că au fost, în fapt, obligaţi să aleagă asigurătorul de pe o listă de societăţi agreate de bancă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Instanţa supremă nu a primit nici critica referitoare la valoarea de asigurare a imobilului ipotecat, deoarece asigurarea se referă la bunul imobil, iar nu la valoarea creditului.

Pe de altă parte, s-a arătat că nu este adevărată susţinerea reclamanţilor-recurenţi, în sensul că banca s-ar îndestula cu o valoare mai mare decât soldul creditului, întrucât banca este beneficiar al poliţelor de asigurare doar în limita creditului nerambursat şi al celorlalte sume datorate, iar nu a întregii valori a imobilului, diferenţa de valoare urmând să revină proprietarului imobilului ipotecat.

Prin decizia de casare s-a mai statuat că nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 90/1999, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, deoarece creditul acordat nu este unul ipotecar pentru investiţii imobiliare, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. c) pct. 2, în sensul că împrumutul nu a fost garantat cu ipotecă asupra imobilului care face obiectul investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia se acordă creditul. Creditul contractat este unul de nevoi personale, cu garanţie imobiliară, imobilul ce face obiectul ipotecii fiind altul decât cel dobândit de reclamanţi prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 aprilie 2008 de Biroul Notarului Public D..

Nici criticile privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 din contractul de credit nu au fost reţinute.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că recurenţii-reclamanţi nu au arătat, în mod concret, în ce constă dezechilibrul contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, pentru ca instanţa de recurs să poată analiza critica respectivă din punct de vedere al legalităţii. Critica formulată sub acest aspect este mai degrabă una de netemeinicie, or, în calea de atac extraordinară a recursului, instanţa de recurs nu poate analiza decât critici de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

Recurenţii-reclamanţi, în cadrul motivelor de recurs, au dezvoltat cu precădere criticile referitoare la caracterul abuziv al exprimării valorii creditului şi al plăţii ratelor de credit în franci elveţieni, şi nu în RON, precum şi la suportarea riscului valutar, în mod exclusiv, de către împrumutaţi.

Deoarece la pagina 19 din motivele de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat, în mod expres, instituţia impreviziunii, instanţa supremă a făcut o analiză a acestor critici din această perspectivă, având în vedere şi decizia nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curţii Constituţionale.

S-a reţinut că instanţa constituţională a arătat că regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este cea înscrisă în art. 1584 din C. civ. de la 1864, respectiv art. 2158 alin. (1) teza a II-a din actualul C. civ., aceste dispoziţii constituind dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislaţia specială.

Dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 consacră obligaţia împrumutatului de a restitui această sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului.

Acest text legal are un caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens, principiul neaplicându-se acelui contract în care părţile au convenit, în mod expres, să înlăture incidenţa normei din C. civ. sau acelui contract în care părţile au convenit, în mod indirect, derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor.

În cazul în care contractul nu cuprinde clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, astfel că, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Obligaţia de a rambursa ceea ce s-a primit, cu titlu de împrumut, impune împrumutatului obligaţia de a achiziţiona la data scadenţei valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate şi de a restitui această sumă băncii creditoare, această obligaţie fiind una esenţială a împrumutatului.

Riscul valutar inerent este un element al părţii contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă, astfel că diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar dintre moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului, fiind incluse, inerent, în obiectul contractului.

În paragraful nr. 44 din decizia nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elveţieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia.

În cuprinsul acestei decizii s-a amintit că, potrivit deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, contractul de credit presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, dar şi unul supraadăugat, care nu a putut face obiectul, în concret, al unei previzionări a niciuneia dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute la momentul încheierii contractului, însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii.

S-a mai reţinut că executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a principiilor forţei obligatorii a contractelor şi, respectiv al executării cu bună-credinţă a acestora, principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. În acest context, teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului.

Echitatea, alături de buna-credinţă oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele. Prin urmare, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor, precum şi a echităţii, trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti.

Mai mult, în cadrul paragrafului 48 din decizia nr. 62/2017, Curtea Constituţională a reţinut că, în condiţiile în care trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii, singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.

Având în vedere faptul că instanţa de apel nu a analizat cererea reclamanţilor din acest punct de vedere, Înalta Curte, în baza art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Totodată, a statuat că instanţa de apel, în rejudecare, va avea în vedere şi criticile formulate de către reclamanţi cu privire la clauzele prevăzute în secţiunea a VII-a din contractul de credit, cele vizând suma la care a fost obligată intimata-pârâtă, cele referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, precum şi cele reţinute în prima parte a considerentelor deciziei de casare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2013*, la data de 18 iulie 2017.

Prin decizia civilă nr. 2040/A din 14 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-au admis apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2849/03.06.2014, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013. Sentinţa apelată a fost schimbată, în parte, în sensul că: s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzute de art. 1.3 din contract; s-a respins ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute de art. 5.4 alin. (1) prima frază din contract; s-au compensat, în parte, cheltuielile de judecată efectuate de părţi (reduse în ceea ce priveşte cheltuielile solicitate de către reclamanţi), iar pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; s-au compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel (reduse în ceea ce priveşte cheltuielile solicitate de apelanţii-reclamanţi).

În analiza motivelor de nelegalitate şi de netemeinicie invocate de părţi prin cererile de apel, instanţa de rejudecare a avut în vedere decizia nr. 968 din 25 mai 2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat mai multe probleme de drept.

Cu privire la apelul formulat de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut următoarele:

La termenul din 17 octombrie 2017 apelanţii-reclamanţi au depus la dosar o cerere completatoare a cererii de apel, prin care şi-au suplimentat argumentele de fapt şi de drept cuprinse în cererea de apel iniţială.

Apelanta-pârâtă a susţinut faptul că reclamanţii au formulat această cerere cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Conform textului de lege menţionat, "părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri".

Având în vedere că prin cererea completatoare a cererii de apel depusă în rejudecarea apelului apelanţii-reclamanţi au invocat motive de apel şi argumente suplimentare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu au fost respectate dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a arătat că prin decizia instanţei de recurs nu s-a statuat dreptul apelanţilor de a-şi completa argumentele invocate prin cererea de apel.

Înalta Curte a stabilit că instanţa de apel nu a analizat cererea reclamanţilor în raport de considerentele reţinute prin deciziile nr. 623/2016 şi nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale (decizii ulterioare pronunţării deciziei instanţei de apel), dispunând ca, în rejudecare, să fie analizate motivele invocate de apelanţii-reclamanţi în raport de deciziile Curţii Constituţionale menţionate de instanţa de casare.

Totodată, s-a reţinut că invocarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. nu permite reclamanţilor să invoce motive noi în apel, după împlinirea termenului de apel.

Prin cererea de apel reclamanţii au contestat soluţia primei instanţe cu privire la clauzele de la art. 1.3, art. 4.2, art. 4.3, art. 7.1 lit. a), b), c), d), e), f), g), i), j), k) şi l), cuantumul sumei la care a fost obligată pârâta în temeiul clauzelor anulate, caracterul abuziv al exprimării valorii creditului şi a plăţii ratelor de credit în franci elveţieni, şi nu în RON, formula de calcul a ratei dobânzii.

Analizând clauzele prevăzute de art. 7.1 lit. a), b), c), d), e), f), g), i), j), k) şi l), Curtea a apreciat că acestea nu au caracter abuziv, criticile formulate de apelanţii-reclamanţi cu privire la acestea nefiind întemeiate.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, că aceste clauze reglementează conduite imputabile acestora şi că nu a fost dovedită în cauză existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici reaua-credinţă a pârâtei. Clauzele analizate cuprind măsuri de prevedere rezonabile şi justificate pentru a se asigura restituirea împrumutului.

Instituţia de credit trebuie să deţină pârghii eficiente de control în vederea asigurării rambursării creditului, pentru a se acţiona eficient în cazul nerespectării de către reclamanţi a obligaţiilor stipulate în contract, punându-se astfel la adăpost de o eventuală insolvabilitate a împrumutaţilor.

Clauzele în discuţie nu creează în detrimentul reclamanţilor un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece neîndeplinirea obligaţiilor de către împrumutat nu poate rămâne fără sancţiune, cu consecinţa păgubirii patrimoniului împrumutătorului, sumele împrumutate fiind considerabile. Instituţia de credit are dreptul de a-şi recupera prejudiciul creat prin neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către împrumutat, echilibrul contractual sub acest aspect fiind pe deplin respectat.

Cazurile analizate se referă la neîndeplinirea obligaţiei principale a împrumutatului ori la acţiuni sau inacţiuni ce duc la diminuarea garanţiilor băncii, fapte care nu sunt independente de culpa debitorului, iar, faţă de drepturile şi obligaţii asumate prin contract, nu se pune problema neîndeplinirii de către bancă a unor asemenea obligaţii.

Prin urmare, instanţa de apel a concluzionat în sensul că tribunalul a apreciat corect că aceste clauze nu au caracter abuziv, fiind formulate în mod clar şi inteligibil şi necesare pentru întărirea disciplinei contractuale din partea împrumutaţilor.

Instanţa de apel nu a reţinut nici criticile privind cuantumul sumelor datorate de pârâtă în temeiul clauzelor contractuale anulate.

Sub acest aspect, s-a arătat că prima instanţă a stabilit corect cuantumul sumei datorate de pârâtă, respectiv 40.673,32 CHF, pe baza concluziilor finale ale raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul C., ca diferenţă între sumele efectiv achitate şi cele datorate.

În răspunsul la obiectivul suplimentar depus la dosar la data de 30 aprilie 2014 expertul a stabilit că suma efectiv achitată de reclamanţi în perioada 01.01.2009-30.11.2013 este de 200.944,62 CHF, iar sumele datorate, luând în calcul şi penalităţile de întârziere, sunt de 160.271,30 CHF, rezultând astfel o diferenţă de 40.673,32 CHF.

Susţinerea apelanţilor-reclamanţi, în sensul că suma datorată este de 43.651,06 CHF, conform răspunsului la obiecţiunile formulate de pârâtă, depus de expertul contabil la data 19 martie 2014, nu a fost primită, întrucât concluzia exprimată în cuprinsul acestui răspuns nu este finală, fiind corectată ulterior prin răspunsul la obiectivul suplimentar depus la 30 aprilie 2014. Opinia exprimată de expert prin răspunsul la obiecţiunile invocate de apelanţii-reclamanţi, spre deosebire de răspunsul la obiectivul suplimentar, nu a avut în vedere penalităţile de întârziere datorate de reclamanţi în baza contractului.

În ceea ce priveşte dobânda legală aferentă sumei datorate de pârâtă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că apelanţii-reclamanţi au solicitat, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., calcularea dobânzii de la data încasării ratelor, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în faţa primei instanţe, au solicitat dobânda legală calculată de la data notificării din 22 martie 2013.

Nu au fost reţinute nici criticile referitoare la caracterul abuziv al exprimării valorii creditului şi al plăţii ratelor de credit în franci elveţieni, şi nu în RON. De asemenea, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi reţinute criticile privind suportarea riscului valutar, în mod exclusiv, de către împrumutaţi.

Astfel, a constatat că acele clauze care prevăd obligaţiile de plată a debitelor, datorate în baza contractului, în moneda împrumutului reprezintă o preluare a principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 (care transpune Directiva 93/13), clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi.

În raport de dispoziţia legală menţionată, clauzele privind moneda creditului, contestate prin acţiunea introductivă, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, invocate de apelanţii-reclamanţi.

Aceeaşi concluzie rezultă şi din interpretarea prevederilor comunitare şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevante în cauză.

Considerentul nr. 13 al Directivei 93/13 prevede că "actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; în consecinţă, nu este necesar ca directiva să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Prevederile contractuale care preiau o dispoziţie din dreptul intern cu caracter supletiv sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din directivă.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Aceasta este şi situaţia dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, dispoziţii cu caracter supletiv, care se aplică în raporturile dintre părţi în lipsă de stipulaţie contrară. Aceste norme stabilesc o anumită conduită pentru părţi, care este obligatorie în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită.

Conform textului legal menţionat, forma în vigoare la data perfectării convenţiei, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.

Prin urmare, clauzele ce redau dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 sunt excluse, în baza art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acesteia.

În concluzie, nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor privind moneda creditului, astfel cum au solicitat apelanţii-reclamanţi.

De altfel, aplicarea Legii nr. 193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune.

În prezenta cauză, aşa cum s-a arătat în considerentele precedente, clauza ce prevede moneda creditului transpune o normă supletivă din dreptul naţional, astfel încât există un impediment legal de analiză a condiţiilor instituite de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În condiţiile în care această verificare este prima care trebuie să fie efectuată, potrivit ordinii instituite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 (Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A.), găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Din perspectiva Legii nr. 193/2000, sunt lipsite de relevanţă argumentele reclamanţilor referitoare la nerespectarea de către banca pârâtă a obligaţiei de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor cu privire la variaţia cursului valutar, acestea fiind legate de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ori a cerinţei bunei-credinţe.

Cu privire la cererea de plată a creditului în RON, la cursul de schimb CHF/LEU la valoarea de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că este vădit neîntemeiată, fiind lipsită de temei legal sau contractual.

S-a arătat că moneda creditului a fost convenită de părţi, în cauză nefiind administrate probe din care să rezulte că aceasta a fost impusă de pârâtă.

Instanţa nu poate modifica acele clauze din contract ce prevăd moneda creditului sau valoarea CHF în raport de care se calculează ratele, în condiţiile în care nicio dispoziţie legală sau contractuală nu îi permite aceasta.

Reclamanţii au sesizat instanţa de judecată în condiţiile art. 14 din Legea nr. 193/2000, invocând definiţiile, condiţiile şi obligaţiile agenţilor economici ce intră în raporturi contractuale cu consumatorii, prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Pe temeiul Legii nr. 193/2000 instanţa sesizată direct de consumator (iar nu în temeiul dispoziţiilor art. 8-13 din lege) nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, ci poate doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Astfel, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă acesta nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului (cu daune-interese, dacă este cazul), în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii din prezenta cauză au solicitat instanţei modificarea contractului, în lipsa oricărui temei legal sau contractual şi în lipsa unui acord al părţilor în acest sens, respectiv înlocuirea obligaţiei esenţiale asumate de împrumutaţi de a restitui capitalul împrumutat cu o obligaţie de a restitui o sumă la valoarea CHF de la data încheierii contractului şi cu o valoare a dobânzilor şi comisioanelor aferente creditului în CHF (valoare mult mai redusă decât a creditelor în RON).

Părţile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamanţi la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plăţii sumelor în valuta în care a fost primit creditul.

Prevederile Legii nr. 193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forţă obligatorie, ci au menirea de a particulariza dispoziţiile legale generale aplicabile in rem şi in personam.

Potrivit Regulamentului BNR nr. 22/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de investiţii, o bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziţia netă dintre ele să nu depăşească 10% din fondurile proprii. În consecinţă, pârâta, acordând finanţări în CHF, trebuie să deţină sume suficiente în aceeaşi monedă, pe care şi le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.

Instanţa de apel a apreciat că nu poate fi sancţionată pârâta prin transformarea esenţială a contractelor de credit într-un mod pe care nu îl doreşte, atâta timp cât aceasta nu este culpabilă pentru evoluţia cursului de schimb valutar al monedei CHF, stabilit în condiţii asupra cărora banca nu îşi poate manifesta în niciun fel influenţa.

Acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi art. 3 coroborat cu art. 1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Totodată, prin Normele BNR nr. 10/2005 şi nr. 20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operaţiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, fiind permisă creditarea în altă monedă decât leu.

Referitor la cererea analizată, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate şi motivele de apel privind impreviziunea.

Sub acest aspect, s-a reţinut că nu sunt aplicabile în cauză prevederile Noului C. civ., faţă de dispoziţiile art. 107 din Legea nr. 71/2011, astfel încât dispoziţiile art. 1271 din C. civ. (2009) privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Noului C. civ.

De altfel, apelanţii-reclamanţi nu au indicat ca temei al cererii de chemare în judecată prevederi de drept comun privind impreviziunea; în cazul în care reclamanţii ar fi înţeles să formuleze o cerere întemeiată pe dispoziţii de drept comun, aveau obligaţia achitării taxei judiciare de timbru aferente acestei cereri, conform O.U.G. nr. 80/2013.

Curtea a mai reţinut că apelanţii-reclamanţi nu au învestit instanţa cu o acţiune vizând executarea contractului şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe prevederile legislaţiei privind protecţia consumatorilor.

Or, normele privind protecţia consumatorilor au la bază principiul nulităţii absolute a clauzelor abuzive, fiind supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea.

Din analiza deciziilor nr. 623/2016 şi nr. 62/2017 ale Curţii Constituţionale rezultă că impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta.

În speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor anterior menţionate. Variaţia cursului valutar în limitele dovedite în prezenta cauză nu constituie un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de reclamanţi la data încheierii contractului.

De asemenea, s-a arătat că impreviziunea produce efecte doar pentru viitor şi nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad quo, astfel încât nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF-LEU de la momentul acordării creditului, aşa cum au solicitat apelanţii-reclamanţi.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei s-a reţinut că aceasta a formulat critici referitoare la: caracterul negociat al contractului, art. 5.4 alin. (1) din contract, clauzele prevăzute de art. 1.2 art. 5.1 şi art. 7, actul adiţional de conformare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, încheiat la 19 septembrie 2010, calitatea pârâtei de "accipiens" de rea-credinţă, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, cheltuielile de judecată.

Cu privire la art. 5.4 alin. (1) prima frază din contract, instanţa de apel a reţinut că această clauză nu are caracter abuziv, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Clauza prevede obligaţia împrumutatului de a urmări fluctuaţiile indicelui de referinţă Libor şi de a se prezenta la bancă pentru a primi noul grafic de rambursare şi nu este contrară obligaţiei de informare. Profesionistul este obligat să remită noul grafic de rambursare la cererea consumatorului. Ca urmare, reclamanţii pot solicita noul grafic de rambursare, fără ca această situaţie să le creeze un dezechilibru semnificativ în raportul contractual.

De altfel, prin decizia nr. 1132A/01.07 2015 instanţa de apel a apreciat ca întemeiat motivul de apel privind art. 5.4 alin. (1) prima frază din contract. În primul ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut că: prima instanţă a stabilit, în mod just, că este îndeplinită condiţia privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale; în mod temeinic şi legal prima instanţă a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 1.2, în ceea ce priveşte caracterul variabil al marjei, de la art. 5.1, în ceea ce priveşte modificarea dobânzii în funcţie de variaţia marjei şi de la art. 5.4 alin. (1) fraza a doua, referitor la modificarea marjei băncii, conform deciziei sale; clauza de la art. 7.1 lit. m) nu are caracter abuziv; în mod eronat, a susţinut apelanta-pârâtă că prima instanţă ar fi reţinut nulitatea absolută a actului adiţional de conformare la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, încheiat la 19.09.2010; în mod corect prima instanţă a stabilit calitatea pârâtei de "accipiens" de rea-credinţă cu ocazia obligării la plata daunelor moratorii; de asemenea, prima instanţă a obligat în mod corect pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare, conform art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Împotriva acestor soluţii şi considerente apelanta-pârâtă nu a declarat recurs.

Curtea a constatat că în cuprinsul recursului soluţionat prin decizia nr. 968/25.05.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii au susţinut faptul că decizia instanţei de apel este nelegală, fără să facă vreo referire la art. 5.4 alin. (1) prima frază din contract sau la considerentele reţinute în decizia menţionată cu privire la motivele de apel formulate de apelanta-pârâtă, cu excepţia celor privind cheltuielile de judecată. De asemenea, a constatat că în decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se face referire la aceste soluţii şi considerente ale instanţei de apel.

Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti a ajuns la concluzia că dacă s-ar pronunţa în sens contrar celor reţinute prin decizia nr. 1132A/01.07.2015, în ceea ce priveşte motivele de apel anterior menţionate, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat.

Cu privire la motivele de apel vizând cheltuielile de judecată, Înalta Curte a stabilit ca instanţa de apel, în rejudecare, să verifice criticile formulate de apelanţii-reclamanţi referitoare la cuantumul acestor cheltuieli.

S-a arătat că reclamanţii au efectuat în faţa primei instanţe cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat în cuantum de 7100 RON şi onorariul de expert în sumă de 1.000 RON.

Apelanta-pârâtă a susţinut faptul că nu se impune acordarea cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu de avocat, având în vedere că avocatul care a reprezentat reclamanţii în faţa primei instanţe este fiica acestora şi are calitatea de coplătitor în contractul încheiat de părţi, iar în ceea ce priveşte onorariul de expert, acesta trebuia suportat de ambele părţi.

Cu privire la onorariul de expert, Curtea a reţinut că este corectă concluzia primei instanţe, în sensul că acesta trebuie suportat de pârâtă, având în vedere că proba a fost utilă în soluţionarea pretenţiilor admise, chiar dacă reclamanţii au calculat iniţial o sumă mai mare decât cea stabilită în final de expert.

De asemenea, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută teza apelantei-pârâte, potrivit căreia nu au caracter real cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat. Astfel, s-a reţinut că prin înscrisurile depuse reclamanţii au făcut dovada achitării efective a acestor cheltuieli, astfel încât caracterul real al cheltuielilor de judecată a fost probat.

Cauza Buzescu împotriva României invocată de apelanta-pârâtă a pus în discuţie o chestiune de drept diferită de cea existentă în prezenta cauză, în sensul că cheltuielile pretinse de reclamant erau efectuate în propria cauză, în timp ce în cauza de faţă avocatul reclamanţilor nu este parte.

Instanţa de apel a apreciat că avocatul avea interes în a obţine o hotărâre favorabilă, având în vedere calitatea sa de coplătitor în contractul menţionat, însă această împrejurare nu exclude dreptul reclamanţilor de a obţine obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate. Prin urmare, împrejurările invocate de apelanta-pârâtă prezintă relevanţă în ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Analizând cauza în raport de criteriile prevăzute de textul legal menţionat, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. permit instanţei să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori constată că sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea nici un efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Articolul enunţat este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.

În cauză, faţă de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocatul reclamanţilor (comparabilă cu cea desfăşurată de avocatul pârâtei, care a avut un onorariu în valoare de 1.000 RON), ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, respectiv calitatea avocatului reclamanţilor de fiică a acestora şi coplătitor în contractul dedus judecăţii, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că onorariul în cuantum de 7.100 RON pretins de reclamanţi trebuia redus la suma de 1.000 RON, sumă ce îndeplineşte condiţiile caracterului necesar şi rezonabil al cheltuielilor.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de părţi în apel, instanţa de apel a apreciat, pentru considerentele anterior reţinute în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul de avocat, pretinse de reclamanţi în faţa primei instanţe, că se impune şi reducerea onorariului de avocat cerut de reclamanţi în apel la limita sumei de 1.190 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 2040/A din 14 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 8 iunie 2018.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, cu consecinţa constatării caracterului abuziv şi, prin urmare, nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.2 şi art. 4.3 din contractul de credit, constatării caracterului abuziv al exprimării valorii creditului în franci elveţieni, şi nu în RON, urmând să se dispună obligarea intimatei-pârâte la încheierea unui act adiţional în care această valoare să fie exprimată în RON la cursul valutar de la data contractării creditului. De asemenea, s-a solicitat să se dispună ca reclamanţii să plătească creditul în RON, la cursul de la data încheierii contractului de credit, respectiv 2,18 RON, să se constate caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor prevăzute la secţiunea 7 (cazuri de neîndeplinire din contractul de credit), cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond, apel şi recurs.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a respins, în mod nelegal, ca fiind tardivă cererea depusă în şedinţa de judecată din 17 octombrie 2017, calificând-o drept o cerere completatoare prin care s-au invocat motive noi în apel, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi art. 478 alin. (4) din C. proc. civ.

Având în vedere că instanţa de recurs a statuat, în mod neechivoc, că instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia, faţă de solicitările din capetele 7 şi 8 din cererea de apel şi argumentele evocate în paginile 6-8 din cererea de apel în susţinerea acestora, recurenţii consideră că prin cererea depusă au fost respectate dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., deoarece se încadrează în ipoteza alin. (4) al acestui articol.

O altă critică se referă la faptul că sunt abuzive clauzele prevăzute la secţiunea 7 din contractul de credit.

S-a arătat că aceste clauze, inserate la art. 7.1. din contractul de credit, enumeră situaţiile ce sunt considerate cazuri de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale de către împrumutaţi, situaţie în care se face aplicarea art. 7.2. ce conţine un pact comisoriu de gradul IV, cu consecinţa rezilierii de plin drept a contractului şi a exigibilităţii întregii sume a creditului şi dobânzilor.

Tribunalul a admis în parte solicitarea reclamanţilor de a se constata nulitatea absolută a acestor clauze, întrucât sunt abuzive, constatând nulitatea clauzelor prevăzute la lit. h), m) şi o), deşi reclamanţii apreciază că ar fi trebuit anulate şi celelalte clauze pentru aceleaşi considerente, însă instanţa de apel a modificat în tot dispoziţia primei instanţe, considerând că nicio clauză prevăzută de art. 7.1 din convenţia de credit nu are caracter abuziv.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, aceste clauze sunt abuzive, întrucât, pe de o parte, creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care reglementează conduite neimputabile împrumutaţilor, iar, pe de altă parte, au caracter echivoc, urmând a fi interpretate în favoarea consumatorului.

Nu poate fi primită motivarea instanţei în sensul că aceste prevederi contractuale reglementează cazuri de culpă, imputabile împrumutaţilor, reprezentând aplicaţii practice ale dispoziţiilor de drept comun care stabilesc cazurile în care debitorul este decăzut din termenul de graţie, prevăzute de art. 263 şi art. 382 din vechiul C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin că aceste clauze reglementează şi conduite neimputabile împrumutaţilor, iar dispoziţiile legale invocate au drept raţiune protejarea drepturilor creditorului chirografar în situaţia în care debitorul îşi provoacă sau măreşte starea de insolvabilitate, vătămând astfel în mod iremediabil dreptul creditorului de a-şi valorifica prin executare silită creanţa, nu situaţia unui creditor ipotecar, cum este cazul de faţă, a cărui creanţă se va îndestula cu prioritate din preţul bunului adus în garanţie, cu atât mai mult cu cât normele bancare au impus garantarea împrumutului cu un bun imobil având o valoare de 170% din valoarea creditului.

În aceste condiţii, nu există posibilitatea prejudicierii drepturilor şi intereselor băncii legate de recuperarea creanţei.

Prin urmare, raţiunea existenţei unor astfel de clauze nu există, singurul scop al acestora fiind acela de a conferi băncii dreptul discreţionar de a declara scadent anticipat creditul într-o multitudine de situaţii care nu o prejudiciază în niciun fel.

S-a mai arătat că în aceeaşi optică trebuie să fie analizate şi clauzele prevăzute la lit. i), j), k) şi n) din contract, cu referire la faptul că acest tip de clauze ce impun în sarcina celui care se obligă o obligaţie ce nu reprezintă un fapt al său personal, care să depindă exclusiv de conduita şi voinţa debitorului, determină lipsa obiectului obligaţiei, întrucât obiectul obligaţiei trebuie să fie un fapt personal al celui care se obligă.

Faţă de multitudinea de garanţii aduse de către reclamanţi (ipotecă, trei asigurări de persoane, asigurarea bunului, fidejusiune), raportat la modalitatea de formulare neclară a clauzelor prevăzute la art. 7.1, autorii prezentei căi de atac consideră că acestea sunt abuzive, întrucât, pe de o parte, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi oobligaţiile părţilor, iar, pe de altă parte, au caracter echivoc.

Recurenţii au mai invocat faptul că exprimarea în franci elveţieni a valorii creditului are un caracter abuziv, determinând practic o raportare a valorii ratei de credit stabilite în franci elveţieni la moneda unui stat ce nu este membru al Uniunii Europene şi a cărui monedă nu este situată în acest spaţiu.

În susţinerea acestui capăt de cerere au fost indicate dispoziţiile Regulamentului BNR nr. 4/2005.

S-a arătat că se impune exprimarea valorii creditului în RON, în vederea respectării principiului echivalenţei prestaţiilor şi pentru a evita îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei.

Principiul echivalenţei prestaţiilor presupune ca într-un contract bilateral prestaţia unei părţi şi contraprestaţia celeilalte, izvorâte din drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor, să fie echivalente. Or, în speţă, echilibrul între prestaţii şi contraprestaţii este grav vătămat, astfel încât se impune reechilibrarea acestora, prin revizuirea contractului.

Cu alte cuvinte, acordarea împrumutului şi plata acestuia în franci elveţieni nu se justifică în niciun fel, având în vedere că pârâta este o instituţie financiar-bancară înfiinţata în România, cu personalitate juridică română, ce îşi desfăşoră activitatea pe teritoriul României, iar reclamanţii sunt cetăţeni români, rezidenţi, angajaţi în România, care îşi primesc salariul în RON.

Obligarea reclamanţilor la efectuarea plăţilor în moneda în care a fost acordat creditul prin raportare la un alt curs de schimb decât cel de la momentul încheierii contractului a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, întrucât aceştia sunt puşi în situaţia de a plăti o valoare dublă a ratei în RON în raport de momentul încheierii contractului de credit, ca urmare a diferenţei semnificative de curs valutar.

Consumatorul, nefiind un profesionist, nu a putut previziona creşterea majoră a cursului de schimb, fapt ce a determinat costul suplimentar al creditului, reprezentat de diferenţa de curs valutar. Banca, în calitatea sa de profesionist, în virtutea obligaţiei de transparenţă contractuală trebuia să informeze corect, complet şi concret consumatorul asupra riscului valutar la care se expune. Întrucât nu şi-a îndeplinit această obligaţie cu bună-credinţă, cade în sarcina sa, ca profesionist, asumarea riscului valutar.

În accepţiunea recurenţilor, este inechitabil ca banca să fie asigurată împotriva riscului valutar de două ori: o dată prin exprimarea ratelor într-o monedă străină, fără nicio justificare economică din moment ce banca funcţionează şi încheie tranzacţii şi contracte de credit în România şi, a doua oară prin indexarea ratei dobânzii cu un indice de referinţă variabil în funcţie de fluctuaţia pieţei.

Exprimarea creditului şi plata ratelor de credit în moneda franc elveţian (CHF) este abuzivă şi reprezintă un element contractual ce trebuie înlăturat pentru a se restabili echilibrul contractual şi echivalenţa prestaţiilor părţilor.

Pentru a se restabili echilibrul contractual şi echivalenţa prestaţiilor părţilor în contractul de credit încheiat, valoarea ratelor de credit trebuie raportată la valoarea acestei monede de la data încheierii contractului, respectiv 2,1864 RON.

Clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului cu suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamanţii, având în vedere caracterul prestabilit al contractului de credit care a fost impus consumatorilor, întrucât aceştia şi-au exprimat doar adeziunea la contractul tipizat, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura clauzelor.

Din acest punct de vedere a existat o poziţie de inegalitate a părţilor în vederea asigurării angajării în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractul de credit, banca având o poziţie dominantă în raport cu consumatorul şi, implicit, cu privire la îndatorarea şi suportarea riscurilor reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a monedei CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari dat fiind faptul că CHF-ul la momentul încheierii contractului era la un minim istoric şi, în consecinţă, creşterea valorii faţă de moneda naţională apărea inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorilor, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate, consumatorul fiind pus în imposibilitate de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Banca a stipulat în contractul încheiat cu reclamanţii, obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenţei prestaţiilor.

Clauza de risc valutar prevăzută exclusiv în sarcina consumatorilor denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi, în acelaşi timp, prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat, aceasta obţinând un câştig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze relaţiile contractuale.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza C-26/13 (Kasler) referitoare la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute într-un contract de împrumut ipotecar încheiat în valută şi garantat printr-o ipotecă.

În speţă, nici anterior şi nici în momentul încheierii contractului de credit, între părţi nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, iar, în condiţiile în care pe parcursul derulării contractului reclamanţii au achitat suplimentar pârâtei sume apreciabile de bani, decurgând din variaţia cursului de schimb CHF/RON, calculate atât asupra debitului principal, cât şi a dobânzii lunare, există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor.

Pe de altă parte, contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. cu privire la obligaţii, el neavând un caracter aleatoriu, ci comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă, astfel încât acestea se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig.

Stipularea unei clauze de risc valutar cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale, întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor care, neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, nu au posibilitatea să anticipeze o creştere accelerată a cursului de schimb şi, în consecinţă, să îşi asume în cunoştinţă de cauză, riscul valutar.

Conform art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, iar art. 77 din acelaşi act normativ prevede că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Norma BNR nr. 17/2003 instituie obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare de control a activităţii de creditare, obligaţie prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

Potrivit dispoziţiilor art. 966-970 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligaţie, consecinţa fiind aceea că distribuţia între părţi a pierderilor şi a beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Întrucât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanţii nu au avut cunoştinţele de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, se poate considera că revizuirea corespunde acordului de voinţă al părţilor, de vreme ce hipervalorizarea CHF deturnează contractele de la scopul în vederea căruia au fost încheiate.

În alţi termeni, executarea contractului de credit în contextul actual nu mai corespunde voinţei părţilor de la momentul încheierii contractului.

Motivarea instanţei de fond în respingerea acestui capăt de cerere, întemeiată pe dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, s-ar putea aplica în speţă numai în situaţia în care intimata-pârâtă ar fi făcut dovada remiterii sumei precizate în contract în respectiva monedă.

Astfel, dacă s-ar fi primit franci eleveţieni atunci exista obligaţia reclamanţilor de a restitui franci elveţieni, în raport cu dispoziţiile art. 1576 şi art. 1584 din C. civ. de la 1864.

Prin urmare, reclamanţii nu pot fi obligaţi la restituirea sumei de 488.500 CHF, ci la restituirea sumei remise efectiv potrivit ordinelor de plată, în RON, respectiv contravaloarea a 488.500 franci elveţieni prin raportare la cursul de schimb de la data încheierii contractului.

Recurenţii apreciază că admiterea acestui capăt de cerere nu reprezintă o intervenţie a instanţei pentru modificarea obiectului contractului, ci constatarea unei stări de fapt, existente la momentul încheierii contractului, respectiv a condiţiilor în care a fost încheiat contractul, a voinţei interne a părţilor şi a cauzei încheierii actului juridic.

Au solicitat să fie avute în vedere considerentele deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi deciziile nr. 623/2016 şi nr. 62/2017 ale Curţii Constituţionale.

În fine, recurenţii-reclamanţi au solicitat să se constate că au acţionat cu bună-credinţă în executarea contractului, achitând ratele de credit, atâta timp cât valoarea acestora nu a fost disproporţionată faţă de valoarea de la momentul încheierii contractului, însă valoarea ratelor s-a dublat, astfel încât se află în imposibilitate de a le achita.

Totodată, au arătat că doresc menţinerea contractului de credit, motiv pentru care, s-a solicitat instanţei de judecată să dispună adaptarea contractului în raport de situaţia economică actuală, respectiv achitarea creditului contractat în franci elveţieni la valoarea în RON a francului elveţian de la data contractării creditului.

Aşadar, contrar opiniei instanţei de apel, teoria impreviziunii este aplicabilă, întrucât, astfel cum este reglementată de Noul C. civ., aceasta doar consacră soluţiile jurisprudenţiale anterioare.

În egală măsură, trebuie subliniat că aplicarea teoriei impreviziunii nu intră în conflict cu principiul neretroactivităţii legii, căci instanţa nu aplică art. 1271 din C. civ. (2009) în cauza de faţă, pentru a da efect retroactiv legii noi, ci se face aplicarea instituţiei jurisprudenţiale a impreviziunii, astfel cum a fost consacrată de practică şi doctrină, grefată pe dispoziţiile art. 970 din C. civ. de la 1864.

Recurenţii-reclamanţi mai susţin că sunt abuzive clauzele de la art. 4.2 şi art. 4.3 din contract, referitoare la obligaţia de a încheia o poliţă de asigurare a bunului ipotecat cu o societate de asigurare agreată în prealabil de bancă, în care suma asigurată va fi egală cu valoarea din raportul de evaluare.

Astfel, s-a arătat că este abuzivă şi nelegală impunerea încheierii unui contract cu o anumită societate de asigurare, având în vedere că societăţile de asigurare sunt supuse unui regim special de înfiinţare şi autorizare faţă de societăţile comerciale obişnuite.

Cu alte cuvinte, recurenţii consideră că atâta timp cât se încheie poliţa de asigurare cu o societate autorizată, poliţa respectivă este perfect valabilă, fără a se încălca obligaţia contractuală asumată.

Pe de altă parte, autorii căii de atac apreciază că valoarea sumei asigurate nu trebuie să se raporteze la valoarea imobilului din raportul de evaluare, ci la valoarea soldului creditului din momentul încheierii asigurării, întrucât ceea ce se garantează cu respectiva poliţă este creditul rămas de achitat.

Au solicitat să fie avut în vedere faptul că valoarea creditului este mai mică decât valoarea imobilului, iar banca este beneficiarul poliţei de asigurare. Astfel, la momentul formulării recursului valoarea soldului creditului era de aproximativ 350.000 CHF, iar valoarea asigurată de 650.000 euro potrivit art. 4.1. lit. a) din contractul de credit.

Este adevărat că potrivit dispoziţiilor contractuale banca trebuie să restituie împrumutaţilor diferenţa dintre valoarea despăgubirii şi soldul creditului rămas de achitat, însă aceasta echivalează cu o constrângere a reclamanţilor de a asigura bunul fără consimţământul liber exprimat al acestora.

Clauza contractuală prin care reclamanţilor li se impune încheierea unor poliţe de asigurare de persoane este abuzivă şi nu se justifică raportat la drepturile conferite, determinând un dezechilibru contractual şi o disproporţie între drepturile conferite şi obligaţiile asumate.

Încheierea acestor poliţe de asigurare de persoane reprezintă un cost suplimentar al creditului foarte mare pentru împrumutaţi, cost ce nu se impune şi nu se justifică având în vedere garanţiile de care se bucură creditoarea pentru achitarea creditului.

Cel mult, s-ar putea impune numai în sarcina unuia dintre împrumutaţi această obligaţie, având în vedere că valoarea asigurată este egală cu valoarea creditului. Aceasta, deoarece în situaţia producerii riscului asigurat se va plăti o valoare egală cu valoarea creditului rămasă de achitat, situaţie în care nu se justifică existenţa unor alte asigurări de persoane, suplimentar.

Totodată, recurenţii au subliniat faptul că banca este asigurată de ipotecă, astfel încât în cazul în care nu s-ar rambursa împrumutul, se poate îndestula din preţul imobilului adus în garanţie, dublu faţă de valoarea creditului contractat.

Creditul acordat este unul imobiliar pentru următoarele argumente: acesta este destinat să finanţeze cumpărarea unui imobil cu destinaţie locativă, dovadă fiind contractul de vânzare-cumpărare al imobilului în care domiciliază reclamanţi şi ordinul de plată ce atestă plata preţului acestui imobil cu creditul acordat; a fost acordat pe o perioadă mai mare de 10 ani; este garantat cu ipotecă. Astfel, prin raportare la dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 190/1999 contractul de credit încheiat între părţi este un contract de credit imobiliar.

Faţă de aspectele de fapt învederate cu privire la voinţa internă a părţilor la încheierea contractului, instanţa de fond trebuia să procedeze la interpretarea şi calificarea juridică corectă a contractului încheiat între părţi, prin raportare la prevederile art. 970 şi art. 977-985 din C. civ. de la 1864, precum şi la dispoziţiile Legii nr. 190/1999, Legii nr. 193/2000 şi Legii nr. 296/2004.

În concret, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de judecată trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 977 din C. civ. de la 1864, în sensul de a stabili cu prioritate voinţa reală a împrumutaţilor la încheierea contractului de credit prin prisma cauzei actului juridic încheiat.

Or, în raport de probatoriul administrat, respectiv contractul de vânzare- cumpărare al imobilului în care domiciliază reclamanţii, ordinul de plată ce atestă plata preţului acestui imobil cu creditul acordat, garantarea creditului cu o ipotecă şi valoarea considerabilă a creditului de 488.500 franci elveţieni, nu se poate susţine, în mod rezonabil, că voinţa reală şi cauza încheierii contractului de credit a fost acordarea unui credit pentru satisfacerea unor nevoi personale, dovadă fiind şi faptul că acesta a fost tras în integralitate şi utilizat pentru plata preţului unui imobil ce are destinaţia de locuinţă, şi nu pentru nevoi personale.

În ceea ce priveşte reducerea onorariilor de avocat în primă instanţă şi în apel, recurenţii au menţionat faptul că raţionamentul instanţei de a reduce onorariul avocaţial achitat de reclamanţii A. la o valoare egală cu cea a onorariului achitat de intimata-pârâtă este fundamental greşit.

Sub acest aspect s-a arătat, în primul rând, că onorariul achitat de către banca pârâtă este unul derizoriu, în raport cu onorariile achitate în mod uzual, în speţe similare.

În al doilea rând, recurenţii au învederat faptul că prin Hotărârea nr. 272 din 26 august 2017, Uniunea Naţională a Barourilor din România, prin Consiliul Uniunii, a stabilit onorariile minimale aferente serviciilor profesionale ale avocaţilor, la art. 2.2.4 din Anexa hotărârii arătându-se că onorariul minimal este de 3% din valoarea litigiului.

Aşadar, atât onorariul achitat de reclamanţi în primă instanţă, cât şi onorariul plătit în faza procesuală a apelului au caracter rezonabil.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată, fără a anexa înscrisuri care să dovedească existenţa şi întinderea lor.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A., stabilindu-se termen de judecată la data de 3 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de la termenul din 3 decembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 27 iulie 2020 s-a fixat termen la 8 decembrie 2020, cu citarea părţilor pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei şi recurs, dată la care s-a dispus repunerea pe rol a recursului şi s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Deşi recurenţii-reclamanţi au invocat în susţinerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

Totodată, instanţa de recurs încadrează critica privitoare la nelegala respingere a cererii depuse în şedinţa de judecată din 17 octombrie 2017 ca fiind tardivă, în susţinerea căreia recurenţii au arătat că respectiva cerere se circumscrie ipotezei reglementate de art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., la pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar nu la pct. 8 al aceluiaşi articol, care vizează încălcarea sau aplicarea greşită doar a normelor de drept material.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează calea de atac a apelului.

În prezenta cauză, nu poate fi primită critica recurenţilor-reclamanţi, potrivit căreia este nelegală soluţia pronunţată în ceea ce priveşte cererea completatoare a cererii de apel depusă în şedinţa de judecată din 17 octombrie 2017, întrucât nu este vorba despre explicitarea unor pretenţii care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, ci despre nesocotirea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Astfel, se constată că instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut cu justeţe faptul că s-au invocat motive noi în apel, astfel că a respins ca tardivă cererea formulată de apelanţii-reclamanţi.

Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute criticile recurenţilor privitoare la caracterul abuziv al clauzelor inserate la secţiunea 7 din contractul de credit.

Astfel, se reţine că prevederile contractuale de la art. 7.1 lit. a), b), c), d), e), f), g), i), j), k), l) şi n) implică fapte imputabile debitorului/garanţilor şi că reprezintă aplicaţii ale dispoziţiilor legale incidente în materia decăderii din termenul de graţie, însă aceste clauze nu au caracter abuziv, neexistând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, aşa cum în mod corect au statuat instanţele anterioare.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut cu justeţe că situaţiile analizate se referă la neîndeplinirea obligaţiei principale a împrumutatului ori la acţiuni sau inacţiuni ce duc la diminuarea garanţiilor băncii, fapte care nu sunt independente de culpa debitorului.

Sub acest aspect, Înalta Curte mai reţine că nu este reală afirmaţia recurenţilor-reclamanţi, în sensul că instanţa de apel a modificat în tot dispoziţia primei instanţe, considerând că nicio clauză inserată la art. 7.1 din contract nu are caracter abuziv, de vreme ce în faza procesuală a apelului au fost supuse analizei doar clauzele prevăzute de art. 7.1 lit. a), b), c), d), e), f), g), i), j), k) şi l), astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate.

Criticile recurenţilor-reclamanţi vizând caracterul abuziv al exprimării valorii creditului şi al plăţii ratelor de credit în franci elveţieni, şi nu în RON, precum şi caracterul abuziv al clauzei referitoare la suportarea riscului valutar, în mod exclusiv, de către împrumutaţi sunt nefondate.

Cât priveşte riscul valutar, instanţa supremă reţine că acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurenţii au reluat alegaţiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii şi la necesitatea reechilibrării contractului de către instanţa judecătorească, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat, în mod corect, că acţiunea introductivă este întemeiată pe prevederile legislaţiei privind protecţia consumatorilor şi s-a sprijinit pe considerentul conform căruia clauzele care exprimă valoarea creditului în franci elveţieni şi stabilesc suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutaţi nu au fost negociate, producând un dezechilibru între părţi, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutaţilor, contrar bunei-credinţe.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunţată în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii-reclamanţi au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data contractării împrumutului.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să îi informeze pe împrumutaţi despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenţii, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE ori reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar, cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei poate fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta, deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutaţilor este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat, în mod expres, teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, instanţa europeană a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării reclamanţilor să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă, rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, pronunţată în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă, se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Cât priveşte aplicarea instituţiei impreviziunii, se reţine, în primul rând, că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune examinarea unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

În al doilea rând, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut corect faptul că reclamanţii nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluţii de stabilizare (îngheţare) a cursului de schimb CHF/RON de la momentul acordării creditului, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului sau de denominare în RON a creditului nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Prin urmare, argumentele recurenţilor-reclamanţi vizând aplicabilitatea teoriei impreviziunii, chiar dacă ar fi găsite întemeiate, nu au aptitudinea de a determina schimbarea soluţiei în sensul preconizat de parte, acela de a obţine recalcularea tuturor prestaţiilor în raport de cursul de schimb de la momentul încheierii contractului, întrucât, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, adaptarea contractului operează numai pentru viitor, aspect dezlegat cu caracter obligatoriu de către Curtea Constituţională.

De asemenea, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de rejudecare trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei de control judiciar, nefiind admisibil ca, după ce instanţa de recurs a decis asupra unor probleme de drept, acestea să fie readuse în discuţie.

Raportat la acest text de lege, instanţa de rejudecare a fondului, după casare, trebuie să soluţioneze cauza în limitele stabilite prin decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Regula de drept stabilită de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obligativitatea problemelor de drept dezlegate, decurge atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti.

Din economia deciziei de casare şi faţă de caracterul obligatoriu al statuărilor instanţei de recurs, reiese că rejudecarea, în prezentul litigiu, a vizat capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 din contract privind perceperea unui comision în situaţia rambursării anticipate şi analiza cererii formulate de către reclamanţi din perspectiva instituţiei impreviziunii, avându-se în vedere şi decizia nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curţii Constituţionale. Totodată, Înalta Curte a statuat în sensul că vor fi avute în vedere, în rejudecare, criticile formulate de către reclamanţi cu privire la clauzele prevăzute în secţiunea a VII-a din contractul de credit, cele referitoare la cuantumul sumei la care a fost obligată pârâta şi cele vizând cuantumul cheltuielilor de judecată.

Aşadar, susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.2 referitoare la obligaţia împrumutaţilor de a alege asigurătorul de pe o listă de societăţi agreate de bancă şi la art. 4.3 ce vizează valoarea de asigurare a imobilului ipotecat nu pot fi primite, întrucât aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat, context în care nu vor mai fi supuse analizei în această fază procesuală.

Un alt aspect care a fost tranşat, în mod definitiv, de către instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, este cel legat de natura creditului acordat. Astfel, instanţa supremă a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 90/1999, deoarece creditul contractat de reclamanţi nu este unul ipotecar pentru investiţii imobiliare, ci un credit de nevoi personale, nefiind garantat cu ipotecă asupra imobilului care face obiectul investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia se acordă împrumutul.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la cheltuielile de judecată, se reţine că dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. instituie facultatea instanţei de a proceda la reducerea, chiar şi din oficiu a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţilor atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, însă aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţelor de fond.

Or, prin intermediul motivelor de casare nu se poate invoca decât neconformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile.

Pe cale de consecinţă, acest motiv de recurs al recurenţilor-reclamanţi, prin care se critică modalitatea în care s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti cu privire la fondul litigiului dintre părţi, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, va fi înlăturat, deoarece nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

De altfel, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 5 martie 2020, s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2040/A din 14 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2020.