Exclusion of currency clause from EU unfair terms review due to reflection of suppletive national monetary nominalism principle

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19 decembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II. JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX. în contradictoriu cu pârâtele YYY. S.A., ZZZ. - reprezentată prin YYY. S.A. şi AAAA. S.A., au solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună:

I. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloanele L şi M din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana D, din actele adiţionale indicate (acolo unde este cazul) în coloana N, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

II. Obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1 coloana I;

III. Obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 5459 din 8 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 s-a luat act de renunţarea reclamantei K. la judecată.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtele YYY. S.A., ZZZ. - reprezentată prin YYY. S.A. şi AAAA. S.A., fiind obligaţi reclamanţii să plătească pârâtelor AAAA. şi YYY. S.A. suma de 60.103,63 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 645 din 22 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 5459 din 8 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014.

A obligat pe fiecare dintre apelanţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă AAAA. S.A. a sumei de 103,309 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

A obligat pe fiecare dintre apelanţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă YYY. S.A. a sumei de 184,607 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 645 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii, iar pârâtele YYY. S.A., ZZZ. - reprezentată prin YYY. S.A. şi AAAA. S.A. au declarat recurs incident.

Motivele de casare privind recursul reclamanţilor

Prin memoriul de recurs, reclamanţii au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv aplicarea greşită a deciziei CJUE din cauza C-186716.

Prin decizia pronunţată în cauza C - 186/16, CJUE a răspuns pe larg la cele trei întrebări preliminare ridicate în cauza de faţă şi trimise de Curtea de Apel Oradea la CJUE. După cum se poate observa, doar una dintre întrebări viza aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Pe lângă răspunsurile clare la întrebările preliminare cu care a fost sesizată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a indicat şi mecanismul pe care trebuie să-l aplice judecătorul naţional atunci când e sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze, precum cele din prezentul litigiu.

Raportat la exigenţele deciziei CJUE, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nici nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 şi nici nu se referă la toate dezlegările date de CJUE în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Recurenţii susţin că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidenţă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În esenţă, instanţa de apel, pornind de la considerentele CJUE din Cauza C - 186/16, a constatat în mod greşit că este incidentă excluderea de la analiza caracterului abuziv prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului şi la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în raport de produsele şi serviciile primite în schimb de consumator. Excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare.

Instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat a aplicat excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, însă, aşa cum a arătat CJUE în cauza C-186/16 la paragraful 31 din Decizie, excepţia este de strictă interpretare.

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

In încercarea de a-şi justifica soluţia de a exclude de la analiza caracterului abuziv clauzele contestate, instanţa face o analogie total neinspirată. Astfel, instanţa de apel face trimitere la concluziile avocatului general din cauza Andriciuc, punctele 44-45. Instanţa de apel arată că în ipoteza în care s-ar considera admisibilă analiza caracterului abuziv şi clauzele contestate ar putea fi analizate pe fond o astfel de analiză nu l-ar plasa pe consumator decât într-o situaţie juridică egală celei prevăzute de dreptul naţional în vigoare, ce reglementează, cu caracter supletiv, "principiul nominalismului".

De asemenea, clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

În decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerinţa ca respectivele clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. Exprimarea într-un limbaj prolix şi echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepţie.

Informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, trebuie să privească mai ales consecinţele economice ale clauzei, sens în care informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială pentru formarea consimţământului.

În acest context, recurenţii susţin că, deşi instanţa a constatat că pârâta nu a făcut dovada că i-a informat pe reclamanţi, cu privire la consecinţele efective ale clauzei de rambursare, instanţa de apel a concluzionat că această lipsă de informare nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, în condiţiile în care un consumator mediu informat, cunoaşte că moneda în care s-a împrumutat este supusă unui risc valutar, decât dacă s-ar putea reţine o rea-credinţă din partea pârâtei, în sensul că avea cunoştinţă că va urma o depreciere semnificativă a monedei naţionale, un şoc valutar de natură să rupă echilibrul contractual dintre părţi.

În acest sens, nu numai că banca are, în raport de consumator, avantajul asimetriei informaţionale, dar raporturile juridice inegalitare, de putere, dintre bancă şi consumator îl fac pe acesta să fie, pur si simplu, dependent informaţional de bancă. Oferta de a contracta, precum şi contractul în sine, sunt preformulate, consumatorul neavând altă posibilitate decât să adere iară rezerve la oferta comerciantului de a contracta, ceea ce înseamnă că trebuie să se bazeze pe informaţiile oferite de bancă (şi pe nimic altceva) pentru a-şi forma un consimţământ în cunoştinţă de cauză. Lipsa sau disimularea informaţiei determină vicierea sau lipsa totală a consimţământului.

În opinia recurenţilor, conduita inexplicabilă a instanţei de apel este contrară legislaţiei aplicabile în materia protecţiei consumatorilor, precum şi scopului urmărit de directiva 93/13/CEE a Consiliului, respectiv, ca statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie prin dispoziţii naţionale chiar mai stricte decât cele din Directivă.

CJUE se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, iar în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Riscul valutar este unul dintre aspectele esenţiale ale creditului în monedă străină. Specificul acestui tip de risc este că, deşi pare a fi natural, adică presupus de însăşi formula contractuală aleasă, în realitate nu este. Schematic şi doar teoretic, mecanismul creditului în monedă străină permite consumatorului să se împrumute mai ieftin, adică la dobânzi şi cu costuri mai mici decât cele practicate la creditele în euro sau în moneda naţională, în schimbul unei alegeri conştiente a riscului de variaţie a cursului.

In realitate, riscul valutar este dublat de un risc supra-adăugat de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulenţe ale pieţei, când cei ce deţin lichidităţi se "refugiază" în depozite în moneda respectivă, pentru a se apăra de riscul de erodare a valorii reale a lichidităţilor (safe haven), ceea ce îi conferă un grad foarte ridicat de imprevizibilitate.

Or, analizând contractele de credit supuse analizei, observăm că riscul valutar nu este definit, în niciun fel, în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, instanţa de apel a concluzionat în sensul că prin încheierea contractului de credit în monedă străină consumatorul îşi asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obţine resursele de rambursare.

Deşi reţine în mod clar existenţa unui dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului, instanţa de apel lasă, în continuare, nesancţionată conduita băncii, validând practic întreg transferul riscului valutar în sarcina consumatorilor.

Potrivit CJUE, banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs şi efectele acestor variaţii.

Îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE pronunţată în speţa Andriciuc).

Prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în faţa instanţelor de fond, recurenţii au arătat că existau la momentul acordării creditelor avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveţiei, Băncii Naţionale Române cu privire la iminenţa aprecierii cursului CHF şi efectelor distructive asupra împrumutaţilor în această monedă.

Într-o altă critică, recurenţii susţin că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea argumentelor reclamanţilor referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF

Astfel, pe baza argumentelor învederate, s-a solicitat instanţelor de fond constatarea faptului că intimata - pârâtă a vândut, în ceea ce ne priveşte, produse financiare toxice şi, ca o consecinţă directă, s-a solicitat obligarea pârâtei la înlocuirea produsului defectuos.

Analizând caracteristicile produselor financiare, instanţa se limitează în mod greşit la prestaţia efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omiţând însă, cu bună-ştiinţă, obiectul prestaţiei, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Astfel, în mod greşit a apreciat instanţa de judecată în cuprinsul deciziei atacate că toate aceste aspecte vătămătoare criticate nu se circumscriu noţiunilor de servicii/produse defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispoziţiile legale incidente.

In cazul de faţă, întrucât reclamanţilor le-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum şi cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator - instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul Consumului şi, odată constatat faptul că pârâta le-a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige pe pârâtă să înlocuiască obligaţia de restituire a creditului acordat în CHF cu obligaţia restituirii acestuia în LEU, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.

Mai susţin recurenţii, că în materia protecţiei consumatorului, legislaţia s-a dezvoltat treptat, într-o manieră proprie, menită să apere consimţământul consumatorului şi să asigure siguranţa consumatorului.

De altfel, chiar Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, reglementându-se în favoarea acestora o protecţie mai mare decât minimul oferit de Directivă, în condiţiile în care extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor este permisă expres de dreptul comunitar.

Restituirea sumei creditului la cursul de schimb de la momentul contractării creditului este efectul obligaţiei de a repara, a înlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaţilor.

Consumatorii au fost încurajaţi astfel să se împrumute în CHF prin lejeritatea mai mare cu care aceste credite se acordau, iar banca nu numai că a ascuns riscurile, dar a urmărit să profite de momentul prealabil creşterii CHF, prin acordarea acestor credite. în plus, consumatorii au fost îndrumaţi spre această categorie de credite, fiind obligaţi să încheie un contract de credit în CHF, prin faptul că Banca le-a spus ca nu se încadrează pentru contractarea unui alt tip de credit, în RON sau în euro. Mai mult, consumatorii au fost informaţi cu privire la "beneficiile" de neratat pe care le avea acest tip de credit, fiind susţinut faptul că CHF este o monedă stabilă care nu se poate aprecia în raport cu leul.

Or, având în vedere toate aceste condiţii de creditare, este lesne de observat faptul că la momentul încheierii contractelor de credit nu se poate vorbi despre o alegere a consumatorilor în acest sens, produsul de creditare în CHF fiind, de altfel, singura opţiune a consumatorilor la acel moment, pe baza analizei ratingului clientului întocmită în mod fraudulos de către bancă.

În acest context, recurenţii susţin că în cazul creditelor în CHF, Banca este culpabilă pentru comercializarea creditelor riscante, speculative, vândute consumatorilor ca produse de creditare avantajoase. Răspunderea civilă delictuală a Băncii trebuie atrasă pentru această faptă ilicită, respectiv punerea pe piaţă a produselor de creditare speculative, fără o informare şi avertizare a consumatorilor asupra specificului lor, raportat la alte credite/monede.

În ceea ce priveşte sancţiunea încălcării obligaţiei de informare şi avertizare, recurenţii arată că Banca şi-a încălcat în mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, aspecte confirmate chiar de instanţa de apel.

Pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, întrucât suntem în prezenţa unor norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Mai susţin recurenţii, că în cazul în care instanţa a constatat neîndeplinirea obligaţiei de informare de către Bancă, în mod necesar acest aspect trebuia să atragă şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii solicitate prin cererea de chemare în judecată, dată fiind legătura existentă între acestea şi obligaţia de informare.

Dat fiind caracterul de ordine publică a normelor ce instituie cele patru categorii de obligaţii, solicitate prin acţiune, sancţiunea ce se impune a fi aplicată pentru încălcarea acestora este nulitatea absolută.

Este esenţial de reţinut faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civila delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

Motivele de casare privind recursul incident declarat de pârâtele YYY. S.A., ZZZ. - reprezentată prin YYY. S.A. şi AAAA. S.A..

Prin memoriul de recurs, recurentele au invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului incident, în principal admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de recurs, invocată prin întâmpinarea la recursul principal, înlăturarea considerentelor deciziei atacate, care cuprind dezlegări greşite ale problemelor de drept deduse judecăţii, înlocuirea considerentelor care cuprind dezlegări greşite ale problemelor de drept deduse judecăţii cu propriile considerente ale instanţei de recurs, în sensul celor învederate şi dovedite, menţinerea în totalitate a dispozitivului deciziei atacate şi obligarea intimaţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, aferente tuturor fazelor procesuale.

În argumentarea memoriului de recurs, recurentele susţin că în mod greşit a apreciat instanţa de apel faptul că pretenţiile formulate de către intimaţii-reclamanţi nu ar fi «de plano» nefondate, prin raportare la construcţia juridică deficitară pe care se fundamentează şi la încălcarea principiului purităţii acţiunii civile, astfel că prezentarea considerentelor prin care s-au oferit dezlegări eronate problemelor de drept deduse judecăţii, impune înlocuirea acestora de către instanţa de recurs.

În acest sens, recurentele arată că în mod eronat a apreciat instanţa de apel faptul că sunt aplicabile prevederile art. 481 C. proc. civ. prin neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac, având în vedere că prevederile menţionate nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât, inclusiv în ipoteza validării argumentelor recurentelor privind netemeinicia cererii de apel faţă de caracterul inform al construcţiei juridice propuse, soluţia pronunţată ar fi fost aceeaşi, respectiv respingerea pretenţiilor, ca nefondate.

Astfel, pentru argumentele susţinute în cadrul motivelor de recurs, recurentele consideră că se impune concluzia conform căreia principiul prevăzut de art. 481 C. proc. civ. - non reformatio in pejus - a fost în mod greşit aplicat de către instanţa de apel, analiza şi validarea apărărilor vizând modalitatea de învestire de instanţei conducând la aceeaşi situaţie a intimaţilor, respectiv, menţinerea soluţiei de respingere a tuturor capetelor de cerere promovate, ca nefondate.

De asemenea, în mod eronat a apreciat instanţa de apel că sancţiunea incidentă în ipoteza constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale ar fi nulitatea, întrucât instanţa de apel a reţinut, fără temei, faptul că sancţiunea care ar opera în cazul reţinerii caracterului abuziv al unor clauze contractuale ar fi nulitatea, aceste considerente fiind contrare dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE.

Considerentele care se impun a substitui aprecierile eronate ale instanţei de apel urmează a stabili netemeinicia de plano a cererii formulate de către intimaţii reclamanţi prin raportare la construcţia juridică deficitară, cu nesocotirea principiului purităţii acţiunii civile, astfel că faţă de considerentele eronate ale deciziei recurate, se solicită instanţei de recurs să reţină, în realizarea controlului de legalitate, caracterul nefondat al pretenţiilor intimaţilor reclamanţi, aceştia promovând o construcţie juridică informă şi deficitară, în cadrul unui demers judiciar contradictoriu, caracterizat prin incompatibilitatea temeiurilor invocate şi a regimurilor juridice pe care acestea le instituie.

Pe cale de consecinţă, faţă de încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului obligaţional şi de inadmisibilitatea amestecului de temeiuri de drept distincte, prin contaminarea unei instituţii juridice cu particularităţile şi efectele altora, precum şi faţă de denaturarea unor regimuri juridice prin invocarea de sancţiuni străine acestora (exonerarea parţială de obligaţii), devine evidentă netemeinicia de plano a cererii formulate de către intimaţi.

Mai susţin recurentele, că prin decizia recurată, instanţa de apel a apreciat, fără temei, faptul că clauzele criticate nu ar prezenta caracter clar şi inteligibil, această constatare având la bază o interpretare eronată şi trunchiată a Deciziei pronunţate de către CJ.U.E. în Cauza-186/16.

Arată recurentele, că instanţa de apel a apreciat în mod eronat limitele obligaţiei de informare incumbând Băncii, prin raportare la considerentele obligatorii ale Deciziei CJ.U.E. pronunţate în Cauza C-186/16. Din considerentele sintetice ale deciziei recurate rezultă faptul că instanţa de apel nu s-a fundamentat, în analiza sa, pe raţionamentul extins aplicat de către CJ.U.E. În ceea ce priveşte întinderea obligaţiei de informare, acesta rezultând, cu transparenţă, din ansamblul dezlegărilor oferite de către instanţa europeană, precum şi din aprecierile exprese ale acesteia, consfinţite prin paragrafele 51, 54, 55, 56 şi 57 ale hotărârii pronunţate.

Faţă de argumentele susţinute prin memoriul de recurs, prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele apreciază că se impune concluzia aplicării eronate de către instanţa de apel a normelor de drept material prevăzute de Directiva 94/13/CEE, astfel cum aceasta a fost interpretată de către C.J.U.E.

Prin urmare, acestea solicită instanţei înlăturarea considerentelor deciziei recurate care cuprind analiza eronată referitoare la pretinsa absenţă a caracterului clar si inteligibil al clauzelor contestate şi la presupusa neîndeplinire a obligaţiei de informare. Astfel, în mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că clauzele contestate nu ar prezenta caracter clar şi inteligibil, aceasta încălcând cerinţele obligatorii ale analizei care se impune a fi efectuată de către instanţele naţionale.

Aşadar, prin verificările efectuate, instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a prevederilor Directivei 93/13/CEE, astfel cum acestea au fost interpretate de către C.J.U.E., impunându-se a se reţine, ca urmare a admiterii recursului incident promovat, respectarea de către Bancă a obligaţiei de informare şi, implicit, caracterul clar şi inteligibil al stipulaţiilor criticate.

Prin urmare, clauzele criticate sunt pe deplin clare şi inteligibile, fiind expuse, în chiar cuprinsul Contractelor de credit, ansamblul consecinţelor finanţării, în deplin acord cu limitele obligaţiei de informare, reprezentate de acele împrejurări care sunt cunoscute de către Bancă la data contractării.

De asemenea, clauzele sunt clare şi inteligibile inclusiv prin raportare la calitatea intimaţilor reclamanţi, aceştia depăşind nivelul consumatorului mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat.

De altfel, concluzia depăşirii nivelului de pregătire al consumatorului mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat se impune a fi reţinută în cazul tuturor intimaţilor reclamanţi, fiind suficientă, în acest sens, analiza înscrisurilor alcătuind dosarele de creditare ale acestora30, dovedind pregătirea avansată şi experienţa considerabilă în domeniul juridic şi economic.

Familiarizarea intimaţilor cu noţiunile şi cu instrumentele necesare contractării de credite în valută a asigurat, în mod suplimentar, premisele asumării obligaţiilor în mod avizat şi conştient, fiind dincolo de orice tăgadă că aceştia au înţeles ansamblul consecinţelor contractării, în deplin acord cu cerinţele C.J.U.E.

În opinia recurentelor, toate aceste aspecte au fost ignorate de către instanţa de apel, care nu a luat în considerare cerinţele analizei menţionate prin răspunsul oferit celei de-a doua întrebări preliminare adresate în Cauza C - 186/16, procedându-se, prin urmare, la aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în Directiva 93/13/CEE, astfel cum acestea au fost interpretate de către C.J.U.E.

Mai susţin recurentele, că C.J.U.E. a stabilit în sarcina instanţelor naţionale obligaţia de a proceda la analiza efectivă a tuturor împrejurărilor care au însoţit încheierea contractelor de credit (răspunsul oferit celei de-a doua întrebări preliminare adresate în Cauza C -186/16 şi paragrafele 46, 47, şi 48).

Or, instanţa de apel nu a luat în considerare faptul că, în prezenta cauză, perfectarea convenţiilor de creditare a fost precedată de o fază precontractuală complexă de informare şi de negociere, fiind furnizate intimaţilor totalitatea informaţiilor necesare pentru înţelegerea consecinţelor clauzelor propuse.

Prin urmare, având în vedere remiterea ofertelor de credit, este înlăturată orice îndoială cu privire la existenţa unei informări corespunzătoare referitoare la condiţiile de creditare, intimaţii reclamanţi exprimând un consimţământ avizat în ceea ce priveşte totalitatea obligaţiilor asumate.

Astfel, înţelegerea deplină a tuturor consecinţelor contractării în CHF rezultă inclusiv din împrejurarea că o parte semnificativă a intimaţilor reclamanţi au efectuat plata către vânzătorii imobilelor dobândite chiar în moneda CHF, aceasta fiind valuta agreată de către părţi prin contractele de vânzare - cumpărare încheiate.

Prin urmare, este dincolo de orice îndoială faptul că intimaţii reclamanţi au înţeles pe deplin ansamblul consecinţelor contractării creditelor în CHF, în condiţiile în care aceştia înşişi au încheiat contracte în această monedă.

Aşadar, în niciun caz nu se poate imputa Băncii în calitate de furnizor de servicii financiare, că ar fi cunoscut evoluţia ascendentă a CHF faţă de LEU şi că ar fi ascuns această informaţie de intimaţi, asemenea acuzaţii fiind în vădită contradicţie cu înseşi principiile care guvernează piaţa monetară.

Cu toate acestea, instanţa de apel a refuzat să acorde eficienţă acestei împrejurări la momentul analizei caracterului clar şi inteligibil al clauzelor criticate, apreciindu-se, în mod vădit eronat, că Banca nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de informare.

Mai susţin recurentele, că în mod eronat a apreciat instanţa de apel faptul că la momentul încheierii Contractelor de credit, ar fi fost reglementată informarea intimaţilor cu privire la "riscul valutar".

Considerentele care se impun a substitui aprecierile eronate ale instanţei de apel urmează a reţine caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale contestate, în contextul îndeplinirii obligaţiei de informare, conform exigenţelor C.J.U.E.

Prin întâmpinarea depusă la 10 septembrie 2018, pârâtele YYY. S.A., ZZZ. - reprezentată prin YYY. S.A. şi AAAA. S.A. au solicitat în principal, respingerea cererii de recurs formulate de către recurenţii-reclamanţi, ca inadmisibilă, în temeiul art. XVIII alin. (2) teza întâi din Legea nr. 2/2013 prin raportare la Decizia nr. 52/2018 pronunţată de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică în ceea ce priveşte aspectele criticate de către recurenţii reclamanţi şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată aferente tuturor fazelor procesuale.

Prin întâmpinarea depusă la 2 noiembrie 2018, recurenţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului incident formulat de pârâte.

Prin răspunsul la întâmpinarea recurenţilor-reclamanţi, depus la 21 noiembrie 2018, pârâtele au solicitat respingerea susţinerilor reclamanţilor ca nefondate şi admiterea recursului incident astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 19 ianuarie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 25 ianuarie 2019.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, precum şi recursul incident declarat de recurentele-pârâte YYY. S.A., ZZZ. REPREZENTATĂ PRIN YYY. S.A. şi AAAA. S.A. împotriva deciziei civile nr. 645 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data 26 noiembrie 2020, cu citarea părţilor.

Prin încheierea pronunţată la data de 24.10.2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cauza fiind ulterior repusă pe rol pentru teremnul din 26.11.2020.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul reclamanţilor, precum şi recursul incident al pârâtelor sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurentul-reclamant în memoriul de recurs, care vizează obligaţia de informare, caracterul nenegociat al clauzelor, lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, nu pot face obiectul analizei în recurs, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nici criticile recurentului-reclamant referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) din C. civ. din 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, interpretate în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

În consecinţă, fiind reţinută cu prioritate o situaţie ce exclude clauza criticată de la controlul instanţelor judecătoreşti din perspectiva caracterului abuziv conform Legii nr. 193/2000, devin lipsite de relevanţă argumentele recurenţilor referitoare la nulitatea clauzelor pentru acest motiv.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurentul-reclamant a reluat criticile expuse în apel cu privire la produsele defectuoase sau toxice, transformarea contractului în unul aleatoriu, încălcarea dispoziţiilor din Codul consumului, a Legii nr. 363/2007, precum şi a Regulamentului B.N.R. nr. 17/2012 şi nr. 24/2011, acestea nereprezentând aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul-reclamant tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Pe de altă parte, reţinând caracterul exhaustiv şi temeinic justificat în fapt şi în drept al considerentelor deciziei atacate cu privire la toate aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată legalitatea hotărârii în absenţa unor critici suplimentare de nelegalitate a căror analiză să pună eventual în discuţie cenzurarea deciziei pronunţate în apel.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 756/A din 17 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În ceea ce priveşte recursul incident promovat de recurentele - pârâte, prin care acestea critică exclusiv o serie de considerente reţinute de instanţa de apel, soluţia în ansamblu fiindu-le favorabilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul nefondat al acestuia pentru motivele ce urmează:

Cu prilejul judecării apelului, Curtea de apel a cenzurat în mod justificat apărările intimatelor - pârâte în considerarea limitelor efectului devolutiv al apelului şi a principiului neînrăutăţirii situaţiei reclamanţilor în propria cale de atac, conform art. 477 alin. (1) şi art. 481 C. proc. civ.

Astfel prima instanţă a analizat pretenţiile deduse judecăţii, neconsiderând că acţiunea formulată de apelanţii - reclamanţi ar fi informă/se fundamentează pe o construcţie juridică deficitară/ar încălca principiul purităţii acţiunii civile. În absenţa unui apel propriu al pârâtelor referitor la anumite argumente prin care să tindă la respingerea cererii de chemare în judecată pentru alte motive decât cele reţinute de prima instanţă (cum ar fi că cel potrivit căruia acţiunea reclamanţilor este de plano nefondată), instanţa de apel era ţinută să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, prin cererea de apel. Chiar dacă soluţia instanţei ar fi fost aceeaşi, argumentele părţilor au fost analizate de prima instanţă într-o anumită succesiune, iar instanţa de apel nu poate reveni asupra analizării unor aspecte prealabile necriticate pe calea apelului de către partea interesată pe calea unui apel propriu în condiţiile în care actualul C. proc. civ. recunoaşte în mod expres şi calea de atac împotriva unor considerente.

În ceea ce priveşte sancţiunea incidentă în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze, chiar dacă aceasta nu a fost în final aplicată, acţiunea fiind considerată neîntemeiată, instanţa de apel a reţinut în mod corect că aceasta ar fi nulitatea absolută, singura care ar asigura potrivit dreptului naţional scopul urmărit de Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin jurisprudenţa constantă, practica instanţelor române, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind constantă şi unitară cu privire la acest aspect.

Recurentele - pârâte au criticat totodată aspectele din cuprinsul considerentelor privitoare la încălcarea de către profesionist a obligaţiei de informare şi transparenţă din perspectiva considerentelor hotărârii pronunţate în cauza CJUE C-186/16, ce a condus la concluzia lipsei caracterului clar şi inteligibil al clauzelor contestate.

Deşi instanţa de apela răspuns pe această cale unor apărări punctuale din partea apelanţilor - reclamanţi, constatăm că acestea nu influenţează soluţia finală, instanţa de apel reţinând, în esenţă, că nu pot fi analizate clauzele contestate din perspectiva pretinsului caracter abuziv deoarece acestea reproduc o dispoziţie legală, fie şi cu un caracter supletiv, fiind exceptate a priori de la controlul instanţelor de judecată potrivit art. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului.

În raport de aceste precizări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul pârâtelor este nefondat şi cu privire la aceste argumente deoarece premisele dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt întrunite, înlocuirea considerentelor criticate fiind inutilă în raport de principalul motiv care a condus la respingerea demersului procesual al reclamanţilor, confirmat şi prin soluţia motivată asupra recursului acestora.

Pentru aceste motive, art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul incident declarat de pârâte împotriva considerentelor deciziei civile nr. 645 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B., E., G., I., L., N., P., C., D., F., H., J., M., O., Q., R., T., W., Y., AA., DD., FF., S., U., V., X., Z., BB., CC., EE., GG., HH., II., KK., NN., PP., QQ., TT., UU., WW., YY., AAA., JJ., LL., MM., OO., RR., SS., VV., XX., ZZ., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., HHH., III., KKK., NNN., GGG., JJJ., LLL., MMM., QQQ., OOO., SSS., TTT., XXX., PPP., RRR., UUU., VVV. şi WWW., precum şi recursul incident declarat de recurentele-pârâte YYY. S.A., ZZZ. REPREZENTATĂ PRIN YYY. S.A. şi AAAA. S.A. împotriva deciziei civile nr. 645 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă K..

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 11.047,01 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei AAAA. SA

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2020.